Literatură de gradul 2 ?

de Iulia Popovici

Există reviste electronice româneşti de cîţiva ani buni, de destul de multă vreme ca lumea culturală să se fi obişnuit deja cu prezenţa lor. Există şi situri de informaţie culturală al căror profesionalism îl întrece de departe pe cel al apariţiilor pe hîrtie. Şi totuşi, dacă e să ne limităm la literatură şi să privim lucrurile din perspectiva unui cititor de reviste literare, internetul aproape că nici nu există, deşi e spaţiul cu cea mai mare ofertă în ceea ce priveşte ficţiunea – proză, poezie, cîteodată şi teatru. Există motive foarte precise pentru care publicaţiile electronice sînt preferate de tot mai mulţi autori de literatură – odată cu dispariţia problemei spaţiului tipografic, ele îşi permit să editeze mult mai multă ficţiune (în condiţiile dependenţei revistelor pe hîrtie de un public cumpărător dornic mai curînd de „literatură de gradul 2”, critică şi analiză), se consideră în general că aici standardele sînt mai laxe, şi e mai puţin compromiţător să apari într-o revistă electronică decît în nu se ştie ce foaie locală cu tiraj minim sau condusă de o persoană „controversată”.

Disponibilitatea de a publica literatură originală e însă principalul atu al mediului electronic şi porneşte de la nevoia, din ce în ce mai evidentă, de a acoperi golul care se întinde de ceva timp între rarissimile apariţii de texte de ficţiune în presa literară şi abundenţa apariţiilor în volum, care de multe ori pun potenţialul cititor în faţa unui nume de care n-a auzit niciodată. Iar cititorul de literatură nu mai e nici el ce-a fost; nu e cazul să ne plîngem că acum se citeşte mai puţin decît înainte de 1989, pentru că de fapt se citeşte, dar altfel, totuşi, în lipsa unui centru critic de referinţă, cititorul nostru a devenit mai precaut, mai, să zicem, firoscos.

Dar...

Revistele electronice nu pot impune un autor, în cel mai bun caz publicarea în acest format e o completare, nu prea necesară, a existenţei literare de pe hîrtie a unui scriitor. Foarte mulţi cred în viitorul editării electronice, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu-şi permite să mizeze exclusiv pe această formă de publicare.

De ce? Pur şi simplu pentru că nu aici se fac jocurile. Un autor poate exista – ba chiar e indicat s-o facă, asta presupunînd că nu e scriitor profesionist, iar în România, deocamdată, doar dramaturgii pot deveni profesionişti ai scrisului – în afara cercurilor de putere culturală, un critic însă niciodată. Nicolae Manolescu deplîngea la un moment dat vremurile cînd nu cunoştea nici unul dintre scriitorii despre care scria; un critic de astăzi îşi poate foarte bine permite să nu-i cunoască pe cei pe care-i recenzează, dar niciodată pe ceilalţi critici, directori de reviste şi cronicari ai lor, asta l-ar condamna la o marginalitate riscantă. Iar revistele electronice nu produc critici – pentru că sînt/ şi cu efectul de a fi/  ignorate de restul factorilor de putere. Se publică rar eseuri în astfel de reviste, pentru că dezbaterile se poartă pe hîrtie, şi nu există încă o critică de carte electronică specifică, ceea ce ne aduce pe noi, cei care continuăm să credem şi să investim  în acest mediu de existenţă culturală, în situaţia de a lansa tineri autori al căror viitor stă în cu totul alte mîini şi care, în mod perfect îndreptăţit, ne vor părăsi de cum li se va oferi posibilitatea. Probabil se vor scrie epopei despre revistele electronice iremediabil condamnate la debuturi remarcabile, constanţi „scriitori de duminică” onorabili, dar perisabili, şi mîna de autori cu genuină încredere în viitorul internetului, sortiţi, după cum spuneam, unei marginalităţi deloc glorioase.

Mediul electronic înseamnă, în primul rînd, lipsa unui centru, o autentică libertate culturală bazată pe valoare – în ciuda părerii cvasi-unanim împărtăşite, aceste reviste nu sînt lipsite de criterii, dimpotrivă, unul din avantajele marginalităţii este absenţa parti-pris-urilor şi a ideologiei non-literare şi „primatul esteticului”, dar care, aparent, interesează mai puţin cîtă vreme ecoul critic nu e garantat. Autorii consacraţi care aleg să publice în format electronic sînt consideraţi sau se consideră ei înşişi ex-centrici, ori publică pe internet texte care-şi trăiesc deja viaţa pe hîrtie şi în biblioteci „normale”. Dominaţia hîrtiei e departe de a fi cît de cît pusă în discuţie, iar internetul e pentru mulţi un fel de refugiu de ultimă instanţă, nu o alegere raţională; cred că redactorii revistelor electronice sînt de departe cei care citesc cea mai mare cantitate de texte proaste, pe fiecare cu speranţa că vor găsi undeva urmele talentului autentic.

Şi totuşi, care va fi viitorul? Mă tem că exact la fel, deşi aştept să fiu contrazisă. Libertatea va fi în continuare privită ca lipsă de criterii şi de valoare, redactorii „electronici” vor rămîne nişte oameni pasionaţi, dar care nu trăiesc din asta şi, deci, pot lăsa acasă bătălia pentru statut social (cunoscută cîteodată drept pasiune pentru cultură), ceea ce-i face puţin suspecţi şi în mod sigur neprofesionişti, iar revistele propriu-zise – nişte Casandre care profeţesc în van. Vom încerca în continuare să facem critică de carte electronică în publicaţii pe hîrtie şi invers şi vom crede în schimbare. Poate va trece şi criza de acum a literaturii şi tot mai mulţi (şi mai buni) vor vrea să scrie ei înşişi decît să se scrie despre ei. Dar mă îndoiesc că se va întîmpla prea curînd.