Elefanţi roz. Elefanţi galbeni.

Şi oameni.

de Lucian Dan Teodorovici

Personajele:

Personajul Galben

Bătrînul

Celălalt Bătrîn

Femeia Tînără

Doamna

Adolescentul

Soţul

Cerşetorul

Actul întîi

Decorul

Un decor banal, cel mai potrivit fiind un parc. În partea stîngă a scenei va fi un scaun galben, pe care va sta aşezat Personajul Galben. Acest personaj va trebui să poarte un costum galben, pantofi galbeni, şosete galbene, cămaşă galbenă şi cravată galbenă. În plus, faţa şi părul lui vor fi vopsite în galben.

Personajul Galben va sta nemişcat pe scaunul lui galben, privind inexpresiv spectatorii, tot timpul cît pe scenă vor vorbi celelalte personaje. El va interveni uneori cu replici adresate spectatorilor, dar între intervenţii va trebui să păstreze aceeaşi figură impasibilă. În timp ce Personajul Galben va vorbi, toate celelalte personaje vor încremeni în poziţia în care se află.

Bătrînul (intrînd în scenă alături de Celălalt Bătrîn ): Îţi spun eu ceva: nimic nu e mai trist pe lumea asta, decît tristeţea cea mai mare: aia de a fi bătrîn.

Celălalt Bătrîn (oftînd): Tristeţea de a fi bătrîn este, fără doar şi poate, foarte tristă!

Bătrînul: Tocmai asta susţineam şi eu: tristeţea de a fi bătrîn e, cu adevărat, o tristeţe.

Celălalt Bătrîn: Da, da, o tristeţe.

Bătrînul: Apropo de asta, dacă stai să cugeţi, constaţi că omul nu trăieşte decît pentru a afla.

Celălalt Bătrîn: Apropo la ce?

Bătrînul: Apropo… aşa, în general. Omul gîndeşte ca să afle, pe cînd omul perfect doar află.

Celălalt Bătrîn: Află, cu adevărat. Dar, trebuie să recunoaştem, află numai dacă e perfect, nu-i aşa?

Bătrînul (ignorînd întrebarea pusă de Celălalt Bătrîn): Însă, la un moment dat, ajungi la concluzia tristă că aflarea e o deşertăciune. E o tristeţe. Unde duce aflarea? La moarte. Prin toamnă, la moarte.

Celălalt Bătrîn: Prin toamnă, direct la moarte!

Bătrînul: Aşa e. Prin toamnă. Un mare filosof spunea că toamna e penultimul act al vieţii. Cred că ai prins ideea. Toamna e penultimul anotimp al anului. Metaforizînd, filosoful acela spunea că toamna e penultimul act al vieţii.

Celălalt Bătrîn: Şi ultimul?

Bătrînul (oftînd din tot sufletul, patetic): Ultimul? Ultimul e iarna.

Celălalt Bătrîn: Iarna, pentru că e frig, nu-i aşa?

Bătrînul (în continuare patetic): Foarte frig!

Cei doi bătrîni se retrag spre fundal, continuîndu-şi discuţia pe muţeşte. În scenă apare un alt personaj.

Femeia Tînără (vorbind cu cineva care încă nu se vede): Numai tu eşti de vină, ştii asta! Ce-o să zică soţul meu? Ce-o să creadă el despre mine? O să mă considere urîtă şi nu o să mă mai iubească. Tu m-ai convins să merg la coafor, deşi arătam foarte bine înainte de a merge la coafor. Şi acum uite ce am în cap: o claie de paie.

Intră Doamna, răsuflînd cu oarecare greutate. Se opreşte lîngă Femeia Tînără.

Doamna: Eu cred că îţi stă bine. Ţie, în mod special. Adică… vreau să zic că te prinde bine coafura.

Femeia Tînără: Îmi stă bine cu o claie de paie în cap?!

Doamna: Da, da. Se potriveşte perfect cu restul capului. (Cu ironie:) În fond, întregul cap al tău e o claie de paie. Adică şi pe dinăuntru.

Femeia Tînără: M-ai jignit, aşa-i? Spune-mi drept, m-ai jignit cu ce ai spus acum?

Doamna: Eu să te jignesc?! Nu te-am jignit, Doamne fereşte! Eu doar te-am caracterizat.

Femeia Tînără (nervoasă): De ce mă caracterizezi?! Ce, eu te-am caracterizat pe tine vreodată? (Urmează o scurtă pauză, în care Femeia Tînără îşi duce un deget la tîmplă, părînd să cugete:) Cum adică m-ai caracterizat? Ce-nseamnă că m-ai caracterizat?

Doamna (plictisită): Înseamnă pur şi simplu că te-am caracterizat. Adică,  te-am descris.

Femeia Tînără (ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă:): Ah, bine! Eu îmi închipuisem că m-ai jignit.

Bătrînul (întrerupîndu-şi discuţia cu Celălalt Bătrîn care rămîne pe locul său, meditativ; apropiindu-se; către Doamnă): Cît e ceasul, dacă nu vă supăraţi? Apropo, sînteţi cumva tristă?

Doamna: Apropo la ce?

Bătrînul: Apropo… aşa, în general. Sînteţi tristă?

Doamna: Nu, sînt plictisită. Poate şi puţin iritată. (După o scurtă pauză:) Dar dumneavoastră aţi vrut, de fapt, să ştiţi cît e ceasul, nu-i aşa? E două jumate.

Bătrînul: Adică paisprezece şi treizeci de minute, mulţumesc.

Doamna (exclamînd cu satisfacţie): Deci nu sînteţi poliţist!

Bătrînul: Nu, eu nu sînt poliţist, ci sînt trist. Iar dumneavoastră nu trebuie să fiţi plictisită. De ce sînteţi puţin iritată?

Doamna: Aşa.

Femeia Tînără (intervenind în discuţie, după ce s-a privit într-o oglindă scoasă din poşetă): Eu nu-s plictisită, ci tristă, foarte tristă. Asta pentru că am fost la coafor şi sînt, iată, tunsă prea scurt şi neregulat. (Către Bătrîn, arătînd cu mîna spre păr:) Observaţi? Aici, în partea dreaptă, firele de păr sînt mai ridicate decît în partea stîngă.

Bătrînul (cu ipocrizie): E o tunsoare tinerească, modernă.

Femeia Tînără încearcă să-şi pună oglinda înapoi în poşetă, însă se dovedeşte neîndemînatecă şi scapă conţinutul poşetei pe jos. Se apleacă şi începe să culeagă diferite lucruri: periuţe, truse, cutii de cremă, etc.

Doamna (arătînd spre Femeia Tînără, care e prea preocupată să strîngă de pe jos, ca să mai fie atentă la discuţie): Adevărul e că arăta mai bine înainte de a merge la coafor. Acum e tunsă scurt şi are capul aproape gol.

Bătrînul: Eu cred că e modern să ai capul gol. Nu aţi observat? Oamenii moderni au capetele goale.

Doamna: Da?

Celălalt Bătrîn (care renunţă la meditaţie; apropiindu-se): Despre ce discutaţi?

Bătrînul: Despre capete goale moderne.

Doamna: Despre capete goale.

Celălalt Bătrîn: Aha. Despre capete goale. Un cap gol e un cap prost, nu-i aşa? (Se retrage în spatele scenei şi se ghemuieşte.)

Bătrînul: Într-un fel, prietenul meu are dreptate. Capul gol este echivalentul capului prost. Un mare filosof a spus să cugeţi ca să exişti.

Personajul Galben (către sală, gesticulînd): Credeţi că elefanţii roz nu sînt folositori? Elefanţii roz nu au cum să fie folositori, veţi spune, pentru că nu există. Dacă ar exista ar fi folositori. Pe atît de folositori pe cît ar fi şi elefanţii galbeni, dacă ar exista. Ca şi inorogul, ca şi vasiliscul, ca şi calul înaripat… Cu alte cuvinte, concluzia ar fi următoarea: cel care există e la fel de folositor ca şi cel care nu există, dacă acesta din urmă ar exista. Cu toate astea şi cel care nu există poate fi folositor - vă rog să fiţi atenţi -, dacă există ideea despre cel ce nu există.

Femeia Tînără (care ridică ultimul lucru căzut pe jos, apropiindu-se de Doamnă; adresîndu-i-se): Cît e ceasul?

Doamna: Trei fără un sfert.

Bătrînul: Adică paisprezece şi patruzeci şi cinci de minute.

Doamna (cu o expresie a-toate-ştiutoare): Clar, nu sînteţi poliţist!

Femeia Tînără: Dacă-i trei fără un sfert înseamnă că imediat se întoarce soţul meu de la serviciu. Şi eu, care voiam să-i fac o surpriză! Eu, care voiam să-i fac o surpriză plăcută! Să mă tund şi să-i fac o surpriză plăcută!

Femeia Tînără izbucneşte în plîns şi se aşază pe jos. În momentul ăsta, în scenă intră grăbit Adolescentul, care, ocolind-o pe Femeia Tînără ce plînge tăcut, aşezată pe jos, se îndreaptă spre Bătrîn. Celălalt Bătrîn rămîne ghemuit, Doamna asistă la discuţia ce va urma, oarecum impasibilă.

Adolescentul(Către Bătrîn): Aveţi o brichetă?

Bătrînul: De ce să am o brichetă?

Adolescentul: Pentru ca să-mi aprind o ţigară.

Bătrînul: Aşa trebuia să spui de la început.

Adolescentul: Cum trebuia să spun de la început?

Bătrînul: Aşa: "Domnule, aveţi o brichetă, ca să-mi aprind o ţigară, vă rog frumos?".

Adolescentul: Bine. Domnule, aveţi o brichetă, pentru a-mi aprinde o ţigară?

Bătrînul: În cazul ăsta îţi pot spune că da, am o brichetă. (Bătrînul întinde bricheta:) Poftim!

Adolescentul (luînd bricheta): Aveţi o ţigară?

Bătrînul: Ei, hai, că asta-i chiar culmea! Pentru ce-ţi trebuie ţigară?

Adolescentul: Păi, la ce altceva să folosesc bricheta?

Bătrînul: Să-ţi aprinzi o ţigară de-a ta.

Adolescentul: N-am nici o ţigară.

Bătrînul: Atunci de ce mi-ai cerut bricheta?

Adolescentul: Pentru că vreau să-mi aprind o ţigară.

Bătrînul (exasperat): Dar nu ai ţigară!

Adolescentul (calm): Aşa-i. Nu am ţigară. Asta e o bună observaţie.

Bătrînul: Nu înţeleg nimic!

Adolescentul: Probabil că nu sînt destul de logic. Dacă nu am fost destul de logic, înseamnă că e necesar să mă explic. Vreau să-mi aprind o ţigară, deci cer o brichetă. Dacă primesc o brichetă, am cu ce să-mi aprind o ţigară. Dacă nu am ţigară, dar am primit deja o brichetă, este firesc să cer o ţigară, nu?

Bătrînul: De ce n-ai cerut şi brichetă şi ţigară în acelaşi timp?

Adolescentul: Pentru că, orice om raţional ştie, mai uşor obţii un lucru decît două.

Bătrînul: N-am ţigară.

Doamna (renunţînd la figura impasibilă, intervenind între cei doi): Am eu ţigară.

Bătrînul (uitîndu-se nervos la Doamnă): Ia uite, domnule, ce impertinenţă! Atunci n-am brichetă. (Ia bricheta din mîna Adolescentului)

Doamna: Am eu brichetă.

Adolescentul primeşte o ţigară, şi-o aprinde cu bricheta Doamnei şi dispare în culise, de unde i se aude apoi vocea: Boşorog idiot!

Bătrînul (către Doamnă): De ce mi-aţi făcut asta? Există un conflict între generaţii. Tocmai participam la acest conflict, iar dumneavoastră mi-aţi subminat autoritatea. De partea cui sînteţi?

Doamna (insensibilă): Nu văd rostul unei discuţii pe tema asta, domnule.

Doamna se aşază în stînga Femeii Tinere, începînd s-o mîngîie pe cap. Bătrînul oftează şi se aşază lîngă Celălalt Bătrîn. Amîndoi se află în fundal, în stînga scenei, în spatele Personajului Galben. Cele două femei stau tăcute, aşezate pe jos, în dreapta scenei.

Bătrînul (care este pe jumătate acoperit de Personajul Galben): Apropo…

Celălalt Bătrîn: Apropo la ce?

Bătrînul: Ei, aşa… Apropo în general. Femeile sînt superficiale. Asta este principala caracteristică a naturii feminine: superficialitatea!

Celălalt Bătrîn (care este pe jumătate acoperit de Personajul Galben): Superficialitatea, într-adevăr. În acelaşi timp, lipsa de profunzime e un alt defect al femeilor.

Bătrînul: Lipsa de profunzime e sinonimă cu superficialitatea.

Celălalt Bătrîn: Aici ai dreptate.

Bătrînul: Atunci de ce ai spus că lipsa de profunzime e un alt defect al femeilor, din moment ce eu am spus că superficialitatea e un defect al femeilor?

Celălalt Bătrîn: Am vrut să subliniez faptul că avem aceeaşi părere, anume că femeile sînt superficiale.

Bătrînul: Dacă ai vrut doar să subliniezi, e bine. E bine, pentru că femeile nu ştiu ce înseamnă tristeţea. Tristeţea înseamnă bătrîneţe, chiar dacă trebuie să te şi bucuri la bătrîneţe. Femeile nu conştientizează niciodată bătrîneţea. Ele se cred mereu tinere şi frumoase. Ele nu ştiu ce înseamnă conflictul dintre generaţii.

Celălalt Bătrîn: Poate că înţeleg conflictul, dar nu înţeleg disputa dintre generaţii.

Bătrînul: Un mare filosof spunea că cine nu are bătrîni, trebuie să-şi cumpere.

Celălalt Bătrîn: E necesar să-şi cumpere!

Bătrînul (iritat, deodată): De ce mă îngîni?

Celălalt Bătrîn (nevinovat): Nu te îngîn.

Bătrînul: Dar ce faci?

Celălalt Bătrîn: Te aprob. E firesc să existe un om care să aprobe. Astfel, spusele cuiva devin mai valabile. Sau nu crezi că astfel devin mai valabile spusele cuiva?

Bătrînul: Mă aprobi îngînîndu-mă.

Celălalt Bătrîn: Poate că da. Dar poate că nu. Poate că doar te aprob, reformulînd cele spuse de tine. Dar poate că nici măcar nu te aprob, reformulînd totuşi cele spuse de tine.

După acestea ambii bătrîni tac brusc, căzînd într-o amorţeală melancolică.

Femeia Tînără (în partea dreaptă a scenei, către Doamnă, care a încetat de ceva timp s-o mîngîie pe cap): Nu pot să mă duc aşa acasă. Sînt într-un hal fără de hal! Cum să merg aşa acasă?

Doamna (către Femeia Tînără): Bătrînii îşi închipuie că le ştiu pe toate. Ei trebuie neapărat să vadă în orice conflict cu tinerii, un conflict între generaţii. Urăsc bătrîneţea. Bine că nu sînt încă bătrînă.

Femeia Tînără: Eşti, oarecum.

Doamna: Par eu bătrînă?

Femeia Tînără: Unii aşa ar considera.

Doamna: Nu cred că sînt. De fapt, ce s-o mai lungim, ştiu sigur că nu sînt deloc bătrînă.

Femeia Tînără: Unii ar crede că eşti. Eu aşa cred.

Doamna (înfuriată): Tu?! Îmi spui aşa ceva după ce că am venit lîngă tine şi te-am mîngîiat pe părul ăsta ca… părul ăsta ca o… cum i-ai zis, ca o claie de paie?! Tu eşti o proastă! Tu poţi să crezi ce vrei! Oricum nu ai dreptate!

Personajul Galben (către spectatori, gesticulînd): Există ideea de inorog, de acord? Există ideea de vasilisc, de acord? Există ideea de cal înaripat, de acord? Dar nu există nici inorogul, nici vasiliscul, nici calul înaripat. De ce să existe inorogul, vasiliscul, calul înaripat, cînd ei sînt mai puternici ca idee decît ar fi ca existenţă reală? Sînt unii care cred şi azi că animalele astea există. Şi bine fac cei care cred şi azi în ele. Pentru că acestea n-ar exista ca idee, dacă n-ar exista şi credinţa în ele. Iar ideea e raţiune, vă rog să mă credeţi. Zău că nici raţiune n-ar exista, fără credinţa în inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz şi elefanţi galbeni. Şi fără raţiune… (Hohotind:) Fără raţiune…

Doamna: Chiar crezi că sînt bătrînă? De fapt, nu ştiu de ce mai insist. E clar că eşti o proastă!

Femeia Tînără: Nu sînt o proastă. Tu eşti. Te dispreţuiesc!

Doamna: Eşti o mare proastă! Îmi provoci silă!

Femeia Tînără: Iar tu dispreţ!

Doamna: Repulsie.

Femeia Tînără: Scîrbă.

Doamna: Dezgust.

Femeia Tînără: Silă.

Doamna: Eu am spus deja că-mi provoci silă!

Femeia Tînără (mirată): Ai spus deja? Atunci... atunci... Bine. (Se întoarce cu spatele la Doamnă.)

Doamna: Aversiune! Îmi provoci aversiune! (Se întoarce cu spatele la Femeia Tînără.)

Cele două femei stau aşezate pe jos, spate în spate, în partea dreaptă a scenei, refuzînd să-şi mai vorbească.

Bătrînul (către Celălalt Bătrîn, ieşind din amorţeala melancolică în care a stat pînă acum): Am meditat la ceva. Referitor la faptul că te aud îngînîndu-mă continuu. Mă rog, cum spui tu, aprobîndu-mă continuu. E foarte stupidă situaţia. Ştii de ce? Pentru că bătrînii care nu au opinii proprii dovedesc faptul că au avut o viaţă ternă. Acum nu îmi rămîne decît să întreb: ai fost întotdeauna aşa, sau te-ai tîmpit la bătrîneţe?

Celălalt Bătrîn: Nu m-am tîmpit la bătrîneţe şi nu sînt tîmpit.

Bătrînul: Ba eu cred că eşti tîmpit. Nu ştiu dacă ai fost întotdeauna aşa, dar acum eşti tîmpit. Ca toţi ceilalţi de la azil. Cum să fim parte activă în conflictul dintre generaţii, dacă toţi de la azil sînteţi nişte tîmpiţi neserioşi?!

Celălalt Bătrîn: Cu alte cuvinte, vrei să spui că toţi de la azil sîntem nişte tîmpiţi neserioşi?!

Bătrînul: Uite, chiar şi acum repeţi cuvintele mele.

Celălalt Bătrîn: N-am repetat cuvintele tale. Doar m-am mirat. M-am arătat intrigat de vorbele tale. Ştii ce cred? Cred că eşti un cîrcotaş nedemn de a fi aprobat.

Bătrînul: Tîmpitule neserios!

Celălalt Bătrîn: Cîrcotaşule nedemn!

Bătrînul: Mă, sclerozatule!

Celălalt Bătrîn: Mă... (Ezită să continue.) Mă, bătrînule sclerozat!

Personajul Galben (către public): Nu v-aţi întrebat niciodată cum s-ar descurca oamenii fără inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz sau elefanţi galbeni? Ha, ha… Nici nu vă închipuiţi! Fără inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz sau elefanţi galbeni oamenii ar… Chiar n-aţi avut curiozitatea să vă întrebaţi care-i diferenţa dintre omul cu inorog şi cel fără inorog? Ei, în cazul ăsta, o să vă ofer ocazia să aflaţi. (Pauză.) Eu simt nevoia să plec. Însă nu voi fi plecat pentru mult timp.

Personajul Galben se ridică şi părăseşte agale scena.

Doamna (întorcîndu-se brusc spre Femeia Tînără, chiar în momentul în care Personajul Galben dispare în culise): Să nu crezi că eu chiar te consider proastă, deşi ţi-am spus că eşti proastă. Eu ţin foarte mult la tine. Ştii asta, draga mea, nu-i aşa?

Femeia Tînără (întorcîndu-se spre Doamnă): Ştiu. Şi eu ţin la tine. Îmi pare rău că am fost rea şi am spus că eşti bătrînă. Uneori sînt rea    şi-mi vine aşa... un regret pe urmă.

Bătrînul (apropiindu-se pe neaşteptate de Femeia Tînără): Să ştiţi că nu vă consider superficială. Îmi pare rău că am gîndit aşa ceva despre dumneavoastră. Ştiu că n-aţi auzit cînd am gîndit că sînteţi superficială. Dar eu mă simt vinovat şi-mi cer scuze. (Adresîndu-se Doamnei:) Vă rog şi pe dumneavoastră să mă iertaţi că v-am bănuit de superficialitate. (Către Celălalt Bătrîn, care a rămas în spate:) Vino încoace, dragă prietene. Dragul meu prieten!

Celălalt Bătrîn (apropiindu-se, exclamînd): Aşa e! Dragul meu prieten!

Doamna (ridicîndu-se în picioare, către Bătrîn): Îmi cer scuze pentru impoliteţea de a vă jigni bătrîneţea. Recunosc că v-am desconsiderat, pentru că sînteţi bătrîn. Iar asta a fost o mare impoliteţe din partea mea. Chiar o lipsă crasă de bun simţ. Îmi vine să plîng de ruşine. Vă implor să mă iertaţi!

Bătrînul: Lăsaţi, nu-i nimic. Vă înţeleg. Dar să ştiţi că nu e ruşinos să fii bătrîn. Un mare filosof spunea că cine nu are bătrîni, trebuie să-şi cumpere. Deşi, trebuie să recunosc, tinerii sînt cel puţin la fel de folositori ca şi bătrînii.

Femeia Tînără (ridicîndu-se, privind cu admiraţie spre Bătrîn): Sînteţi atît de inteligent! Pomeniţi despre atîţia filosofi! Eu nu ştiu nimic despre filosofi, decît că erau nişte oameni deştepţi care spuneau multe vorbe deştepte şi că au trăit demult, înaintea erei noastre.

Bătrînul (blajin, surîzător, răspunzînd Femeii Tinere): Să ştiţi că filosofii trăiesc şi astăzi.

Femeia Tînără (uimită): Extraordinar! Auzisem eu că filosofii sînt bătrîni, dar nici chiar aşa! (Murmurînd, pentru sine:) I-auzi, mai trăiesc şi astăzi! Trebuie să aibă vreo două mii de ani! (Revenind la vocea normală:) Domnule, vă admir că-i cunoaşteţi pe filosofi.

Bătrînul: Da, s-ar putea spune că îi cunosc. Revenind, aş putea spune că ei nu numai că erau nişte oameni deştepţi care spuneau vorbe deştepte. Mai mult decît atît, ei gîndeau, stimată doamnă... Domnişoară?

Femeia Tînără (cu cochetărie): V-am spus că am soţ, deci sînt o tînără doamnă. Dar să ştiţi că soţul meu nu-i atît de inteligent ca dumneavoastră. Nu, nu, vă spun drept, nu-i nici pe departe într-atît de inteligent.

Doamna (intervenind în discuţie): De acord: sînteţi un bătrîn inteligent.

Bătrînul (către femei): Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi vă admir.

Doamna, Femeia Tînără (în acelaşi timp, către Celălalt Bătrîn): Îmi pare rău că nu v-am băgat în seamă pînă acum. Cred că sînteţi un om deosebit.

Celălalt Bătrîn (către femei): Vă mulţumesc pentru vorbele frumoase şi vă admir foarte mult.

Femeia Tînără: Bătrîneţea are multe lucruri plăcute în ea. Toţi bătrînii sînt frumoşi, pentru că sînt inteligenţi. Ăsta e un lucru cert.

Doamna: Bătrîneţea oferă distincţie. Ea este apogeul inteligenţei. Este toamna vieţii. Iar toamna este anotimpul meu preferat. Ştiţi de ce? Pentru că toamna plouă în fiecare zi, pică frunzele, se coc strugurii, ies ţăranii pe ogoare şi străluceşte frumuseţea spiritului într-o solemnitate a gîndirii.

Bătrînul (Femeii Tinere): Arta de-a fi tînăr se învaţă şi la bătrîneţe. O pot învăţa şi eu. Pot învăţa arta de-a fi tînăr, frumos, vesel. Aşa cum sînteţi dumneavoastră, minunată doamnă! (Către Doamnă:) Cum sînteţi amîndouă, minunate doamne!

Celălalt Bătrîn: Nişte doamne foarte minunate!

Femeia Tînără: Vă iubesc pe amîndoi.

Doamna: Vă ador!

Bătrînul: Cum aş putea să nu fiu încîntat de dumneavoastră?

Celălalt Bătrîn: Cum aş putea să nu fiu foarte încîntat de dumneavoastră?

Femeia Tînără: Iubirea inteligenţei…

Doamna: Iubirea senectuţii…

Bătrînul: Doamne, iubirea ce o simt... Cîtă iubire simt!

Celălalt Bătrîn: Ah, cîtă iubire simt!

Doamna (ţipînd, sărind într-un picior): Iubire, frumuseţe, iubire, tinereţe, iubire, bătrîneţe, vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc...

Femeia Tînără (trăgîndu-se violent de haine): Minunat de minunat! (Urlînd:) E minunat de minunat!

Bătrînul (cu braţele larg desfăcute, alergînd): Avionul iubirii... avion al iubirii... avion...

Celălalt Bătrîn (cu braţele larg deschise, stînd pe loc, ţopăind): Un avion plin de iubire...

Doamna (oprindu-se brusc; spre ceilalţi): Vreau să vă iubesc!

Femeia Tînără (oprindu-se brusc; spre ceilalţi): Simt nevoia să vă iubesc!

Bătrînul (oprindu-se brusc; spre ceilalţi): Mi-e imposibil să nu vă iubesc!

Celălalt Bătrîn (coborînd brusc mîinile; spre ceilalţi): Cu adevărat imposibil să nu vă iubesc!

Toţi se îmbrăţişează pătimaş. În fugă intră în scenă Adolescentul.

Adolescentul (cîntînd): Iubireeea, pas major spre infinit... Iubireeea, un rubin neşlefuit...

Adolescentul se aruncă entuziast în îmbrăţişare. Bătrînul le sărută pe femei, îl sărută pe Celălalt Bătrîn, femeile îl sărută pe Bătrîn, îl sărută pe Celălalt Bătrîn, Celălalt Bătrîn se sărută cu Adolescentul, Adolescentul se sărută cu Bătrînul, femeile îl sărută pe Adolescent... După zece-douăzeci de secunde apare Personajul Galben, care se aşază impasibil pe scaun. Cei cinci se desprind instantaneu din îmbrăţişarea colectivă, depărtîndu-se unul de celălalt, fiecare în altă zonă a scenei.

Personajul Galben (zîmbind complice cu spectatorii, arătînd spre celelalte personaje): Pentru cîteva clipe aţi văzut nişte oameni fără inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz sau elefanţi galbeni.

Femeia Tînără (ruşinată, pentru sine): Bine că n-a fost aici soţul meu, să mă vadă comportîndu-mă ca o nebună. Ar fi crezut că-s un fel de nimfomană, că aşa le consideră el pe femeile care se comportă cum m-am comportat eu acum: nimfomane. Sigur ar fi crezut asta despre mine. Pentru că aşa m-am şi comportat: ca o nimfomană, deşi nu sînt prea sigură cum se poartă o nimfomană. Oricum, cred că ar trebui  să-mi fie ruşine.

Doamna (uluită, pentru sine): Ce-am păţit?! M-am prostit?!

Bătrînul (spre Celălalt Bătrîn): La vîrsta noastră să ne purtăm ca nişte descreieraţi, auzi! La vîrsta noastră să ne purtăm ca nişte tineri care nu ştiu ce înseamnă tristeţea de a fi bătrîn! E jenant.

Celălalt Bătrîn: E foarte jenant! Aproape degradant de jenant.

Adolescentul (ştergîndu-şi, scîrbit, buzele cu mîneca, pentru sine): Nişte boşorogi! Iar eu i-am îmbrăţişat! Mai mult chiar, i-am sărutat. (Se înseninează deodată şi începe să zîmbească.) Totuşi, nu mi-a displăcut să o îmbrăţişez pe femeia aia, mai tînără. Nu mi-a displăcut deloc să o sărut.

Personajul Galben (spectatorilor,după un hohot de rîs): Acum să vorbim despre lucruri seriose. Misterul calului înaripat este acela că respectivul zboară, nu credeţi? Dacă nu ar zbura, nu ar mai fi nici un mister. Şi-atunci, putem să ne străduim să aflăm lucruri despre calul înaripat, dar ar fi absurd să nu ne gîndim la aripi, căci ele reprezintă tot farmecul calului înaripat. Din moment ce misterul lui este dat în primul rînd de aripile zburătoare, ar trebui să aflăm totul despre aripile zburătoare, nu-i aşa? Dar ciocul! Ciocul vasiliscului! Cum putem să ne gîndim la vasilisc, fără a-i lua în calcul ciocul? Şi-atunci, ce facem? Scriem tratate despre cioc, dezlegînd o mică parte din misterul vasiliscului. Inorogul… Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi întrebat niciodată: de ce are ăla corn în frunte? Elefanţii roz de ce sînt roz? Elefanţii galbeni de ce-s galbeni? Dacă nu v-aţi întrebat, s-o faceţi acum! Altfel… (Arătînd spre celelalte personaje; rîzînd:) Altfel…

Adolescentul (apropiindu-se de Femeia Tînără; către ea): Domnişoară, sînt jenat pentru accesul meu de mai-nainte, mai ales că (arătînd spre celelalte personaje) i-am îmbrăţişat pe ei. Dar, judecînd selectiv, vă mărturisesc că pe dumneavoastră mi-a plăcut să vă sărut.

Femeia Tînără (flatată): Vai, domnule! Dar sînt tunsă urît. Şi-apoi, nu sînt domnişoară. Îmi cer scuze că sînt tunsă urît şi că nu sînt domnisoară. (Se fîstîceşte:) Adică... nu, nu-mi cer scuze că nu sînt domnişoară, pentru că asta e o lege a naturii: domnişoara căsătorită nu mai e domnişoară. Iar eu sînt căsătorită într-un fel... adică, drept să vă spun, sînt căsătorită pe de-a-ntregul, dar sînt urît tunsă pentru că am vrut să-i fac o surpriză soţului meu, care e căsătorit cu mine... Înţelegeţi? Nu sînt domnişoară, pentru că sînt doamnă şi de-aceea şi mie mi-a plăcut să vă sărut.

Cei doi tineri se iau de mîini şi încep să şuşotească. Din cînd în cînd, în timp ce în partea opusă a scenei se va desfăşura discuţia între celelalte personaje, Femeia Tînără va rîde cochet, măgulită de şoaptele Adolescentului.

Bătrînul (apropiindu-se, alături de Celălalt Bătrîn, de Doamnă; către ea): Îmi pare rău că v-am îmbrăţisat.

Doamna: Credeţi-mă, mie îmi pare şi mai rău că vă iubesc. Adică, îmi pare rău că v-am spus că vă iubesc. (E derutată.) Nu pentru că v-am spus că vă iubesc, ci pentru că nu e aşa... Adică nu, nu-mi pare rău că nu-i aşa... (Ţipă exasperată:) Vă urăsc, domnule, ce mai încolo şi încoace! Vă implor să mă credeţi: nu vă iubesc, vă urăsc! Sînteţi bătrîn. (Arată spre Celălalt Bătrîn.) La fel de bătrîn ca şi prietenul dumneavoastră. Iar eu sînt tînără. Aşa că nu pot să vă iubesc.

Bătrînul: Cu simpatie vă spun că nici măcar nu vă simpatizez. Nici pe departe nu am vreun sentiment frumos faţă de dumneavoastră, deşi vă asigur că aş fi putut să am, dacă aş fi avut.

Celălalt Bătrîn: Vă asigur şi eu că aş fi putut să am un sentiment frumos faţă de dumneavoastră, dacă aş fi avut. Dar nu am, pentru că vă spun cu simpatie ceva: nu vă simpatizez, doamnă.

Bătrînul: Apropo de asta, un mare filosof…

Celălalt Bătrîn, Doamna (într-un glas, nervoşi): Apropo la ce?!

Bătrînul (mirat): Da' ce-aveţi cu mine? Apropo… aşa, în general. Un mare filosof spunea că... Spunea că...

Celălat Bătrîn: Ce spunea un mare filosof?

Doamna: Hai, s-auzim, ce spunea un mare filosof?

Bătrînul: Spunea ceva.

Celălalt Bătrîn: Aşa-i. Cu siguranţă că un mare filosof spunea ceva. Altfel n-ar fi fost un mare filosof.

Cei trei nu-şi mai spun nimic, privindu-se doar încurcaţi. Lîngă ei, Adolscentul şi Femeia Tînără îşi reiau discuţia cu voce tare.

Adolescentul (către Femeia Tînără): Concuzia e că sînteţi tare frumoasă, doamnă.

Femeia Tînără (accentuînd primul cuvînt): Eşti tare frumoasă, doamnă.

Adolescentul (uimit): Eu sînt bărbat! Eu sînt frumos, nu frumoasă.

Femeia Tînără: Ştiu că sînteţi frumos. Eu doar am vrut să vă dau de înţeles că mă puteţi tutui.

Adolescentul: Serios? Şi tu mă poţi tutui. Hai să bem o cafea.

Femeia Tînără (zîmbitoare): Este o idee bună. (Un pic mai temperată:) Cred că e o idee bună.

Adolescentul: Cu siguranţă că e o idee bună.

Doamna (întorcîndu-se cu spatele la bătrîni, care se încep să se foiască stingheriţi; spre Femeia Tînără) : Nu cred că e o idee bună.

Femeia Tînără (repezind-o pe Doamnă): Tu nu te băga! Nu cu mult timp în urmă ţi-am spus că-mi provoci silă, ai uitat?!

Doamna: Ba nu, eu am spus asta, referindu-mă la tine.

Femeia Tînără (Cu un gest indiferent): Mă rog.

Adolescentul şi Femeia Tînără  se îndreaptă spre culise, braţ la braţ.

Doamna (privind mustrător spre cei doi care se îndepărtează): Ar fi trebuit trasă de urechi la o anumită vîrstă, iar asta nu s-a întîmplat. Proasta. Cînd te gîndeşti că soţul ei o aşteaptă acasă! Totuşi, poate că face bine căutînd să se distreze, cu toate că asta n-o face mai puţin proastă. Dar poate că face bine. Eu n-am căutat niciodată să mă distrez şi astfel am dat divorţ de soţul meu, care era poliţist. Pentru că alături de el nu mă distram. Acum sînt singură, dar - ce ciudat! - tot nu pot spune că mă distrez. (Întorcîndu-se spre bătrîni:) Eu trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere. De fapt, nu mi-a făcut plăcere. Şi nu uitaţi un lucru: eu nu vă iubesc.

Doamna dispare în direcţia opusă celei în care au plecat Adolescentul şi Femeia Tînără.

Bătrînul: Am rămas singuri.

Celălalt Bătrîn: Cu alte cuvinte, vrei să spui că am rămas singuri.

Bătrînul: Singurătatea e o boală grea.

Celălalt Bătrîn: O boală foarte grea.

Bătrînul: Uite, vezi?! Iar mă îngîni. Eu cred că eşti tîmpit.

Celălalt Bătrîn: Ţi se pare că te îngîn. Eşti cîrcotaş.

Bătrînul (dînd din mînă a lehamite): Bine, nu mă îngîni.

Celălalt Bătrîn: Nu te îngîn.

Bătrînul: Dar, apropo de asta, cei de la azil sînt tîmpiţi.

Celălalt Bătrîn: Apro…

Bătrînul (întrerupîndu-l iritat, ţipînd): Da' mai scuteşte-mă, domnule, cu apropourile tale. (Imitîndu-l pe Celălalt Bătrîn:) "Apropo la ce?". "Apropo la cine?". Nu mai conteneşti, odată?! Să-ţi fie clar: apropo… aşa, în general! Am spus că cei de la azil sînt tîmpiţi, şi tîmpiţi rămîn!

Celălalt Bătrîn: Clar. Foarte tîmpiţi rămîn!

Bătrînul: Eu n-am spus că sînt foarte tîmpiţi. Ci tîmpiţi. Tu ai spus că sînt foarte tîmpiţi.

Celălalt Bătrîn: Aşa-i. Eu am spus că sînt foarte tîmpiţi. Dar asta pentru că tu ai spus că sînt tîmpiţi.

Bătrînul: Deci mă îngîni.

Celălalt Bătrîn: Nu te îngîn. Te aprob. Să fii tîmpit nu înseamnă să fii foarte tîmpit.

Bătrînul: Înseamnă că nici măcar nu mă aprobi.

Celălalt Bătrîn: Înseamnă că nici măcar nu te aprob. Decît într-un fel.

Bătrînul: Înseamnă şi că nu mă îngîni.

Celălalt Bătrîn: Înseamnă şi că nu te îngîn.

Bătrînul: Bine.

Celălalt Bătrîn: Foarte bine.

Bătrînul (după o pauză, căutînd ceva din priviri): Aş fi vrut să mă aşez pe o bancă. Dar nu e nici o bancă în jur. La bătrîneţe ai nevoie de ceva pe care să te aşezi. Ai nevoie de un sprijin. Aş fi vrut să mă odihnesc. Dar nu am unde să mă aşez. Decît pe pămînt. Pămîntul e rece.

Celălalt Bătrîn: Tare rece. Dacă ar fi fost vreo bancă pe care să ne aşezăm!

Bătrînul: Dar nu este nici o bancă. Pe pămînt nu putem sta prea mult. Am vrut să spun că jos, pe pămîntul rece nu putem sta prea mult, pentru că răcim. (Oftează.) Dar adevărul e că nici pe planeta Pămînt nu putem sta prea mult, decît dacă mai trăim o vreme.

Celălalt Bătrîn: Aici ai mare dreptate: pe planeta Pămînt nu mai putem sta prea mult, decît dacă mai trăim o vreme!

Bătrînul: Cred că e cazul să plecăm. Să plecăm de-aici. Vreau să spun: să plecăm din acest loc, nu de pe Pămînt.

Celălalt Bătrîn: Să plecăm din acest loc.

Ies amîndoi, mişcîndu-se cu greutate.

Personajul Galben (rămas singur pe scenă, către sală): Dacă oamenii ar fi înlocuiţi de inorogi, atunci ei n-ar avea raţiune, s-ar spune, pentru că inorogii nu sînt mai mult decît o idee inventată de om. Dar tocmai aici apare dilema. Fiţi atenţi la ce vă spun, aici e cheia: dacă oamenii ar fi inorogi, atunci inorogii n-ar simţi nevoia de a inventa ideea de oameni? Cu alte cuvinte, ce i-ar împiedica pe ei să aibă raţiune? Şi atunci, prin ce e mai presus omul decît inorogul? Prin existenţă, nu-i aşa? Dar tocmai existenţa omului a născut inorogul. Ce nevoie avea omul de inorog, dacă putea să existe fără inorog? Şi-atunci, problema se pune altfel: cine-i mai presus, omul cu inorog, sau omul fără inorog? Somn uşor.

Personajul Galben se ridică, se înclină în fata sălii, apoi se aşază pe scaunul său. În cîteva secunde el adoarme.

CORTINA

Actul al doilea

Decorul

Decorul nu suferă modificări prea mari faţă de cel din primul act, deşi scena următoare nu se va petrece exact în acelaşi loc. Deosebirea va consta în faptul că Personajul Galben va fi aşezat, pe scaunul său galben, în partea dreaptă a scenei. Această modificare nu e una a poziţiei Personajului Galben, ci a spaţiului în care se desfăşoară cel de-al doilea tablou, un spaţiu deplasat cu cîţiva metri spre stînga.

Se aud paşi. Personajul Galben, care a dormit pînă în acest moment, deschide ochii brusc. Apare Soţul. În acelaşi timp, din partea cealaltă a scenei, de-acolo de unde în primul act a dispărut la braţul Adolescentului, apare Femeia Tînără, cu Adolescentul lîngă ea. Personajul Galben priveşte impasibil spre sală.

Soţul (surprins, către Femeia Tînără): Te-ai tuns?

Femeia Tînără (surprinsă, către Soţ): Tu eşti? Ce cauţi aici?

Soţul: Eu sînt. Mergeam să cumpăr pîine. Te-ai tuns. Am observat eu ceva schimbat la tine, încă de la depărtare.

Femeia Tînără: Ai avut dreptate. Ai un bun simţ de observaţie.

Soţul: Am, într-adevăr. De ce te-ai tuns?

Femeia Tînără (dînd din umeri a indiferenţă): Aşa. M-am tuns.

Soţul: Parcă ai o claie de paie în cap.

Femeia Tînără: Paiele sînt galbene.

Soţul: Păi, asta am zis şi eu. Paiele-s galbene, iar părul tău e la fel de galben.

Femeia Tînără: Ba nu, părul meu e blond. Nu există paie blonde, dacă vrei să ştii. (Arătînd spre Adolescent:) Întreabă-l şi pe el. 

Soţul (deodată încruntat, uitîndu-se spre Adolescent): El cine-i?

Femeia Tînără: El e cel care mi-a spus că paiele sînt galbene, nu blonde. E un tînăr drăguţ, care s-a oferit să-mi ofere o cafea. Dar n-am găsit nici o cafenea în apropiere, aşa că am fost la acest tînăr drăguţ acasă. (Către Adolescent:) Nu-i aşa că eşti un tînăr drăguţ care te-ai oferit să-mi oferi o cafea?

Adolescentul: Da, aşa e. Sînt un tînăr drăguţ care ţi-a oferit o cafea şi care te iubeşte. Tu nu mă iubeşti?

Femeia Tînără (îmbrăţişîndu-l pe Adolescent): Ba da, cum aş putea să nu te iubesc?! Să nu te iubesc după tot ce s-a petrecut între noi în ultima oră?! Te iubesc, asta-i clar.

Soţul (furios): Cum îndrăzniţi să vă tutuiţi în faţa mea?!

Femeia Tînără (ignorîndu-l pe Soţ, sărutîndu-l pătimaş pe Adolescent): Eşti singura mea iubire, scump porumbel.

Adolescentul: Eşti unica mea comoară, scumpă căprioară.

Soţul (şi mai furios): Nu mi-aţi răspuns la întrebare: cum îndrăzniţi să vă tutuiţi în faţa mea?!

Femeia Tînără (adresîndu-se Soţului): Hai să dăm divorţ.

Soţul: Nu înainte de a-mi răspunde la întrebare!

Femeia Tînără: Ne tutuim pentru că ne iubim.

Soţul (consternat, încremenit, de parcă ar fi auzit pentru prima oară că cei doi se iubesc): Ce-mi aud urechile?! Vă iubiţi?! Vrei să dăm divorţ?!

Bătrînul (apărînd agitat în cadru, din partea dreaptă a scenei): Unde este basca mea? Am purtat basca asta douăzeci şi trei de ani. Este o bască ce a fost martoră tristeţilor şi bucuriilor mele, o bască simbol. Unde este basca mea? (Apropiindu-se de Soţ, adresîndu-i-se:) Tinere, nu ai găsit o bască prin apropiere?

Soţul (neputînd să-şi vină în fire, ignorînd întrebarea Bătrînului, către Femeia Tînără): Vă iubiţi?!

Bătrînul (privindu-i pe Adolescent şi Femeia Tînără, care stau îmbrătişaţi): Ah, voi eraţi. Nu aţi găsit o bască?

Femeia Tînără (către Bătrîn, arătînd spre Soţ): Faceţi cunoştinţă: el este fostul meu soţ.

Soţul: Cum adică fostul soţ? Actualul soţ!

Femeia Tînără(corectîndu-se): Faceţi cunoştinţă: el este încă actualul meu soţ.  

Bătrînul (zîmbind amabil, întinzînd mîna spre Soţ): Îmi pare bine.

Femeia Tînără: N-aţi avut nici o bască.

Bătrînul: Am avut o bască. Basca mea.

Femeia tînără: N-aţi avut nici o bască. (Spre Adolescent:) A avut domnul vreo bască?

Adolescentul (vorbindu-i Femeii Tinere): Sincer, mă doare-n bască de basca lui (Rîzînd:) Ha, ha, ce joc de cuvinte am făcut!

Femeia Tînără (încîntată): Bravo!

Soţul (dispreţuitor): Bravo!

Bătrînul (mustrător): Bravo!

Adolescentul (spre Femeia Tînără): N-am văzut nici o bască. Dă-l naibii de boşorog. Uită şi ce a mîncat de dimineaţă. Cine ştie unde şi-a vîrît afurisita de bască!? Cine ştie unde şi-a uitat-o?!

Femeia Tînără (Bătrînului): Dacă aţi avut, totuşi, o bască, ar trebui să o căutaţi mai încolo. (Arată spre dreapta scenei:) Acolo am stat ceva mai devreme.

Bătrînul (către Femeia Tînără): Ştiu că acolo am stat ceva mai devreme. Ce, credeţi c-am uitat? Am căutat deja acolo. Nu este. V-am zărit aici, aşa că am venit să vă întreb. Era firesc să vă întreb. Am greşit, întrebîndu-vă? (Adolescentului:) Oare pe dumneata nu te-a învăţat nimeni măsura bunului-simţ? Spui că uit şi ce am mîncat de dimineaţă. Spui că am uitat unde mi-am pus basca. Însă eu am trecut printr-un război mondial, am suferit foamete, am văzut moarte, am văzut sînge, am auzit urlete de agonie... Dar niciodată pînă azi nu mi-am pierdut vreo bască! Asta înseamnă că nu am memorie bună? Asta înseamnă că uit pînă şi ce am mîncat de dimineaţă? Basca mi-a stat douăzeci şi trei de ani pe cap. (Lovindu-se uşor cu palma pe creştet:) Pe acest cap, tinere, nu pe altul. Douăzeci şi trei de ani! Iar azi, într-un moment de nebunie, un moment în care am simţit nevoia stupidă să vă îmbrăţisez, un moment în care am simtit nevoia stupidă să vă mărturisesc o iubire pe care n-o simt acum, mi-am pierdut basca. Aveam basca la mine, sînt sigur. O ţineam în buzunar, pentru că era prea cald afară ca să o port pe cap. Iar atunci cînd ne-am îmbrăţişat, mi-a căzut. Sau mi-a fost furată.

Adolescentul (dispreţuitor): Ţi-a fost furată?! De parcă ar avea nevoie cineva de vechiturile tale!

Bătrînul: Ce ştiţi voi tinerii despre valoarea amintirilor, despre valoarea nostalgiilor?

Soţul (către Femeia Tînără): Cum adică v-aţi îmbrăţişat? De ce spune bătrînul ăsta că v-aţi îmbrăţişat?

Femeia Tînără: A fost un moment de nebunie. Ceva greu de explicat. Adică eu nu pot să explic.

Soţul (către Bătrîn): Cum adică v-aţi îmbrăţişat?

Bătrînul: A fost o greşeală inexplicabilă. Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, ne-am spus că ne iubim...

Soţul (confuz, adresîndu-se tuturor): Staţi, că nu înţeleg. Aici s-a petrecut o orgie?! Soţia mea a participat la o orgie?! Nu pot să cred! Pînă ieri, soţia mea a fost cea mai fidelă femeie din lume, chiar dacă eu, aşa, la nervi, o mai făceam din cînd în cînd nimfomană. Dar era nimfomana mea fidelă! Iar azi aud că iubeşte pe unul de douăzeci de ani şi sărută un moşneag smochinit pe care-l aşteaptă moartea acasă.

Adolescentul (rîzînd): Bine spus. Un smochinit pe care-l aşteaptă moartea acasă!

Bătrînul (Soţului): Ar trebui să vă controlaţi expresiile verbale. Bătrîneţea trebuie preţuită domnule, chiar dacă nu este atît de veselă ca tinereţea. Un filosof spunea că tributul pe care îl plăteşti unei vieţi frumoase este bătrîneţea.

Soţul (Bătrînului): Soţia mea chiar te-a sărutat?! Pe tine şi pe tînăr? Nu pot să cred: soţia mea chiar e o nimfoman