|
În loc de introducere (o privire
îndărătnicã peste timp)
Nu pot face din amintirile mele despre școală un
muzeu. Încerc să le vizitez naiv și să le dau viață, dar nu
reușesc decât să le reconstruiesc, reformulez și inventez.
Perspectiva e una blând-malițioasă, iar ce rămâne e un produs
eminamente nostalgic. Incapabilă să mă identific fățis cu un întreg
trecut cultural, la care majoritatea românilor e alergică, am încercat
de multe ori să-l revizitez într-un dialog ironic.
Mărturisesc că m-am complăcut pentru o vreme în acest amestec
de sarcasm și ideal, până când, studentă fiind într-un program
de analiză comparată și socială a educației, am început,
împreună cu colegii mei doctoranzi, un joc: ne-am gândit să
căutăm în toate sistemele de educație câte ceva bun, care
merită să fie copiat/împrumutat de celelalte țări și să
alcătuim, din fragmente, un sistem de educație ideal. Am fost
șocată, mândră, încurcată, ironică, întristată și bucuroasă,
toate în același timp, când am aflat că România de dinainte de
'89 părea să ofere câteva variante viabile crizei enorme în
care se zbate învățământul la nivel global. Am început să-mi
analizez ironia, persiflările, umorile negre și ipocrizia prin
care negam, o dată cu ceilalți, calitatea educației
românești,
și să mă întorc, imprecis, în trecut, respectând ceea ce
merită într-adevar să rămână. Încă îmi clănțăne dinții
de
durere și frig, dar mă încăpățânez să fiu melancolică:
agresivitatea amănuntului s-a topit până la dispariție și,
deși realitatea trecutului e neschimbată, amintirile mele o
luminează altfel. În aerul ăsta aproape magic al amintirii și
închipuirii, văd încă suplețea și eleganța prelegerilor
profesorilor mei, la Facultatea de Litere din București.
Cinismul blând, inteligența, splendoarea și exuberanța unui
Eugen
Negrici, erudiția și farmecul intelectual copleșitor al
lui Paul Cornea, generozitatea și flerul său (el a adus la
catedră tineri scriitori, ca Mircea Cărtărescu și Simona
Popescu, pe care i-am avut, din mare noroc, seminariști la
cursurile de literatură) sunt doar primele amintiri care îmi
vin acum în minte. Lista e însă uriașă. Ea l-ar cuprinde pe
Petru Creția și, poate chiar în primul rând, pe Mihai Nichita.
Una dintre cele mai erudite și înțelepte minți pe care mi-a fost
dat să le întâlnesc, Profesorul Nichita, paralizat de vreo
zece ani încoace, încă îi formează pe cei mai buni clasiciști
pentru concursul Arpino. Conversațiile cu acești dascăli n-au
avut niciodată nimic din discuțiile bățoase ale
specialiștilor. Nu-mi aduc aminte să ni se fi cerut, măcar o
singură
dată, un manual/curs universitar. Ni se dădea, în
schimb, o bibliografie generoasă, din care, de obicei, dîntr-o
modestie extraordinară a acestor profesori, lipseau chiar
carțile scrise de ei. Dar le citeam și comentam cu toții,
pentru că nu erau cu nimic mai prejos decât prelegerile lor.
Iată-mă în America, peste ani, la un curs de
antropologie culturală, unde profesoara ne cere să cumpărăm un
"reader" alcătuit de ea (articole xeroxate prost din câteva
cărți), care costa $150. Colegii mei sunt foarte mulțumiti de
curs: lucrăm în grupuri de studiu și "invățăm" unul
de la
celălalt. Nu existăa "prelegeri", ci doar discuții
animate, iar
câțtigul intelectual e urias...
Am avut nevoie de această paranteză, ca să aduc un
argument personal faptului că, la nivelul învățământului
superior cel puțin, existența sau nu a cursului universitar
nu-mi pare a fi o problemă majoră. Metodele prin care
informația e transmisă studentului și, mai presus de toate,
recrearea acesteia în interacțiune cu profesorul îmi par mult
mai importante decât manualele. Situația se complică la
nivelul învățământului secundar, unde cred eu, e nevoie de un
o bază minimă de informație accesibilă elevului și
profesorului. Aceasta ar trebui să-i ghideze pe amândoi
referitor mai ales la cantitatea și gradul de dificultate al
materiei cerute pentru fiecare clasă și examen.
Nu pot să scriu nici din afara, nici dinăuntrul
întregii povești despre manuale în România, ci numai de pe
granița discretă care desparte și leagă prezentul și trecutul:
problema manualelor nu a răsărit de la sine, ea e strâns
legată de reforma învățământului. Diversele schimbări, uneori
amestecându-se, alteori anulându-se reciproc, și efectele lor
tulburi îmi dau de ințeles că manualele și-au pierdut mult din
importanța originală. Mai mult, îmi sugerează clar că
problemele învățământului românesc sunt atât de multe și de
urgente, încât cramponarea ministerială de numărul manualelor
alternative îmi pare cumva nelalocul ei.
Reforma românească
Rolland Paulston, un nume uriaș în educația
comparată, cu care am avut norocul să lucrez, îmi povestea
cum, solicitat fiind de Mongolia și Indonezia să le reformeze
sistemele de educație după cel american, îi implora pe aceștia
să
nu facă o asemenea greșeală. "Nu vor să mă asculte. Vor
doar să termine cu trecutul. Mie nu-mi rămâne", îmi spunea
Paulston, "decât să rescriu Babelul educației..."
Eforturile
de sincronizare nu sunt ceva nou nici în sistemul românesc de
educație. Neîncrederea în vechile valori, scepticism, ironii,
desolemnizare, persiflare au caracterizat perioada comunistă,
iar un efort înverșunat de a spulbera ideea de continuitate e
manifest acum. Copiem, surprinzător de des, câteodată
constrînși de Banca Mondială și Uniunea Europeană, alteori
chiar de bună voie, "forme", modele care nu (mai) funcționează
corect nici măcar în țările "exportatoare" ale
conceptului.
Descentralizarea, de exemplu, (cu variantele ei -devoluție,
delegare și desconcentrare) se dovedește pe alocuri a fi un
eșec flagrant: Cartierele sărace au școli sărace, iar acest
aspect se leagă, misterios sau nu, chiar de calitatea
educației primite de elevii acelor zone. În România, varianta
diluată de descentralizare financiară pe care a ales-o
ministerul și-a arătat câteva urmări nefaste încă din primele
momente ale aplicării sale: cheltuielile de igenizare,
gospodărie și reparații ale școlilor au trecut în bugetele
locale, ale caror priorități par să fie de multe ori cu totul
altele.
Am avut puterea să citesc până la capăt toate
textele despre reformă ale echipei ministeriale a lui Andrei
Marga. O colecție de decizii corecte și confuzii, de adevăruri
și imprecizii. Nu lipsesc din discursurile domniei sale nici
formulările prețioase sau teoretizările confuze, revărsate de
multe ori fără opreliști într-un stil totuși nu lipsit de ritm
și alertețe, dând o senzație ambivalentă de luciditate și
aiureală.
Sistemul românesc, afirmă Marga, poartă urmele
pozitivismului secolului XVIII, romanticismului secolului XIX,
socialismului est european și ale eforturilor neorganizate de
a-l schimba dupa 1989 (vezi Marga, A. (2000). The reform of
education în România: 1998-2000 major actions. [On-line].
http://www.edu.ro)
Materiile sunt prea încărcate, elevii noștri sunt
copleșiti de prea multă informație, pe care n-au nici timpul,
nici capacitatea să o digere. Acesta a fost un motiv pentru
care a început reforma învățământului secundar. Urmarea
imediată a acestor concluzii (din păcate adevărate!) a fost
reducerea drastică a numarului de ore la materii considerate
prea putin importante, ca geografia, sau chiar prea
controversate, ca istoria...
Un alt motiv al reformei, mai mult sau mai puțin
recunoscut pe față, a fost încetarea sistemului de meditații
(care, se știe, are o lungă tradiție la noi). Echipa Marga a
crezut că, descongestionând programele școlare, reducând
numărul de ore pentru anumite materii, introducând manuale
alternative și un examen ușurel la sfârșitul școlii generale,
meditațiile vor dispărea, pentru că nimeni nu va mai avea
nevoie de ele. Realitatea e cu totul alta: rolul meditațiilor
a crescut uriaș în ultimii zece ani. Un sondaj recent al
Băncii Mondiale afirmă că peste 80% din studenții români s-au
meditat la cel puțin o materie. Elevii au impresia că
manualele, alcătuite deseori în pripă de vreun inspector
școlar împreună cu un cadru universitar, și orele petrecute la
școală nu le oferă garanția unui succes la examene, și de aceea
apelează la meditații. Care e rolul manualelor în tot acest
proces? Am întrebat 50 de elevi și 20 de profesori despre
aceasta, iar rezultatul nu m-a surprins prea mult: 86% din
elevi cred că dacă s-ar pregăti numai cu ajutorul manualului,
n-ar trece nici măcar clasa, darămite vreun examen de
admitere. Pe de altă parte, 92% din aceeasi elevi au
impresia că manualele sunt prea încarcate și nu explică clar
noțiuni importante. Părerea profesorilor nu este mult
diferită: Doua treimi din ei recunosc că predau după
manual, dar că acesta nu oferă decât o bază subțire de
cunoștințe, care trebuie "clarificată" (citez aici),
prin
"lecturi și ore suplimentare".
Pentru cei mai multi profesori, meditațiile sunt o
umilință necesară. Salariile lor mizere sunt publicate sau
spuse națiunii în gura mare, la televizor. Elevii și părinții
acestora știu și îi tratează pe profesori ca niste clienți
care vor, în
schimbul plății lor, servicii de calitate (cei
mai mulți negociază până și nota pe care o vor pentru odrasla
lor la clasă sau la vreun examen de admitere). Guvernul își
calcă de șase ani încoace obligația legală de a aloca
învățământului 4% din GDP. Condițiile de muncă și viață
ale
celor mai mulți profesori sunt cumplite. Câțiva sunt poate mai
norocoși, încropindu-și acasă o întreagă industrie privată a
meditațiilor, însă numărul lor e prea mic pentru a generaliza.
Nu ar trebui să ne mai surprindă că zecile de greve pe care
profesorii le-au organizat nu au fost niciodată manifestări
pro sau contra reformei. Profesorii nu au condițiile necesare
și timpul să stea și să dezbată decizile ministeriale. Asta nu
înseamnă că nu există rezistență la reforma începută de
Marga.
Sunt necesare, după opinia mea, studii calitative și cantitative
ale participării și rezistenței dascălilor. Reforma
învățământului, în ciuda declarațiilor oficiale, este una de
sus în jos. Chiar mult lăudatul "cascade
training", prin care
câtorva profesori li se explică mersul reformei, iar aceștia
își școlesc mai departe colegii, nu mi se pare a fi mai mult decât
o altă variantă a directivelor, e drept, într-o formă ipocrit
cizelată. În întreg Estul Europei, după 10 ani de reformă
a
educației, numai 3% din profesori sunt în stare să dea o
definiție unor concepte des folosite în textele oficiale, cum
ar fi: curiculum, curiculum la decizia școlii, trunchi
curicular etc.
Reforma curiculară (ca să folosesc o sintagmă
dragă ministrului Marga), în varianta actuală, nu mi se pare o
soluție viabilă pentru învățământul românesc. Nu pentru că
aș
fi în favoarea unui sistem centralizat. Dimpotrivă, mi se pare
de bun simț să existe o flexibilitate a curriculumului, care sa
le permită profesorilor, elevilor și părinților să aleagă ce
cred ei de cuviință că-i mai util și mai interesant pentru
educația elevilor. Mi-aduc aminte cum un coleg de la
ministerul educației din Jakarta povestea cum, într-un sat
îndepărtat al Indoneziei, copiii învățau despre tren, deși nu
întâlniseră în viața lor așa ceva, iar probabilitatea să-l
vadă vreodată era minimă. Aceasta era programa (de la
capitală) pe care profesorii celor 1000 de insule erau
obligați să o respecte cu sfințenie. Reforma lui Marga a
introdus,
ca și cea din Indonezia, un 'curiculum la discreția
școlii', prin care în 20-25% din numărul total de ore,
profesorul poate preda o materie 'opțională' și interesantă
pentru elevi. La nici cinci ani de când reforma a fost pusă în
practică, ministerul anunța, fără nici un fel de altă
lămurire, că numai 5% din curiculum e rezervat cursurilor
opționale. Explicația e destul de evidentă: În marea
majoritate a lor, aceste cursuri n-au adus nimic nou (metode
de predare sau conținut). Un raport răutacios al Băncii
Mondiale găsea că sunt vinovați pentru asta profesorii din Estul
Europei, formați în vremea comunismului, prea îndocrinați și
comozi. Cred că explicația stă în altă parte. Numărul de ore
care a fost redus dupa 1998 (vezi și minunează-te,
comparându-l cu cel al altor țări europene) e recuperat
deseori în timpul acestor clase opționale, în care se continua
-de multe ori la cererea părinților-, predarea materiilor
cerute pentru examen.
Trebuie
să recunoaștem, multe lucruri nu
funcționau bine în învățământul românesc. Era nevoie de
reformă și încă este. Reforma lui Marga putea fi un succes,
dacă lua în considerare chiar pe potențialii ei beneficiari:
elevii și profesorii. Dacă renunța la limbajul artificial,
ostentativ și contrafăcut, în care sugestia era forțată, iar
discursul înalt. Dacă analiza atent care erau și sunt încă
problemele uriașe ale învățământului românesc.
Mărturisesc că mă așteptam la un ton mai potolit,
la o trecere de la expresia convulsivă a reformei la una
rațională și calmă. Retorica doamnei Andronescu e însă
incoerentă și prolixă. Discursul ministerial pare devitalizat
și suferă de o impersonalitate monotonă. În ciuda intenției
ministerului, probabil, de a da o descriere obiectivă a
situației materiale teribile în care se zbat cele mai multe
familii, impresia generală a acțiunilor ministerului e de
degringoladă totală. Deși politica sa vrea să fie, în chip
declarat, una în favoarea elevilor săraci, nu e sprijinită
îndeajuns nici de spirit critic, nici de o viziune coerentă.
Nu mi se pare un motiv de îngrijorare majoră un
număr mai mare de trei al manualelor școlare, mai ales când
aceste manuale nici măcar nu par să conteze prea mult în
procesul învățării (a se vedea mai sus). N-am fost uimită nici
când am descoperit ca, în 1995, Ungaria avea o ofertă de peste
250(!) de manuale alternative pentru predarea limbii engleze
(la școlile generale, profesorii au la dispoziție pentru
fiecare materie 6-12 manuale). Apele s-au cernut treptat la ei
și s-ar limpezi și la noi, fără nici o acțiune reglementatoare
a ministerului.
Doar la prima vedere diferite, discursurile lui
Marga și Andronescu sunt, în fond, de o aceeasi cruzime
nebănuită. Modalitatea cea mai la îndemână prin care Marga
reducea impulsurile și revoltele aparente la "ordonanțe
de
urgență" era renunțarea la "realitate" în
favoarea
conceptelor. Limbajul doamnei ministru, de obicei populist și
în doi peri, renunță la concepte în favoarea "trăirii".
Pierderea e dublă: lipsa de eleganță a discursului și
vacuitatea analizei.
Urmărind deciziile ministerului, am impresia că
ele hrănesc o batjocură. Plictisită, mofturoasă, suferindă,
școala românească încă așteaptă reforme adevărate.
P. S. Interesant mi se pare dialogul care a avut loc acum
câteva luni la sediul GDS între editorii de manuale și doamna
ministru. Discuția prinde, în mișcări rapide, încordările
autentice ale participanților (a se vedea trecerile lui
Liiceanu de la tonul tunător la umilința ceremonioasă) și
merită să fie analizată fie și ca pur exercițiu de retorică.
|
