Grafic reprezentînd ritmul narativ al romanului "Orbitor",  realizat de Bogdan Suceavă:

ORBITOR, Corpul

Fragmente din forumul on line organizat de redacţia Respiro în perioada 29 mai - 30 iunie 2002. Autorul şi redactorul de carte Vlad Zografi au fost prezenţi la discuţii.

Mesajele precedate de "Re:" constituie replici la mesaje anterioare. 

Intervenţiile au fost redate în ordinea cronologică.

Mircea Ţuglea: "Dulceag-bombastic..."

 Re: Bogdan Suceava

 ReRe: Mircea Tuglea

Adrian Buz: "Un poem despre sine"

Adina Dabija: "O incordare extraordinara de a-l gasi pe Dumnezeu"

      Re: Mircea Cărtărescu: "Ba sunt afurisit de iubitor si de umil!"

Paul Doru Mugur: "The world according to MC"

Bogdan Suceava: "Titlu"

"...să vă spun cum am citit romanul (adica, aceasta parte a doua)... L-am terminat astăzi, în tren. Am încercat să pornesc cu începutul, dar n-am reuşit - senzatia a fost una de dulceag-bombastic... Am răsfoit apoi cartea, pînă am ajuns la pasajul cu "Nefericită, nefericită ţară..." De aici lectura m-a prins şi am citit toată partea a doua (cea mai bună, zic eu - in care Mircea Cartarescu asimilează vizibil, şi spre binele sau, unele experienţe extreme ale poeziei mai tinere). M-am întors, am reluat începutul şi parcă-parcă l-am mai suportat. Apoi partea a treia, cu Amsterdamul (de ce oare am impresia că-n loc de Amsterdam putea să fie orice alt oraş?)... În fine, am ajuns la ultimul capitol (cel în care naratorul se adreseaza "cititoarei" sale), exact cînd trenul intra în Medgidia... Pînă la Constanţa mai era doar jumătate de oră"

Mircea Ţuglea

"> parte a doua)... L-am terminat astăzi, în tren. Am încercat să pornesc cu
> începutul, dar n-am reuşit - senzaţia a fost una de dulceag-bombastic... Am
> răsfoit apoi cartea, pînă am ajuns la pasajul cu "Nefericită, nefericită
> ţară..."

Nu ştiu daca este un început. Ne aflăm la începutul unui volum doi, şi in legătură cu ritmul romanului aş dori să spun - ceva mai încolo, acum încă mă gândesc la acest aspect - câteva lucruri. Dacă ar fi fost un singur volum şi acela ar fi fost începutul - cred că observaţia ta ar fi avut sens. Dar să nu uităm că de acum încolo cititorii vor parcurge volumul întâi, apoi vor trece prin acel pasaj de ritm scăzut, descriptiv (cred că putem explica şi felul cum se produce un astfel de pasaj) pe care îl vor recepta ca fiind undeva la jumătatea poveştii".

> în care Mircea Cartarescu asimilează vizibil, şi spre binele
> său, unele experienţe extreme ale poeziei mai tinere.

Care experienţe ? Aici o referinţă mai clară ar fi fost utilă, pentru a susţine afirmaţia. În absenţa unei trimiteri precise dă-mi voie să observ că acest gând nu e decât, cel mult, o metaforă, o exageraţiune, o furtună sau ceva ce nu am înţeles eu.

Bogdan Suceavă

> Nu stiu dacă este un început. Ne aflăm la începutul unui volum doi, şi în
> legatură cu ritmul romanului aş dori să spun - ceva mai încolo, acum încă
mă
> gândesc la acest aspect - câteva lucruri. Dacă ar fi fost un singur volum
> şi acela ar fi fost începutul - cred că observaţia ta ar fi avut sens. Dar
> să nu uităm că de acum încolo cititorii vor parcurge volumul întâi,

Este un inceput - începutul volumului doi, al unei "cărţi" deci. N-o să fie mulţi, acum, cei care o să reia volumul întîi pentru a continua cu al doilea, la fel cum atunci cînd va apărea al treilea cei care au citit
celelalte două volume nu le vor relua neapărat. Mie mi s-a părut un fel de purgatoriu, asta-i tot... O "captatio benevolentiae" răsturnată.

> > în care Mircea Cărtărescu asimilează vizibil, şi spre binele
> > său, unele experienţe extreme ale poeziei mai tinere.
>
> Care experienţe ? Aici o referinţă mai clară ar fi fost utilă, pentru a
susţine
> afirmaţia. În absenţa unei trimiteri precise dă-mi voie să observ că acest
gând
> nu e decât, cel mult, o metaforă, o exageraţiune, o furtună sau ceva ce nu
am
> înţeles eu.

E pentru prima dată, din cîte ştiu, cînd Mircea Cărtărescu exploatează direct resursele limbajului aşa-zis obscen, chiar dacă atenuîndu-le prin inocenţa subiectului juvenil care le descoperă. Apoi, există o notă de subsol care menţionează că un anumit personaj (un frizer) este împrumutat de la T.O. Bobe. În fine, chiar atitudinea din fragmentul care începe cu "Nefericită, nefericită ţară..." (cel care, repet, m-a prins în lectură), exclamaţie urmată de o fascinantă şi, din păcate, fugitivă descriere-analiză a terorii - toate astea m-au dus cu gîndul la... să le zicem "fracturişti"? nu mă refer la ceva anume - dar aura asta apocaliptic-critică, directeţea cu care se spun anumite lucruri, limbajele reziduale, acestea sint invenţii ale
ultimilor şapte-opt ani în poezia de la noi - şi nu numai in poezie.
Surprind, la Mircea Cărtărescu, poate pentru prima dată (în afară de acel vers, "poezia este un semn al subdezvoltării", pe care l-am receptat destul de iritat), această atitudine, justificată, aş spune, în cazul unor promoţii lehamitesite, dar nouă la un scriitor care a "cîntat" Bucureştiul atunci cînd el nu era, din cîte-mi amintesc, decît un oraş cenuşiu şi întunecat... (Poate că asta n-a însemnat, pînî la urmî, decît o noua formă de "evaziune"... Cine ştie?) Şi aici venea ultima problemă pe care o ridicasem: Amsterdamul din partea a treia a volumului de faţă îmi pare a nu fi, fundamental, diferit de Bucureştiul anilor 80 din "Poeme de amor"... Pare că orice oraş ar descrie, Mircea Cărtărescu o va face la fel, văzînd lumi în
lumi suspendate peste tot şi treceri din real în hiperreal şi iarasi şi iarăşi... Eu, dimpotrivă, îl consider fascinant exact acolo unde nu vrea să fascineze. Ca să păstrăm proporţiile, mă refer la partea a doua a volumului de faţă...
Dar, de unde pornisem?

Mircea Ţuglea

"Ar fi un mare păcat să încercăm să vedem în Orbitor altceva decît un poem despre sine, aşa cum chiar autorul mărturiseşte. După o primă lectură, deşi năucit de frumuseţea stranie a textului - prea lung pe alocuri, poate "dulceag-bombastic" începutul...mă rog, impresii subiective...după o primă lectură, am rămas cu un mare reproş: Mircea Cărtărescu scrie pentru o societate vindecată. Prea puţin din obsesiile realităţii, nu mă simţeam răzbunat. Am avut inspiraţia să pornesc la o a doua lectură, pe sărite. Iar primul fragment pe care l-am recitit a fost cel cu covorul (p. 125). Mi-a aruncat in aer perspectiva: fiind un poem despre sine, este un text mult mai intim decit poate părea la prima vedere. Dar într-o manieră care îl plasează alături de Lolita - se poate că ideea să nu fie nouă, însă mie abia acum mi s-a arătat... Erotica specială a acestui capitol m-a făcut să privesc tot textul altfel. Am înţeles unde trebuie să caut miza cărţii, mi-am calmat reproşurile. Nimic nu e ceea ce pare. Desi Mircea Cartarescu nici nu străduieşte foarte tare să ascundă acest lucru. Prescurtînd: covorul este cartea, nu?, mama este pur şi simplu copilăria, securiştii care vin să cerceteze covorul sîntem noi, scormonind, găsind fiecare altceva...covorul-carte fiind, la fiecare cercetare, altceva. Dezarmant modul in care se protejează, probabil sîcîit de diverse verdicte critice.

Şi, bineînţeles, o întrebare merge către domnul Cărtărescu: cu ce frustrări, nemulţumiri aţi rămas în urma textului?...aşa cum se întămplă de obicei, după o vreme unele lucruri se limpezesc, se aşează, de multe ori autorul îşi "vede" textul abia după ce obţine o detaşare, în special atunci cînd lucrează cu obsesii, indiferent de anvergură...la nivel de imagini sau idei.
Ce v-aţi reproşa faţă de acest volum?
Ajuns aici, zic...senzaţia mea a fost că aţi scăpat un subiect: Monsu - cu toată biografia bizară, cu acel Rege Asa distrugînd templul idolilor... N-aţi avut tentaţia să speculaţi un pic, sa suprapuneţi mitul peste
realitate, fără a schimba miza textului, doar un element adiţional? Mă refer atît la dublul biografic, cît şi la tabloul respectiv. Se putea ţese o metaforă chiar într-un context mai angajat".

Adrian Buz 

"Am găsit pasaje de mare frumuseţe în "Orbitor - Corpul", dintre care cele mai reuşite mi-au părut acelea în care autorul intră in rezonanţă cu el insuşi, în acea stare de graţie, de clarviziune, de vibraţie interioară care se transmite şi cititorului. Un exemplu la întamplare este cel de la pagina 39: "Mă aşez la masă şi iau pixul în mână…", în care autorul povesteşte cum, recitind ultima pagină a manuscrisului, nu o scrie pe următoarea, ci o ghiceşte precum o ţigancă în ghioc. Cartea este plină de astfel de mici orgasme-revelaţii care îşi au preludiul în suprapunerea perfectă a scriitorului peste om (sau, altfel spus, în dizolvarea "autorului" în "sine") şi explodează în imaginar, în acel "dincolo" care împinge lucrurile în afara contururilor. Din acest punct de vedere, "Orbitor - Corpul" este o carte de graţie, o carte-biserică, scrisă într-o stare foarte specială; în fond, mai mult decât o carte. Asta mi s-a părut că "aduce nou" această carte, deşi nu conteaza ce e nou şi ce e vechi. Asta mi se pare principala reuşită a cărţii.

Iată de ce eu, spre deosebire de Adrian Buz, m-am simţit "răzbunată" citind-o, indiferent de cantitatea
de realitate exterioară care se găseşte sau nu în ea: pentru că realitatea exterioară e perisabilă şi nu
poate fi decât pretextul aventurii interioare. Mi se pare că autorul atinge cumva miezul lucrurilor, al
sinelui, că foloseşte scrisul ca mijloc de cunoaştere, de înălţare.

Un Mircea Cartarescu poate mai ludic şi evident mai dezinhibat decât in prozele anterioare caută (din nou) esenţa divină a omului. Ultimele pagini sunt, în acest sens, semnificative. Suntem omizi pe o frunză şi ne vom transforma în fluturi care vor putea zbura în toate lumile concentrice laolaltă. Dacă până atunci
autorul încearcă să (se) înţeleaga, în ultimele pagini el ne lansează, cam teatral, promisiunea spectaculoasă a lui Dumnezeu şi a mântuirii. Aceste lucruri ni s-au mai spus, cândva, demult, acum 2000 de ani, altfel. Mircea Cartarescu este redundant.

Văd cartea lui Mircea Cartarescu ca pe o incordare extraordinară de a-l găsi pe Dumnezeu. Paradoxal,
această demonstraţie se autoanulează în momentul începerii ei. Şmecheria nu constă în a demonstra, ci
în a crede. Din acest punct de vedere, cartea conţine, în modul in care a fost concepută, un viciu ascuns.
Pentru că o omidă nu-l poate vedea pe Dumnezeu, cum se întamplă în ultimele rânduri, deci nu e omidă, ci fluture, deci omul are esenţă divină, prin urmare nu era deloc omidă. Toate lucrurile sunt cuprinse
într-unul singur, potenţialul omizii de fluture înseamnă că nu există omidă, pentru că, conform lui Mircea Cartarescu, si nu numai lui, nu exista timp.

Doua mari absenţe: iubirea şi umilinţa, adevărata umilinta, şi de fond, şi de formă. Din punct de vedere
stilistic, anumite pasaje sunt de o spectaculozitate care frizează stridenţa. Spectaculosul la Mircea Cărtărescu provine din extraordinara sa forta de ţâşnire, din nostalgia zborului, a înalţării spre Dumnezeu. Tot din punct de vedere stilistic, am remarcat şi pasaje nereuşite, cum ar fi capitolul cu
covorul, un episod cam forţat, după gustul meu. Este mai degraba o carte ţesută, un golem. Un fluture sau un covor format din structuri descrise separat, pe capitole, formate la randul lor din acumulări de alte ţesături, care se întrepătrund la sfârşit.

Deci nici arhitectura cărţii nu e simplă, liniară, cartea nu curge şi asta merge foarte bine cu stilul (era sa zic cu pantofii). Of cum mai judec eu o carte aşa, prin disecţie. Dincolo de toate, vă mărturisesc cu mâna pe inimă că mi-a făcut mare placere să citesc acest volum 2 şi cred că este cea mai bună carte
românească pe care am citit-o de nici nu-mi amintesc când".

Adina Dabija

      RE: Mircea Cărtărescu: "Ba sînt afurisit de iubitor şi de umil! Şi covorul meu e frumos! Că doar l-a ţesut mama! Iar acum, fără glumă: mulţumesc mult". Mircea
 

Paul Doru Mugur: 

A. The world according to MC

Sentimentul că viaţa este un text care trebuie descifrat, că fiecare eveniment din viaţa autorului este încărcat de semnificaţii necunoscute pare a fi motivaţia principală din spatele textului. "Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep o dată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înţelegerea. Nu ştiam dacă şirurile vieţii mele (...) se citesc vertical sau orizontal, de la stînga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuie să merg înainte şi înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere pictografică sau fonetică, dacă este o scriere..."

Lumea după MC ar fi "o carte cu pagini de pieliţe" pe care autorul "o citeşte o singură dată în timp ce o scrie" şi a cărei realitate i-o conferă "povestea, nu substanţa".

Creatorul şi lumea sunt inseparabili. "Dumnezeu se naşte din miezul creaţiei lui ca s-o poată crea", "toţi creatorii sunt creaturile creaţiilor lor şi se nasc ca să le creeze formînd o dualitate nefisurabilă."

Aceeaşi dualitate este prezentă şi în cazul creatorului unui text literar: "Povestea nu e un ceasornic cu milioane de rotiţe şi şurubele. Nu-i un mecanism ci un hibrid divin între mecanic şi mecanism ca şi cum ceasornicarul ar face un orologiu în care chiar el ar fi statuia pestriţ colorată ce iese-n ferăstruică la bătaia orelor."

Ideea lumii-carte are o lungă şi interesantă istorie (vezi de exemplu şi articolul "Berkeley and liber mundi"-1999 de Costică Brădăţan în: http://www.ul.ie/~philos/vol3/liber.html) iar sub o formă acum la modă, lume-computer software, a fost utilizată şi în scenariile mai multor recente producţii hollywoodiene de succes ("The 13-th floor", "Matrix", "Vanilla-sky", etc). Ideea simetrică a cărţii-lume, extrem de seducătoare, după cum ne demonstrează, de exemplu, numărul imens de traduceri şi de copii vîndute al "Codului Bibliei" a lui Michael Drosnin îi este foarte dragă şi lui MC, care în "Orbitor", ca şi mai înainte în "Rem" şi apoi în "Levantul" este fascinat de ideea unui spaţiul livresc cu legi proprii pe care autorul îl ghiceşte pe măsură ce îl descoperă într-o stare apropiată de transa profetică. După MC, orice scriere trebuie să fie, "o Evanghelie, sau să nu fie deloc." După el, cărţile adevărate departe de a fi obiecte inerte sau simple "aparate de visat frumos " nu se pot justifica decît ca "săgeţi îndreptate spre mîntuire". Datorită acestei sacralităţi excepţionale, "într-o lume nu poate exista decît o singură carte, cîte una pentru fiecare dintre lumile posibile."

Constatarea că "Orbitor" este cartea "lumii interioare" a lui MC, că este cartea unei vieţi este un truism. Este "Orbitor" şi Cartea Lumii sau Cartea Vieţii? Pentru a simplifica lucrurile putem, împreună cu Wittgenstein, să considerăm majusculele şi întrebarea precedentă absurde ("despre ce nu se poate vorbi trebuie tăcut":) şi, în concluzie, îi dorim "Orbitorului" sănătate, viaţă lungă şi cît mai mulţi cititori.

Lumea lui MC este un continuum realitate-halucinaţie-vis în care spaţiul, timpul şi fiinţa alcătuiesc un sistem de vase comunicante ("timpul şi spaţiul şi fiinţa sunt una") între care există cel puţin două bariere (minte-trup, trup-lume) dar între care comunicarea poate avea loc printr-un efort meditativ. "Şi dacă conştiinţa devenită astfel pre-ştiinţă s-ar mai răsfrînge o dată în sine ar fi în stare ajunsă atotştiinţă să se ridice deasupra acestei telescopări de memorii pentru a vedea miezul trandafirului cu un infinit de petale, păianjenul fermecător care ţese iluzia, modelînd-o rapid în forme de cosmosuri, spaţii şi timpuri, corpuri şi feţe cu infinitele sale picioare articulate."

Autorul este de părere împreună cu Parmenide că "lumea e-ncremenită şi perfectă, şi odată cu ea toate lucrurile care o compun. Toate întîmplările sunt întîmplate demult şi toate cuvintele au fost deja spuse."

Lumea descrisă de el are proprietăţile unei holograme "Totul e peste tot şi-n fiecare clipă căci suveica iniţială care a început să descrie lumea a imprimat aceeşi configuraţie tuturor fragmentelor de fiinţă."

În lumea lui la fel nu poate exista hazard. "Cenuşa noastră e prinsă în goluri de forma trupului nostru, ca la Pompei, şi nu putem mişca un deget decît pe traiectoria pe care deja l-am mişcat, şi  nu putem gîndi un gînd decît făcînd să rezoneze reţele neurale care deja au rezonat şi rezonează de cînd lumea, şi orice-am face, chiar revoltîndu-ne, nu vom ieşi din mulajul lumii noastre reale, căci revolta a fost deja prevăzută şi represaliile s-au întîmplat."

Realul pentru MC este iluzoriu: "lumea noastră e fără greutate şi sens. Suntem simulacre de  ireal, la rîndul lui un simulacru".

Convingerea autorului este că "realitatea e doar un caz particular al irealului şi suntem cu toţii, oricît de concreţi ne-am simţi, doar ficţiunea cine ştie cărei alte lumi, ce ne creează şi ne cuprinde."

Singura soluţie ar fi după el, "să cauţi ieşirea, aceasta e regula vieţii tale, regula jocului pe nivelul pe care te afli." În altă parte el spune "sămînţa din care am ieşit e ieşirea". Sensul detaliatei anamneze a romanului este precizat clar: "esenţa esenţei sacrului e reamintirea" deşi autorul este conştient de limitele memoriei: "îmi amintesc adică inventez", "Cîtă necrofilie e-n amintire! Cîtă fascinaţie pentru ruină şi putrefacţie, cîtă scotocire de de medic legist printre organe lichefiate!"

După autor, ieşirea s-ar găsi chiar în noi, "în ochiul orb din mijlocul privirii", "în creierul fără receptori ai durerii din mijlocul suferinţei", "la intersecţia comisurilor ţestei".

Reţeta pentru a penetra esenţa lumii ar fi o suprapunere a gîndirii discursive cu cea intuitivă:

"Gîndeşte totul deodată, cu o gîndire distrată şi visătoare, pînă ce emisferele cerebrale îţi converg şi cele două imagini uşor diferite relaţională şi senzuală, analitică şi sintetică, bărbătească şi femeiască glisează una peste alta. Deodată, covorul de pete dispare şi limpede, în mii de dimensiuni putem gîndi pentru clipe sau pentru milenii faţa indepingibilă a Dumnezeirii."

"Orbitor" este nu numai o extraordinară căutare, o călătorie în centrul memoriei, "Orbitor" este şi o carte despre nostalgia unui alt mod de existenţă ("suntem larve ale unei fiinţe astrale") care ne este inaccesibil fără o "schimbare a subiectului".

"Dacă n-am suferi cîineşte cîtă vreme nu căutăm şi nu ne torturăm cu întrebări la care ştim prea bine că nu putem răspunde, pentru că răspunsul nu va fi un cuvînt sau o frază ci o modificare reală şi dramatică a schemei noastre corporale şi a esenţei fiinţei noastre."

Dincolo de veridicitatea modelului filosofic pe care ni-l propune, dincolo de infinitele argumente de partea şcolii eleate sau heraclitice, neliniştea metafizică a lui MC este transmutată în pagini de o originalitate şi frumuseţe tulburătoare şi aceasta este, "take it or leave it", meritul principal al cărţii. Literatură? Poate, dar ce literatură!

B. Vocile

În "Orbitor" se împletesc trei discursuri, trei voci distincte.

Prima, foarte personală, la timpul prezent, descrie circumstanţele în care este scris textul, a doua, impersonală, oscilează între perfect simplu, imperfect şi prezent şi povesteşte amintiri reale sau închipuite, întîmplări fantastice, halucinaţii şi vise, iar a treia din nou la prezent şi pe un ton apăsat susţine cu siguranţa revelaţiei idei filozofice privitoare la natura lumii, locul omului în Univers, etc.

C. Construcţia

Romanul are o structură non-lineară, barocă, arborescentă. Flash-back sau double flash-back, flash-forward, orice mişcare este posibilă într-un ritm dictat de o coerenţă care aparţine doar imaginaţiei şi viziunii autorului.

Trecerea între real şi fantastic se petrece brusc, comiţial dînd romanului o atmosferă halucinantă.

Dialogurile sunt rare, descrierile senzoriale abundă şi cîteva motive (fluturii, luna, norii) dau textului ritmul unui lung poem în proză. Ca la marii autori de proză fantastică detaliile sunt menite să accentueze senzaţia de veridic şi întreg romanul este scris cu minuţia unui filatelist.

D. Bine şi la urma urmelor, "Orbitor" ce anume este "Orbitor"?

Nu ştiu dar chiar şi fără ochelari de soare mi-a făcut o mare plăcere să-l citescJ

"Nu cred că ar trebui să privim 'Orbitor' altfel decât în ansamblu (şi, in consecinţă, discuţia de acum nu poate fi decât parţială, atâta vreme cât avem la dispoziţie doar două volume din trei) şi mărturisesc că nu ştiu să privesc lucrarea altfel decât ca pe un roman. Este un roman cu un personaj în prim plan, ca un filtru extrem de puternic prin care sunt privite celelalte istorii şi personaje. Naratorul regal, care tinde să se difuzeze în fiecare cotlon de memorie reală sau imaginară, în istorii la care a fost parte sau pe care doar şi le imaginează, într-o geografie de iluzii şi descoperiri în care fiecare lucru îşi are interiorul. În acest sens, romanul are un plan principal în care se desfăşoară o "acţiune", şi a cărei miză este nu doar
recâştigarea trecutului, dar şi identificarea cu textul, tranziţia de la viaţa reală la viaţa 'pe hârtie', în limitele jocului ficţiunii. Luată foarte în serios, aceasta miză poate avea şi o dimensiune mai mult decât literară (şi despre aceasta parte recunosc că nu ştiu să spun prea multe). Aceasta miză este pusă la încercare în diferite feluri pe parcursul cărţii, cum de pildă la pg.432: "Tu, care citeşti acum, întinsă pe canapeaua ta, cartea asta de necitit, care nu spune nimic, nu vrea nimic şi nu inseamnă nimic [...]"
Paradoxul e evident, odată ce ne aflăm în plină lectură a unui text care doreşte ăa se extinda in viaţa reală, plecând de pe hârtie, sau poate invers, într-un joc al identificării care nu pare să lase deoparte nici un cotlon al vieţii personale, al trupului, al imaginarului.

Cu o astfel de miză, romanul topeşte în interior diverse istorii, unele dintre ele captivante, altele nu neapărat relevante planului narativ principal. Am putea aduce în discuţie un anumit caracter de necesitate al încorporării unor istorii în roman: e important ca anumite scene sunt evocate şi minuţios descrise pentru că tocmai pe acolo trece operaţiunea de recucerire a trecutului şi de aducere a vieţii la text (sic !). Necesitatea s-ar putea discuta în raport cu planul narativ principal. Alte istorii nu ne apar numaidecât necesare în acest sens (fără să ştim realmente ce s-ar putea scoate din 'Orbitor' fără a altera rezultanta întregii construcţii). Ele pot fi privite fie doar ca nişte capricii ale autorului, fie ca limburi ale unui trunchi principal menite să traseze o arie în interiorul căreia această recucerire a lumii este posibilă, fie - deloc în cele din urmă - sa extindă registrul de imaginar şi de fantastic de care naratorul are nevoie în stadiul următor al romanului. Pentru anumiti paşi în fantastic era nevoie de o anumita pregătire, şi probabil unele dintre istorii îşi au necesitatea în acest sens.

Am putea discuta fiecare dintre aceste "nuvele in roman" în parte, şi abia o astfel de discuţie ar acoperi complet sensul romanului 'Orbitor'. Dar, pe de altă parte, discuţia nu se poate face fără a avea în vedere toate cele trei volume. Mircea Ţuglea găseşte dificila lectura primelor pagini din volumul doi. Cred că asta ţine de o anumită strategie a autorului faţă de ritmul romanului. Să vedem la pagina 39 unde se spune: "Mă asez la masă şi iau pixul în mână. Recitesc de zeci de ori ultima pagină, cea din vârful topului cel mai gros[...]". Ajungem apoi, la: "Îmi construiesc ghiocul ghicind in el, adăugându-i astfel strat după strat de sidef, până ce-l schimb într-un palat cu odîi tot mai vaste, crescând asimptotic în spirală, fiecare odaie de zece ori cât cea precedentă, doar ultima rămânându-mi, mereu, accesibilă." La pagina 40 găsim o descriere a unor "odăi succesive, lustruite în interior, în care omida grasă a vieţii vegetează, aşteaptă clipa când va sparge în ţăndări bolta de os şi-şi va desface, în fine, aripile". Motivul fluturelui e, între altele, şi de sorginte creştină (îl intâlnim la Nikos Kazantzakis, de pildă, în 'Francisc al meu din Assisi' şi provine probabil din patristica orientală). Dar dacă structura romanului e identificată cu ceea ce citim aici, cu aceasta recucerire, atunci ne-am aştepta şi ca in planul narativ principal, exact in porţiunea 'corpului', să întâlnim o introducere cu ritm al povestirii strict crescător, de la descriptiv la alert, într-un dozaj perfect posibil. Ori, exact asta se petrece in carte, dupa acel lung pasaj preponderent descriptiv. Nu ştiu cum să explic mai mult, dar vă rog vedeţi în ataşament graficul tridimensional al ritmului narativ,
(e o figură in format .gif). Romanul n-ar fi trebuit scris pe hartie obişnuită, ci pe suprafaţa care se vede în imagine.

Mircea Ţuglea a amintit aici trimiterea la referinţa la T.O.Bobe (v.p.121), referinţa care nu ni se pare esenţială în planul principal al romanului. Alte filiaţii ar putea fi identificate. În istoria covoarelor mamei care reproduc secrete militare sovietice, şi in ancheta Securităţii pe marginea acestei abateri de la monotonul cotidian, ni se pare a regăsi situaţia narativa din 'Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane', de Răzvan Rădulescu, unde personajul principal este anchetat de Securitate pentru abilitatea (de natura fantastică) de a îngriji tomatele. La Răzvan Rădulescu ni se pare că accentul cade pe comic, pe inadecvarea Securităţii la lumea reală (care real include, în ordinea acelei naraţiuni, fantasticul !), exact în sensul primului capitol din Bergson: Securitatea reacţionează ca un mecanism comic care anchetează ca
şi cum ar reacţiona mecanic. Ca şi cum ar sări brusc dintr-o cutie. Acelaşi lucru şi in povestea covoarelor vizionare din 'Orbitor 2', dar cu marea diferenţă că nuanţa comică este mult redusă, miza planului narativ principal fiind alta: amintirea, recucerirea trecutului, ceea ce personajul-copil vede
şi readuce în prim plan, fantazând (sau recucerind) vremea când ochii lui erau incp orbi la litere. Atmosfera în acel pasaj e mai degrabă sumbră (pg.139): "Îmi strâmbam gâtul privind în sus către cei trei-patru bărbaţi ce purtau, în ciuda topelniţei de-afară, costume şi cravate, ba chiar şi pălării pe care acum, din respect pentru mama, le ţineau iî mâini." Nu aş vrea să spun aici că Mircea Cărtărescu s-a inspirat din anumite surse pentru anumite naraţiuni topite în corpul romanului, ci că e posibil ca unele motive să fi fost comune şi altor autori, şi că ele ţin de imaginarul comun al unei culturi într-o anumită perioadă. În această măsură, naraţiunea e legitima şi aparţine oricăruia dintre noi: cu biografii similare, cu copilării între aceleaşi blocuri ridicându-se din lut, şi exact în acest sens anumite pasaje din 'Nostalgia' sau 'Orbitor' ne aparţin tuturor.

Inseamna asta oare ca lectura romanului este una accesibila tuturor (chiar si celor care vont lire comme une concierge, vorba lui Cioran) ? Apeland oare la experiente comune tuturor celor care am crescut in Romania la finele de veac XX, este oare acest ansamblu de ingrediente o garantie a unei lecturi accesibile oricui ? N-as fi asa de sigur: nu ni se pare ca autorul a inserat acele pasaje pentru a face vreo concesie lizibilitatii, ci pentru contributia lor in constructie.

Recunosc că mi-a plăcut mai mult 'Orbitor 1' (ce caut in discuţia de aici cu o nuanţă de gust ? - de acord, poate n-ar trebui). Poate unde văzusem New Orleans recent (cred că ajunsesem acolo în martie 1997, şi imaginile mele erau recente în momentul când am citit romanul), poate şi unde tot ceea ce
ţine de Bucureşti mă fascinează şi mă interesează în cel mai direct mod. (Motiv pentru care cred că voi aşeza 'Orbitor' pe raft alături de 'Podul Mogoşoaei', a lui Gh.Crutzescu.) New Orleans e un oraş de o poezie aparte, şi anumite zone din French Quarter fascinează; îmi aduc aminte că am privit un cuplu de magicieni lângă catedrala până cand m-am convins ca dispariţiile sunt posibile. Cred că acea poezie aparte a oraşului se comunica cititorului în 'Orbitor 1', şi e probabil partea care mi-a plăcut cel mai mult... (fără sa pot explica în termeni de necesitate a planului narativ principal de ce acea parte contribuie la întreaga construcţie a romanului !). Nu am adus în discuţie acest aspect la întamplare.

Recent, în numarul 24 al 'României literare', dl.C.Rogozanu işi incepe cronica dedicată 'Corpului' astfel: "A apărut Corpul, volumul doi din Orbitor, celebrul roman al lui Mircea Cărtărescu. Surprinzător, criticii nu s-au repezit sa scrie despre el, deşi încă exista febra lui <<cine scrie primul>>. Şi asta pentru că, nu se ştie prea bine cum (dar e sigur că aşa stau lucrurile), dintr-o dată Cărtaăescu a devenit un scriitor incomod. Nu mai dă bine să scrii <<de bine>> despre el. I s-a urcat la cap. Se crede mare. Şi poţi auzi dintr-astea la nesfîrşit în orice discuţie cu scriitori sau critici." E prima oară când văd o cronică a dlui.Rogozanu începută atât de oblic. Ce-ar fi să discutăm numai pe text, fără referinţe la ciudatele sinusoide ale lumii literare dâmbovieţene ? Cronica dlui Rogozanu consemnează despre 'Orbitor 2' astfel: "Mai ales păstrarea recuzitei tematice uimeşte. Şi în Corpul veti întîlni mulţi-mulţi fluturi şi, bineînţeles, multe <<divagaţii>> cu o ecuaţie simplă: viscere, creier, foetus." Dincolo de limitele acestei "ecuaţii", este adusă în discuţie (insuficient de mult, dupa părerea mea, pentru o primă receptare a romanului) şi chestiunea ritmului romanului, esenţială intepretării: "Pentru binele ritmului straniu pe care de la început autorul a vrut să-l imprime acestui roman am înţeles recurenţa unor astfel de pasaje." Cu concluzia că: "dilatări nepermise ale întrebarilor retorice, ale imaginilor care aveau mai mult funcţie de coagulare, îşi găsesc cu greu justificarea." Mi-aş îngădui să reamintesc că discutăm aici două treimi dintr-un roman, si ca aprecierea dlui Rogozanu este 'locală', şi aşadar prematura. (Ceea ce nu înseamnă că nu este eventual 'local' justificată. Atât cât poate fi o receptare parţială.) E posibil ca integrarea
unor motive în volumul trei, prin efectul anumitor simetrii sau continuităţi, să clarifice anumite opţiuni ale autorului.

Nu am făcut aici decât sa abordez cateva idei pe care le-ar putea include o discutie despre roman, si cred ca nu am discutat decât in mică parte ceea ce s-ar putea spune despre el. Pentru forumul nostru, aştept cu maxim interes să citesc opinia lui Paul Doru Mugur despre această carte".

Bogdan Suceavă