proza
poezie eseuri arta film
   
Al Ma`ari    

Ruine

Neantul

Destine

O formă diferă

Adevărul

 

 

Suflul care piere

 

Nu-mi reproșați

Asemenea, moscheele

Prietene, aici, jos

 

 

Ochii văzătorilor

Refugiu-mi este inima

 

Mă plimb uneori

Binele nu este

 

Mai bine taci

Păcatele se repetă

Nevoile mele

Speriați, căutăm

Iată și stelele

Poete, timpul

Văd oameniiVVăd oamenii

Po  PoeziaPezia ese ca oamenii

Omul Caligrafie de Mahmoud Sami-Ali
Să faci ca și cum n-ai face     Nimic bun  

 

Abul Ala`a Al Ma`ari, născut în Maarat  în apropiere de Alep (Siria actuală), este unul dintre cei mai talentați poeți de expresie arabă ai tuturor timpurilor.

Orb de la vîrsta de șase ani în urma unui atac de variolă, Al Maa`ari a compensat acest handicap cu o memorie legendară: cronicarii timpului susțin că era capabil să recite mii de texte cuvînt cu cuvînt.

Umanist sceptic și extrem de lucid, Al Ma`ari  a refuzat toată viața să se supună necondiționat dogmelor islamice. După unii exegeți, poemul alegoric Risalat ul Ghufran, care conține descrierea unei vizite imaginare a lui Al Ma`ari în Paradis, ar reprezenta una din sursele principale de inspirație a ultimei părți a "Divinei comedii" a lui Dante.

 

 

 

 

Dacă intelectul este instabil

Este copleșit de lume

Un om slab îmbrățișat de o curvă.

 

Dacă  mintea se disciplinează

Lumea devine o femeie distinsă

Care respinge avansurile iubitului ei.

 

 

 

 

Un lucru cu adevărat ciudat

(Dumnezeu nu-și uită și nici nu-și încalcă vreodată promisiunile):

Doi într-un pat devenind trei.

 

 

 

Ruine

 

Locuințe în ruină sau pe cale să devină ruine

Ca versul șchiop al unui poem

Și evenimentele care vin și pleacă

Alternînd bucurii și dureri.

 

Prima oară cînd au văzut șoimul

Oamenii l-au făcut zeu

Și au început să trăiască măsurîndu-și bogăția

În comparație cu sărăcia.

Ei au decis că cel fără de nici unele

Să fie ajutat dacă aștrii vor face anul secetos.

Dar nici unul nu poate să-și salveze propria viață,

Această viață plină de pierderi.

 

Viață ca un pod între o moarte și cealaltă

Și omul împins să o traverseze.

 

 

 

Neantul

 

Să nu te sperii de neant, tu corpule al meu,

Cînd te-or întoarce și te-or răsuci,

Dacă acest corp este acum bicisnic

Ce se va mai întîmpla cu el cînd va muri?

 

Încălecat pe ore caut un punct de sprijin

Dar timpul nu cunoaște sprijin,

Zile și nopți trec și mă agăț de ele

Ca de un fir iluzoriu.

 

Distrugînd și creînd, timpul e ca un copil

Ce se joacă cu un boț de lut.

 

 

Destine

 

Destine: un loc cu ploaie

altul cu mai puțină ploaie

și altul uscat.

Cu toți urăsc trecerea,

fie ei tineri, fie ei bătrîni.

Să suferi relele, să-ți suporți soarta

Să-ți bei moartea cu înghițituri mici

Pregătindu-te de plecare!

 

 

O formă diferă

 

O formă diferă de o alta atîta timp cît sunt vii,

Moarte, diferențele dispar.

 

Cine-nțelege timpul și ale sale-acorduri

Îi va privi egal pe toți  și va-nțelege

că vorbele le sunt mincinoase,

Amabilitatea, ură,

binele, rău,

Acțiunile, nebunii,

Sărăcia, bogăție,

Știința, ignoranță și

înțelepciunea,

curată aberație.

 

 

Adevărul

 

Adevărul e că trebuie să plec

Și Dumnezeu știe ce mă mai așteaptă.

Presupun că nu-mi voi mai aminti nimic

din ușurința și sărăcia de odinioară.

 

Ce uimitoare-i viața! Acoperită de umbre și lumini

Și ascunsă de stelele ei amenințătoare

Și cîți tineri uzați pînă la suflet de nopți și zile care trec fără uzură!

 

 

Fără îndoială

 

Fără îndoială Domnul există ascuns, manifest

Și toate-și urmeză propriul destin

Cei vii cu cei morți sunt frați și ce contează

Că războinicii acumulează-armuri și scuturi

 

O plantă nu știe de ce fructele îi sunt amare

Și nici mierea de ce e dulce.

Mă întrebați dar eu nu știu să vă răspund

Minte cel ce pretinde că știe răspunsul!

 

 

Prietene, aicea jos

 

Prietene! Aicea jos seamănă cu un cadavru

Și noi primprejur, cîini lătrători:

Cel ce mănîncă, pierde,

Cel ce-și păstrează foamea, cîștigă.

 

Dacă noaptea te ferește de dezastre

Fii sigur că ziua-ți va aduce necazurile ei.

 

 

Suflul care piere

 

Suflul care piere, privește-l ca pe firul unei rochii uzate de timp.

 

Dacă timpul te scutură, îndură,

Trăiește demn, imperturbabil, tăciunii pălesc și se sting,

După ce au luminat o clipă.

 

Lumea noastră finită seamănă cu un băiat care pronunță cuvintele literă cu literă.

 

 

Nu-mi reproșați

 

Nu-mi reproșați nimic, ce vreau de la viață este derizoriu de simplu:

Prizonier al clipei care mă poartă, fără să se miște, spre capăt

ca pe o pasăre pe care o întrebi: De ce nu zbori? Nu pot! Am aripile tăiate!

 

 

Asemenea moscheele

 

Asemenea moscheele și bordelurile vă sunt!

Oameni de nimic!

Nici plantă bună, nici palmier, nici arbore de gumă

Ci doar spini pe care nimeni nu îi culege,

Dăunători, nocivi,

În noaptea voastră infinită

Mai sperați voi să vedeți cîndva și soarele?

Ah! De-aș putea să fiu acolo în ziua cînd Domnul vă va chema la El!

 

Trăiesc și nu mă bucur

Chiar în interiorul acestei minuni prea vaste

Din care văd doar patru elemente susținînd șapte planete

Printre douăsprezece zodii.

 

 

Ochii văzătorilor

 

Ochii văzătorilor se sting,

Doar ochiul soarelui ne privește neobosit

Și totuși și el și Pleiadele se vor ofili ca florile albe de măr.

 

 

Refugiu-mi este inima

 

Refugiu-mi este inima și secretele care o părăsesc

Nu vor cunoaște o alta.

 

Ascunde-ți secretul de prieteni

Căci multe drumuri cunosc răstălmăcirile.

 

Și dezamăgirea se trădează

Ca spuma de la gura unui leu turbat.

 

Omul este sedus de viață care-l omoară invariabil

Ca ochiul de aurul de pe mînerul unei săbii.

 

 

Mă plimb uneori

 

Mă plimb uneori printr-o grădină înflorită

Unde plantele îmbrăcate în ploaie, mustesc de apă,

Macii virează înspre roșu-nchis

Chiar și cei bogați uită aici de perne și covoare.

 

Prea bine știm că trupul, odată ce sufletul s-a dus

Nu mai simte nimic, dar oare sufletul o simți ceva cînd se îndepărtează de trup?

 

 

Binele nu este

 

Binele nu este post să-i leșine pe cei care postesc

Nici vreo rugăciune, nici vreo sutană,

Binele este atunci cînd renunți complet la rău

și-ți golești inima de ranchiuni și gelozii.

 

Cînd turmele tremură de frică

La ce bun să învățăm leii să fie asceți.

 

 

Mai bine taci

 

Mai bine taci căci piciorul cel mai agil va ajunge și el să tremure

Și cuvintele îți aduc deformat ceea ce auzi.

Cît de rele sunt adăugirile și omisiunile!

 

Oricît ar fi rațiunea de rațiune,

Deasupra ei, destinul are el grijă de toți.

 

 

Păcatele se repetă

 

Păcatele se repetă și mi le iert

deși iertarea aparține numai Celui de Sus.

 

Singurătatea de care se bucură omul conține atîtea delicii

Încît seamănă cu deșertul plin de tot felul de fiare.

 

Poate că religia folosește păcatele ca pe o scară

La fel cum folosești o scînteie să declanșezi

explozia pentru a săpa o groapă.

 

Parfumează-te cu mosc sau ambră

Moartea nu ne va cunoaște decît sub formă de putreziciuni.

Și ce este mormîntul decît o casă care repugnă speranțelor deșarte

Înainte ca însăși deșertăciunea să-și găsească odihna în ea?

 

 

Timpul este ca o locuință

 

Timpul este ca o locuință căreia nu-i cunoaștem starea sau locuitorii

Ea va dura atît va dura lumina

Tinerilor, bătrînețea știe ea mai bine!

 

Nevoile

 

Nevoile îmi sunt ca perlele dintr-un colier pe care firul vieții,

prea scurt, nu poate să le cuprindă.

Cît de multe ar vrea el omul și cît de scurtă îi e viața!

Celor ce știu să-l asculte, timpul se adresează

Fără să se bîlbîie, fără să se contrazică,

După cum văd, răul este inerent naturii umane

Fie ploaie fie soare, căldură sau ninsoare

și culmea culmilor este că șoarecele surd

e invidios pe auzul șoarecelui orb!

 

 

Speriați, căutăm

 

Speriați, căutăm liniștea.

Liniștiți, încă ne mai este frică.

Natura omului este întrețesută cu nenorociri:

Nici răbdarea nici nerăbdarea nu durează mult

Și părul negru pe care și-l rade

Nu fac fruntea celui chel mai atrăgătoare

Și o gură de apă după alta îți înăbușă setea

Ca rochia norilor cusută din fîșiile norilor.

 

 

Iată și stelele

 

Iată și stelele! Domnul le învîrte cu sau fără corăbii!

Glorie lui! Nimeni nu-i este egal, nici cînd ignorantul urlă: sunt stăpîn!

Zilele vieții se înșiră ca perlele dintr-un colier

Nimic nu va mai rămîne cînd se termină firul.

 

Suntem creați pentru un scop care ne scapă

Trăim puțin pînă cînd neantul ne inundă

Precum caii tineri, care de furie, își rod zăbala

Pînă le sîngerează gingiile!

 

 

Poete, timpul

 

Poete, timpul cu ritmul lui bancar,

Și noi biete virgule cu scadențe variabile,

Nici o zi nu aduce vreo bucurie fără vreo tristețe la schimb

Și omul doritor se complace pe-aici pe jos în bogății care-l împing spre ruină.

 

 

Să faci fără să faci

 

Să faci fără să faci și timpul care trece

Și mîna care ține să arunce ce are în ea

Și siluete de oameni și profiluri și nații care vin și pleacă.

 

Cînd toate corpurile sunt sortite prafului

Aș vrea să știu ce se întîmplă cu sufletul.

 

 

Văd oamenii

 

Văd oamenii în două stări: prezent și viitor

Și două circumstanțe: spațiu și timp

Cînd întrebăm care ne e soarta

Primim, atît de rar, cîte un răspuns evaziv.

 

 

Omul

 

Omul, spunem că este creația a șapte planete

Cînd de fapt el este creția celui ce le-a făcut,

Sufletul celui mort mai poate el reveni și consola

Pe cei rămași care-l plîng și-l jelesc?

Doar pentru moarte bogatul și săracul sunt egali,

Cel aflat pe cale și cel care a rătăcit-o,

Scutul luptătorului și rochia cochetei

Și palatele regilor Persiei ca pînzele de păianjen.

 

 

Poezia este ca oamenii

 

Poezia este ca oamenii: e plină lumea de ei

Dar unul singur valorează cît toți laolaltă

Și este doar o chestiune de măsură:

Omul pretențios își ratează ținta

În graba sa, cel grosolan  o mai atinge.

Liniștea, aicea jos, se naște din ignoranță

Înțeleptul rămîne mereu perplex și înfricoșat.

 

Timpul este un poet de stradă: declamă și cînd uită mai și improvizează.

 

Nimic bun

 

Nimic bun după cincizeci de ani

După cutremure și boli

Trăim doar ca pe punctul de a muri să ni se spună:

Nu e mort încă, mai trăiește.

 

 

Dac-o fi să mor

 

Dac-o fi să mor, dragi prieteni,

Fără îndoială trebuia să mor

Atît să știți:

Săraci rătăcim pe pămînt

Săraci murim

Nu poți avea nimic niciodată. 

 

Notă introductivă și traduceri de Paul Doru Mugur și Azmi Doghlas

 

 

respiro©2000-2002 All rights reserved.