Şi amintiri fugare despre Pan

1. Argumentul

Argumentul prin care excesul 

este exclus trebuie că este

unul firav, vezi

cît de uşor, iarăşi, l-am

ignorat. Sunt sau

încăpăţînat sau, mai rău,

un amestec de dorinţă şi pagubă,

un adevăr dificil, pe care-l ţin

îndeajuns de mult încît să-i ştiu

în mare forma, apoi îl

las să plece. Nu sunt eu mai ales

acel lucru cu care zeii fac

ce vor ei?

Un dar, ceva

pentru tine îmi spun ei, şi

Du-te să-l găseşti.

Şi întotdeauna găsesc

cîte ceva pe care

să-l consider drept semn, departe, după,

ultima dată moneda asta, faţa ei

binecuvîntare a purei

nedorinţe,

blestemul foamei, reversul ei,

frecat în mod natural

pînă dincolo de sclipire:

obişnuinţa atîrnă

mai greu decît strălucirea

după cum mai greu decît obişnuinţa

atîrnă pierderea, cîmpul acela pe care,

de la o vreme, dacă-l părăsesc,

mă întorc înapoi la anume ora cînd,

dacă lumina ar putea avea dureri,

cu multă durere lumina

se revarsă peste el.

1. Favoare

Chiar şi de la distanţă pot să spun

un om, sigur,

Zeii nu fac umbră.

De asemenea, că oboseşte,

se opreşte să se odihnească, pare că

doarme sau că ar avea nevoie să.

De cît timp tot vine

cît de mult îi ia, numai

să traverseze luxurianta

măsură care – toată vara – a fost

acest pămînt bine îngrijit,

bine hrănit, lacul

neînnotat şi scînteietor, prinderea

luminii, pierzînd

extravaganţa nefolositoare

pe care pentru cîteva clipe

o ridică păunul drept coadă, tîrînd-o apoi,

manta ţeapănă, la spate, ce

înseamnă să prosperi, constrîns.

Tot drumul ... acel timp ... cu

ce mesaj care nu este

asemeni celorlalte mesaje?

Ascultă, trebuie să-ţi

spun ceva. –

Şi aşteptînd apă. Şi

mîncare, probabil. Ca şi

ceilalţi dintre care – dacă mai este,

încă, vreo fărîmă de

amintire  - nici unul să nu-mi zică

negeneros. Întotdeauna corpul,

riscînd –

în sus, către sine –

Dă. Ceea ce vrea va avea.

2. Nici respiraţie nici căldură

Nici agitaţie.

Precum atunci cînd – aceia

care prea adesea

sunt neglijenţi

cu propriile trupuri

parcă

într-adins

fac veioza

să cadă,

fac un întuneric –

compasiunea

a venit pe aripi care ca şi

răspunsul la o întrebare

 rezonabilă sau ca şi intriga

unei povestiri lungi, au nevoie

de timp

ca să se desfăşoare, dar

cu timpul, cu truda statornică

prin care

cele ce nu

ştiu cît de aproape le este sfîrşitul

se reped către el

ea îi atinge,

 pereţii ruinaţi ai inimii

de care, în nuanţe,

în nestăvilită risipire,

acele zbîrcituri (parcă scufundate

în apă) sunt însetate,

trandafirii:

acolo, cît de nemişcată stă,-

 ei fac asta,

cei fără de viaţă. 

3. Flaut căzut

Nu spun că nu ar fi fost semne.

Dar cînd, încet

printre viţele de vie, mîinile lui –

modelate de defecte, potrivite

pentru defecte – băteau pari,

puneau pe spalier viţele căzute,

îndreptînd cîte ceva

acolo unde mai era posibil

- încălzit,

îngroşat, ce cuvînt închipuia aerul

în afară de salvat, prosper? Dacă am uitat

de recoltă ...

                    Zeii sunt departe,

ni se spune. Poate. Eu nu-i

numesc pe zei plecaţi, nici

nu-l numesc forţă, pentru că – m-am legănat

uşor, cum

                o cîmpie

sub flăcări, din care

păstorul, adunîndu-i

repede, mînîndu-i,

salvează mieii, încît mai au

pînă să atingă cea mai

deplină, mai bună de măcelărit maturitate.

4. Vălul pătat

Înlăuntrul bărbatului

stă – nepăsător, închis,

moale – un băiat, băiatul

care încă sunt uneori,

întotdeauna acelaşi, întotdeauna întins (pentru că

e mai uşor, ca să zic aşa) nu

gol – domino

într-o lumină care vine

cernută, indiferent de

tiparul pe care vîntul,

el însuşi întîmplător

îl ... nu chiar aruncă

peste tremurul frunzelor,

îl ... îl lasă să cadă ...

Nu gol, nu. Chiar

dacă – l ating, cît de greşit

ar fi să se creadă că

nu ating carne

ci altceva

subţire, deasupra ei, care

pîlpîie şi flutură:

uşurinţa cu care, ca

şi cum de bună voie ar

suporta intruziunea vălului,

a fost potrivită la o tremurare care

- ca orice cîntec,

o dată ce-l înveţi – cum

să – l mai uiţi?

Notele:

           Muzica:

Din volumul “Pastoral”

Poem de Carl Phillips

Carl Phillips este autorul a şase volume de versuri: In the Blood, (1992), Cortege, (1995), From the Devotions, (1998), Pastoral, (2000), The Tether, (2001), Rock Harbour, (2002). A tradus “Filoctet” de Sofocle.

Traducere şi note de Gabriel Prăjitură