|
Din nou despre literatura română
de
Gabriela
Raicu
Am avut posibilitatea să răsfoiesc
câteva manuale de gimnaziu şi unul de liceu, mai precis de clasa a
IX-a. Absolut toate sunt execrabile! Dar aceasta nu este o noutate.
Programa
pentru gimnaziu este acceptabilă, dar textele propuse de autorii
manualelor sunt cel puţin nepotrivite, iar explicaţiile date
elevilor insuficiente. Nu spun că
vechile manuale erau bune, dar putem spune că dacă te ducea puţin
capul şi dovedeai şi puţină disponibilitate puteai învaţa
după acele manuale, aşa neinteresante cum erau. Din cate am înţeles
eu, pentru gimnaziu se pune accentul acum pe teorie literară aplicată
pe diferite texte, cunoscute sau la prima vedere. Mi se pare o idee bună
pentru că oferă o bază de cunoştinţe necesară
unui absolvent de şcoală generală. Din nefericire, puţini
elevi înţeleg această teorie, şi mai puţini sunt în
stare să o aplice. De vină sunt nu numai profesorii care preferă
să dicteze comentarii fără ca măcar să le explice
termenii utilizaţi, dar şi manualele care nu dau exlicaţii
suficiente elevilor.
În manualul de Limbă
română pentru clasa a V-a, Ediţia Teora,
Bucureşti, 1997, găsim schiţa D-l
Goe de I.L.Caragiale (pagina 182). Despre autor avem şi o
introducere, în care ni se vorbeşte de opera sa dramatică (deşi
textul reprodus face parte din opera epică) şi abia apoi despre
proza scurtă, în care ni se spune despre tipurile memorabile pe care
Creangă le crează, urmează câteva exemple, dar nu se explică
ce înseamnă tip literar;
elevii au nevoie de această explicaţie pentru este o caracteristică
a schiţei pe care ei trebuie să o recunoască chiar şi într-un
text la prima vedere. În acelaşi manual, discuţia textului o găsim,
dacă suntem insistenţi, la o distanţă de câteva pagini
de text, după numeroase lecţii de gramatică, sub forma unor
teme de discuţii sau întrebări.
În manualul de Limbă
română pentru clasa a VI-a, Editura ALL,
Bucureşti, 2000, apare ca titlu Personificarea,
apoi este reprodus textul Basmul
Toamnei de Ionel Teodoreanu. Autorul manualului are probabil de gând să
explice acestă figură de stil pornind de la acest text literar,
dar rămâne doar cu intenţia pentru că uită să mai
şi explice personificarea.
După reproducerea textului (paginile 14-15) urmează vocabularul şi Universul
operei unde propune teme de dicuţie şi propune întrebări;
nu uită totuşi să întrebe ce figuri de stil apar în text
şi să ceară exemple de personificări. În acelaşi
manual am reuşit să găsesc şi explicaţia genului
epic: sub forma unei scheme extrem de succinte despre care ni se spune că
reprezintă caracteristicile genului epic; ni se prezintă originea
cuvântului epic şi apoi se
subliniază: Operele epice fac
parte din genul epic (!). Explicaţia se încheie cu precizarea că
operele epice apar în versuri sau în proză. Elevul trebuie să înţleagă
caracteristicile genului epic şi să le recunoască după
aceasta sumară schiţă, iar, dacă mai are şi
ghinion, se mai trezeşte şi la examenul de capacitate că
trebuie să scrie două pagini în care să demonstreze că
un oarecare text aparţine acestui gen literar. Cu siguranţă că,
dacă elevul nu a avut parte decât de aceste explicaţii, nu va reuşi.
În manualul de Limbă
română pentru clasa a VII-a, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000, găsim doar balada cultă, nu şi cea
populară, şi o definiţie a baladei în care nu dăsim decât
o singură caracteristică (în afara încadrării în genul
literar) : faptul că prezintă o confruntare dintre două sau
mai multe personaje (pagina 152). Dacă acesta ar fi singura
caracteristică a baladei… înseamnă că avem extrem de multe
balade în literatură, sau chiar că această specie literară
este cel mai des întâlnită în literatură! Elevul cum va putea,
totuşi să recunoască această specie literară cu atât
de puţine date? Mi se pare cu atât mai regretabil că autorii n-au
ales o definiţie completă a baladei cu cât discutarea textului a
fost destul de bine realizată până în acest moment.
Regăsim balada populară
în manualul de clasa a VIII-a editată tot la Humanitas,
Bucureşti,2001, unde am putea spera să găsim o definiţie
completă a baladei; nu apare nici un fel de definiţie. Am citit
toată partea de discuţie a textului (paginile 225-231), la fel de
bine realizate ca şi în manualul de clasa a VII-a dar fără
nici o evidenţiere a caracteristicilor baladei.
S-ar putea să vi se pară
că sunt obsedată de aceste caracteristici, dar am citit programa
şi un barem de corectare pentru examenul de capacitate şi am
observat că elevii trebuie să alcătuiască o compunere de
maxim două pagini în care să demonstreze apartenenţa la o
specie literară, această compunere fiind punctată cu 3,5
puncte. În concluzie elevii nu numai că trebuie să cunoască
aceste concepte, dar trebuie să le şi aprofundeze, iar manualele
nici măcar nu dau elevilor posibilitatea să le cunoscă, ce să
cerem mai mult?
Parcurgând
un manual de literatură de clasa a IX-a, am avut mai multe surprize
neplăcute. Una dinte ele este că am găsit un amalgam de texte
din literatura veche, alături de texte din literatura modernă. În
manualul apărut la Editura Humanitas
(Bucureşti, 2001), la Unitatea 2
– Lumi fantastice, îl găsim pe Ion Budai-Deleanu alături de
Ovid S. Crohmăniceanu, un text folcloric, şi continuă la Texte
auxiliare cu Michael Ende, un alt text folcloric, Dimitrie Cantemir,
Simona Popescu, Edward Lear şi Nicolae Manolescu. Programa ne spune că
un elev trebuie să cunoască epocile
culturale, particularităţile şi ideologiile acestora. Cum va
reuşi un elev de clasa a IX-a să înţeleagă o epocă
culturală, dacă aceasta este menţionată sumar şi
izolat ? În acelaşi manual, la acelaşi capitol, se studiază,
de exemplu, Ţiganiada
de Ion Budai-Deleanu şi ni se menţionează într-un colţuleţ
al paginii 49 ce este iluminismul. Se poate spune că este izolat pentru
că, dacă ne uităm pe discuţiile propuse, nu o să găsim
nici o referire la acest termen. Nu cred că un elev de clasa a IX-a
poate înţelege acest termen fără să-i fie explicat pe
larg şi fără să aibe posibilitatea de a-l aplica pe mai
mult de un text literar. Problema nu este doar acest exemplu, pe care eu
l-am dat la întâmplare, ci faptul că, de fiecare dată, curentele
literare au parte de acelaşi tratament, iar programa scolară,
indiferent dacă este bine gândită sau nu, în aceste cazuri nu îşi
vor putea atinge scopul niciodată. Mi se pare de bun-simţ ca un
absolvent de liceu să poată încadra o operă literară într-un
curent literar, dar generaţiile care au parte de aceste manuale nu o
vor putea face, din motive lesne de înţeles chiar şi din exemplul
de mai sus. Nu pot să nu mă întreb: ce se va întâmpla cu elevii
care vor dori să studieze literatura şi în facultate? Multe cunoştinţe
de bază în teoria literară se studiază în liceu, problema
este că ei nu o pot înţelege. Este adevărat că pot
studia şi în afara şcolii ceea ce au nevoie, dar cine îi va îndruma?
Poate un profesor în cadrul unor ore particulare (bineînţeles plătite)
căci aceata ar fi unica soluţie care le mai rămâne. Oare
asta încurajează astăzi manualele alternative? Şi atunci,
unde mai este învăţământul gratuit?
Am
mai avut surpriza să observ o sumedenie de texte din literatura
universală. Sunt mai mult decât de acord cu faptul că un
absolvent de liceu trebuie să aibă cunoştinte de literatură
universală, mi se pare chiar obligatoriu (face parte din cultura
generală), dar nu cred că aceste texte îşi pot avea locul într-un
manual de literatură română, în orice caz, nu într-un asemenea
număr. Mi s-ar părea o idee foarte buna introducerea unui curs de
literatura universală (eventual ca alternativ sau opţional) şi
pentru clasele de real, dar asta este o altă problemă.
Până
atunci ar fi normal ca la orele de literatură română să se
studieze cele mai importante opere literare româneşti, care în
manualele alternative au cam fost date uitării. De exemplu, în
manualul mai sus menţionat, nume sonore ale literaturii române apar
doar la texte suplimentare. Aşa
se întâmplă cu: Dimitrie Cantemir, Nicolaie Manolescu, Marin Sorescu,
George Călinescu, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, George Topârceanu,
Mihail Kogălniceanu, Alexandru Macedonski şi Lucian Blaga (i-am
scris în ordinea apariţiei în manual).
Se
simte în acest manual (şi nu numai) o preferinţă pentru
literatura modernă: la cuprins am găsit 21 scriitori moderni
şi postmoderni şi numai 12 scriitori din diferite periode ale
culturii literare române: din literatura veche, iluminişti, clasici,
romantici şi interbelici. Este chiar recomadabil ca elevii să aibă
posibilitatea să cunoscă şi să studieze creaţii
moderne şi post-moderne, dar cum o vor înţelege fără să
cunoască literatura de până atunci? Aceste opere sunt destul de
abstracte, după părerea mea, pentru un elev de clasa a IX-a care
nu cunoşte literatura scrisă până la modernişti.
Manualele
de liceu ar trebui să fie alcătuite dintr-o sumă de texte
care să le ofere elevilor cel puţin o imagine de ansamblu asupra
literaturii române şi să le ofere posibilitatea de a afla şi
de a înţelege diferite concepte literare. Din nefericire acest lucru
nu se poate realiza folosind actualele manuale alternative. Neajunsurile
prezentate mai sus nu sunt prezente doar în manualele la care eu am făcut
referire din simplul motiv că pe acestea le-am putut răsfoi, ci la
toate manualele de pe piaţă. Am dat exemple mai mult din manuale
de la Editura Humanitas (pentru că
pe acestea le-am avut) şi am explicat câteva neajunsuri, dar am auzit
că aceste manuale sunt cele mai bune. Este foatre posibil să fie
adevărat, dar acest lucru nu face decât să mă mâhnească
şi mai tare … şi acestea au multe probleme …
|
