Anul I ... de liceu.

Despre manuale, etape şi soluţii  

Caut un sinonim pentru manual. Semn clar: sinonimul la mine înlocuieşte ceva nesigur, îi dă o formă acceptabilă. Încă nu am găsit termenul potrivit, astfel încât renunţ, până la final se va construi singur sau tot neacceptat rămâne.

Etapa unu: Negare

Unica etapă neclară în confruntarea cu manualul, vinovata (eu) la 9 ani. Singurul moment neplăcut, învăţătoarea oficială respinge cu forţă neproporţional distribuită (desfăşurarea de decibeli de tristă rezonanţă sonoră) pentru soluţiile mele, alături de manual. Dar erau mai frumoase şi mai aproape de realităţi, aflate cu ajutorul dascălului neoficial, bunicul, învăţător à la retraite. Nu total, dovada vie stătea la colţ şi plănuia ca de a doua zi să o ia de la capăt.  

Etapa a doua: înlocuire

Lucrurile se clarifică la momentul oficial doi: gimnaziu. Veto-ul personal a găsit (uluitor) parteneri egali la 11 ani, profesori de liceu care ne tratau deja ca pe liceeni, nu ca pe zgâtii ameţite. De atunci s-au încheiat conflictele de idei, pentru că dezbaterea nu s-a mai trasat niciodată în termeni de genul "de aici până aici". O soluţie singulară la o problemă generală: am evitat cu înverşunare reprezentantul oficial al fiecărei specialităţi, anume manualul. Cu succes de cele mai multe ori: manualul nu era cadrul "impus" ca la atâtea clase din jurul meu, era un pretext. Dincolo de el, libertăţile de informare erau garantate de atitudinea binevoitoare a taberei tradiţional opuse, dascălimea. O situaţie particulară, pe care rar am auzit-o povestită de un coleg de generaţie: în 8 ani de maximă acumulare, profesorii au înlocuit total "cărţile" oficiale. Sinonim pentru manual: carte? Sinonimul e forţat, ca şi sentimentul de dezamăgire. Pasul unu: anul I ... de liceu intervine: în cascadă, zilele pierdute la "Practică" şi sprintul printr-un volum de informaţie echivalent cu trei săptămâni de studiu în numai 14 zile. Hei-rup-ul era acolo, printre noi. Pasul doi: ianuarie 1990. Profilul "uman" e uşurat de multe ore de ştiinţe exacte. În orice caz, e iertat şi de profesori: acum începea pentru mine anul I de liceu pe două planuri. Caracter subversiv declarat: am sabotat orele de ştiinţe exacte tip prescurtat pentru "uman" cu slalomuri prin timpul meu liber la profilul "real", unde eram răţusca cea urâtă. Ce caută umanista asta la orele de matematică şi chimie? Nu-i ajung manualele de mărimea unei cărămizi? - întrerupere necesară: Încă nu văzuse nimeni cursurile studenţeşti şi se folosea termenul de cărămidă, eu însă ţinusem în mână cursuri, mă pierdusem într-o prelegere despre motoare a fratelui meu şi ieşisem nedumerită din lupta cu schiţele (există şi altceva, mi-am şoptit atunci). - Dar succesul era garantat: înlocuiam explicaţia inexplicabil de explicat a doua oară cuiva cu explicaţia reală. Au fost şi mici excepţii în clasa a noua: fizica, de exemplu, nu aş fi renunţat la profesoara mea pentru nici un premiu.

Etapa a treia : Biblioteca

Etapa patru: şi ceilalţi?...

Da, soluţiile personale rămân unice. Dar ce faci cu 30 de oameni din jurul tău, la fel de grăbiţi sau lenţi ca şi tine, poate însă preocupaţi şi de altceva decât de praful din rafturile din strada Ghica? Două cazuri, respectiv două soluţii se distingeau de departe la capitolul "remediaţi problema": - textul e prea tehnic, se pierde în detalii şi uită că liceenii nu se pregătesc cu toţii să scrie tratate de lingvistică, cel puţin nu de la clasa a X-a direct? Întrebarea cheie "la ce bun, la ce foloseşte?" se aplică de către 90% dintre colegi şi răspunsul identificat: la coşul de gunoi! şi nu cu o singură ocazie, şi nu la o singură materie. Soluţia paleativă şi mai complicată: "la ce bun?" şi răspuns adecvat: la stricat seara unui profesor binevoitor sau a unui prieten edificat în problemă. Paleativele au distrus timpul liber al liceenilor, nu muzica pop. - Al doilea cas de figure, cum spune francezul pedant. Planul de lecţie înlocuieşte informaţia, care a dispărut sau dimpotrivă, e prea multă şi de consistenţa unei ciorbe? Amendă pentru inducerea în eroare a tineretului cu intenţii studioase: un sentiment de nemulţumire profundă, exprimat adesea pe culoarele şcolii, şi adresat acelor profesori posibili parteneri de discuţie (bilă albă, erau destui). Lamentările îşi găseau remedii punctuale, o altă carte, o altă explicaţie, o altă revistă. şi reacţia doi, când subiectul respectiv nu era binecuvântat cu atenţia şi lectura nimănui nici măcar la tezele trimestriale. şansa mea a fost desigur cea de înlocuire a obiectului cu subiectul, anume profesorul în cele mai multe dintre cazuri. Ca şi locul şi momentul înlocuirii, la care voi reveni imediat. Soluţie, şansă, opţiune, toate cele povestite până acum sunt individuale şi arbitrarii... acolo unde trebuie să existe în principiu egalitate şi obiectivitate. Cum să acceseze liceanul anului 2002 materialele din strada Ghica, fie şi măcar o parte a lor, dacă el intră în fiecare zi pe poarta liceului din Drăgăneşti, Vlaşca? Oraş aflat la distanţă aproape egală între Bucureşti şi Alexandria, şi nicidecum pierdut în imensitatea câmpiei. Iar despre e-learning, considerat de unii panaceu universal, nici nu poate fi deocamdata vorba. Anul trecut citeamm un proiect de informatizare rurală a şcolilor primare izolate... Uneori, liceele sunt mai izolate în plină zi, îm mijlocul anului 2002, decât şcoala din vârf de deal în obcinele Bucovinei. Mi se întâmplă să tresar câteodată, când mă urmăreşte un coşmar şi mormăi singură în birou, cu ochii deschişi: citeşte, vin din urmă liceenii periculoşi care vorbesc germana şi scriu programe pentru calculatoare pe care tu nici nu le poţi folosi, şi să te văd atunci ce te faci. Dar să vină odată, liceenii ăştia furioşi, rezultat direct al calculatoarelor din fiecare şcoală românească, care au depăşit cu brio manualele şi profesorii, şi se iau deja la trântă cu tranziţia perenă de sorginte tipic românească!