Mult şi ieftin, deviza detergenţilor

Iulia Popovici, redactor Respiro  

Toţi cei care auzeau că lucrarea mea de licenţă se ocupă cu manualele de literatură dinainte de 1989 găseau subiectul pasionant, fără totuşi ca cineva să ştie prea bine de ce, printre altele pentru că mai nimeni nu-şi amintea să fi citit vreodată cu adevărat un astfel de manual. Sînt chiar profesori care recunosc că pe vremea aceea nu prea citeau aşa ceva. Pe cînd eram în liceu, singurele manuale pe care a trebuit să le deschid erau cele de engleză şi de biologie. Am trecut de o admitere la filologie fără să ştiu cu adevărat ce conţine cu adevărat o astfel de „carte de învăţătură”.

Cred că, în intenţia sa, aceasta a fost marea revoluţie a manualelor alternative – au încercat să-i aducă, pe elevi şi pe profesori în aceeaşi măsură, înapoi la „lectura” lor. Asta cel puţin în teorie, pentru că în practică marea majoritate a dascălilor n-au prea avut alternative în alegerea manualelor: nu vorbesc aici despre cazurile extreme, cînd e preferată cartea inspectorului sau a altei persoane importante, ci pur şi simplu despre practica, considerată mai eficientă, ca acelaşi manual să fie folosit de toţi profesorii unei şcoli, indiferent de preferinţele lor individuale.

Sigur că, oricît aş vrea, nu pot vorbi în deplină cunoştinţă de cauză decît despre manualele de română, deşi am tendinţa de a le considera Manualul prin excelenţă. Cred însă că orice manual are, dincolo de conţinutul informaţional, un rol formativ – pentru elev ca persoană, ca individualitate, ajutîndu-l să-şi creeze un set de valori în virtutea cărora va acţiona de-a lungul întregii sale vieţi. Cam acesta e teritoriul pe care se dă actualmente lupta – contează mai puţin informaţia pură (s-a făcut mare caz pe temă că, de exemplu, în manualele alternative de geografie, datele despre numărul de locuitori pe kilometrul pătrat în România diferă), ceea ce se pune în discuţie este noutatea viziunii didactice şi libertatea ideologică ce stă la baza ei. Cît loc de manevră le poţi lăsa manualelor şi profesorilor atunci cînd un subiect de capacitate le cere unor copii de 14-15 ani să scrie un eseu despre statul naţional unitar român?

Să spunem că despre manualele de literatură e mai simplu de vorbit, ele formează (doar) cititori (deşi Luminiţa Murgescu, istoric la Universitatea din Bucureşti, n-ar fi de acord; cartea ei, Între „bunul creştin” şi „bravul român”, arată că manualele de istorie şi cele de limbă română pentru ciclul primar au contribuit la formarea conştiinţei naţionale a românilor în secolele VIII-XIX). După decenii de manuale unice, analfabetismul cultural (oameni care, după 8, 10 sau chiar 12 ani de şcoală, nu iau pixul în mînă decît ca să se semneze la primărie şi cu greu pot scrie o cerere administrativă) e un fenomen de masă. Presupunînd că am mai reuşi să ţinem în învăţămîntul instituţionalizat o majoritate a populaţiei de vîrstă şcolară (iar statisticile şi emisiunile de ştiri ne spun că ăsta e doar încă un vis frumos), ce-ar trebui să facem pentru ca lucrurile să nu se mai repete? Manualele, alternative, la alegerea profesorilor, a şcolii sau a ministerului, sînt numai vîrful aisbergului – şi, totuşi, una e să preferi o carte pentru că-i bună şi cu totul alta să spui că merge pentru că-i ieftină. Mult şi ieftin, deviza detergenţilor.

Pentru că „ţara are nevoie de agricultori, nu de masteranzi” (E. Andronescu), studiile aprofundate de literatură română, la Facultatea de Litere din Bucureşti, au devenit din patru, două: literatură modernă, de la 1785 la 1900, şi contemporană, de la 1900 (Iorga şi sămănătoriştii) la 1990 şi (optzeciştii şi nouăzeciştii). Bibliografia, pentru partea de 100 de ani de contemporană, cuprinde trei cărţi (patru cu Istoria... lui Vianu, Streinu şi Cioculescu): Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (adică 1941) a lui Călinescu, Literatura română între cele două războaie mondiale a lui Crohmălniceanu şi Arca lui Noe a lui Manolescu. Acelaşi principiu, al lui „mult şi ieftin” (ieftin putînd reprezenta inclusiv lipsa de implicare a celor mai mulţi dintre profesori), se aplică în învăţămîntul universitar şi postuniversitar, acolo unde se formează viitorii dascăli (învăţînd, la cursurile de metodică, cum că „profesorii educă elevii pentru viaţă, oferindu-le o perspectivă luminoasă asupra viitorului”), şi devine un adevărat cerc vicios: sîntem nişte culturişti ai ştiinţei, care ajung să ştie într-un an cît alţii în trei, gata să crească altă generaţie pe aceleaşi principii. Una din puţinele piedici în calea acestui sport educaţional de masă, manualele alternative la discreţia celui care predă, a fost cu grijă înlăturată, chiar fără menajamente de imagine, pentru că cei mulţi, crescuţi în buna tradiţie a unităţii de opinie, nu au „rafinamentul” de a discerne subtilităţile discursului politic.

Am citit, de la cap la coadă, manuale de literatură din 1960, 1970, 1980. Aşa am descoperit ce instrument puternic pentru construirea unei societăţi este şcoala. Numai că, mi se pare mie, am depăşit acea vîrstă istorică – individul e cel puţin la fel de important ca societatea din care face parte, totuşi învăţămîntul românesc continuă să nu formeze indivizi. Dincolo de ratările reformelor stă, am impresia, un viciu general de mentalitate – cu care ne vom întoarce veşnic la formele cărora nu li se găseşte fondul.