poemul care caută pe acela Autorul

 

 

 

sculptat cu grijă zeul stătea pe o ridicătură în mlaştina

agita o pelerină şi striga “torrotorro” anotimpurile presimţirile

adică puteau să vină şi aşa mai departe. stelele

nu ne priveau încă nu ne păsa cumva ar fi trebuit să mă adresez

zeului şi atunci m-am gîndit pe loc să scriu un poem

despre ceva plăcut lui o nelinişte sau puţin mov peste pleoape.

 

însă nu puteam să scriu un poem îmi părea că natura

este o femeie udă răsturnată şi imensă şi pe care noi doi o iubeam ca şi cum

cine n-ar fi înţeles? copacii nepăsători şi păsările negre cu aripile

ca nişte vîsle şi vîntul care fluiera o melodie lacustră şi prietenul meu mircea

care se hotărîse brusc să picteze nuduri.aşa că zeul a dat din umeri

aşa că eu am dat din umeri şi am mai stat aşa o vreme

cugetînd  la femeia aceea udă la cum ne îmbrăţişa ea la ziua de ieri

o miercuri infamă şi insipidă.a stăzi nu era joi din cîteva motive

asupra cărora eu şi zeul gîngav încă nu căzusem de acord aşa că am gîndit

şi la asta dacă un anotimp tot nu venea dacă stelele tot nu ne priveau.

 

“umbră” a zis zeul deodată şi m-a privit nerăbdător

eu înţelegeam eu vedeam lumina şi întunericul cum se duelau prin mlaştina

şi el vedea deasemeni avea ochii lacomi cu un mic fulger galben

plimbîndu-se suveran pe acolo fără să strălucească. i-am răspuns

“bun” şi l-am privit sfidător să nu creadă el cumva un nu ştiu ce un nu ştiu unde

adică. amîndoi am surîs eram blajini ca două primule liliachii între smîrcurile

de culoare imposibilă unde calmi vegetam aşteptînd ca mucegaiul

să ne declare cavaleri sau şamani sau profeţi lasă

bărbile o să ne crească repede deja o armată de scribi ne pomenea în scripturi

în manuscrise teutone şi aezi orbi lălăiau în jurul unor focuri de tabără

povestea despre zeul cu harfă şi minotaurul lector. mi-a spus electra

auzise ea cîntul sub zidurile cetăţii heckla

pe cînd cineva cine va fi fost acela o asedia pe aceea.

 

care va să zică el era zeul cu harfa:care va să zică mugurii

care apăruseră deodată multicolori împrejur… şi femeia natură udă răsturnată imens lascivă şi eu însumi. sunetele ce să facă şi ele sunau rotund încît

luna deveni deodată lună. noaptea adormise ghemuită la picioarele noastre

şi mîrîia ca un cîine pe care l-am fi putut bănui încolăcit şi somnoros acolo

cu blana năpîrlind o claie de stele căzătoare foşnitoare molcome tare

către un abis universal şi nepăsător indicînd o intrare.

 

intrarăm:era un dincolo din lîna cea mai moale

în care îngeri lăptoşi înfingeau lenevoase andrele împletind ghiduşe mecanisme astrale:

un nor care va să ningă montat unui anotimp nu potrivnic

perle de rouă bibelou înfăşate în vată şi ascunse în frumoase cutii inutile

un praf peremptoriu de aşezat la fel cum nişte mileuri peste sentimentele vraişte

capete cu ochi haini şi limbi şerpeşti care declamă absurde incantaţii

şi alte nimicuri glasate. zeul se mira de aşa alcătuiri

eu mă minunam de aşa alcătuiri că doar nu mai stă nimeni să le numere pe toate

nu puţine fiind ele după cum mărturie stau cronicile tulburi

ale unor timpuri de mult răpuse ştiu sigur.

 

era un fel de cer înalt acolo aşezat deasupra cîtorva lumi

dinspre care adiau parfumuri exotice arăta cam aşa:

 

 

 

(acest tablou l-am strecurat la plecare sub pelerina zeului care n-a avut încotro)

vă spun era o nebunie. şi pentru că nu ne încadram în peisaj

ne-au rugat să purtăm nişte rochii de epocă cu clopoţei atîrnaţi de intestinele crinolinelor

şi care anunţau primăvara cu mult înaintea. zeului i-au pudrat peruca

şi l-au rugat să arboreze un aer mai sever cînd tuşeşte. mie mi-au fardat ochii

cu mult chinoroz şi o oca de belladonă arătam amîndoi ca o barză

cărînd în ciocul o pereche de gemeni ale căror destine cărturăreşti.

 

nu exista calendar şi puteam afirma că era orice zi voiam

chiar şi joi că tot nu venise după miercurea aceea aşa convenisem.

n-avea nici un rost să ne certăm mai bine împuşcam ceasurile lipsă de pe cadranul

unui mare ornic: cîteva archebuze cu sfori şi trape ne-au fost de ajutor

chiar dacă zgomotul a smuls căruţe de puf din aripile serafimilor supăraţi

că am fi putut afla astfel date concrete despre sexul lor incert.

 

apoi alaltăieri adică mîine sau poimîine cînd ne întorceam ei ne vor aştepta:

vine unul bernard trimis de o instanţă celestă cu nu ştiu ce chestionar

la care întrebările au capcane cu brighidele savante “da da” am zis noi

“răspundem” şi răspunsurile noastre se vor ivi cuminţi în aerul de smarald

la fel cum fantomele croşetează istorii albastre pe holurile castelului

unde o heraldică. am acceptat să ni se pună în privirile mioape puternice lămpi

 

 

ba chiar şi tocmai din ţara de foc aduşi ghimpi sub unghiile.pline

de un fel de nerăbdare minţile noastre se plimbau încoace şi încolo ocolindu-ne

trupurile ţintuite cu trei leghe de lanţ în igrasia unor frumoase

arcade. bernard intră călare încăperea păru brusc mai umană

pe ziduri începură să crească pagini din ilizibile incunabule

şi nouă ni se limpeziră gîndurile pe care se nimerea să le-aveam chiar atunci.

 

o hidră cu şerpii ei şi o caracatiţă cu braţele deasemeni

pozau în doi grefieri cu călimările şi penele lor aveau adică

să nu le scape nici un răspuns eram copleşiţi de cîtă importanţă

ni se dădea încît pînă şi harpa zeului scoase acorduri cîteva.

cineva aduse apă de trandafiri şi ne clătirăm glasurile cam emotive

făcurăm vocalize cum se cuvenea la un aşa prilej

şi inchizitorul spuse plin de blîndeţe:

“pivot este numele meu”

“şi bernard…” adăugă hidra sîsîind silabele cu graţie

“şşşt!” zise acela “îngerii veghează… vă aflaţi dragii mei

zeu şi minotaur în ceas nu de cumpănă ci de evaluare…

să-mi daţi răspunsul pe rînd la fiece întrebare

mai întîi cuvîntul vostru preferat se nimereşte a fi care?”

zise zeul:”preacinstitule moderator eu spun că mirare”

îmi dau şi eu cu părerea: ”dragule bernard spun că închipuire”

(fabuloasele animale cu sepia notau tot fără deosebire

penele două scîrţîiau sburătăcind prin cîmpia de pergament

de sulimanuri de iarbă de nor de plumb de ce nu de ciment).

 

crinii pe sub pieile noastre îşi roteau se reliefau

era timpul siestei cînd sorbeam cafea din grumazul unor nuferi anume aleşi.

la ora aceea ne hotăram să deschidem unele ferestre lichefiate

şi să privim spre un nicăieri ce hoinărea în peisajul: lupi tineri

cărau damigene cu ambră să umple alveolele vreunui stup…

“bă!”zise zeul oarecum supărat de aşa preschimbări

“să ştii că noi lipsim demult…ia să vezi ce şi cum”

“îhîm!” încuvinţam eu nu mai era nici o mlaştină oricît scrutam orizontul

liliachiu. doar cîteva fecioare suflînd în creuzete şi retorte

doar cîţiva irişi spînzurînd pe un eşafod din scînduri negeluite

doar v-am spus era o nebunie ce mai încolo şi-ncoace

venise ziua de joi să scuture deasupra orice tabieturi am fi avut.     

 

însă ne era oarecum să lăsăm incertitudinea ăluia să dea din picioarele

şi pe animalele acelea cumsecade vă amintiţi hidra caracatiţa

dezamăgite… şi îngerii ale căror scutece făceau bucle bezmetice

pînă-n al noulea cer ce vină aveau nu ştiam

aşa că ne-am aprins ţigări aşa că fumul lor

părea să deseneze în aer un batalion al semnelor de întrebare

cu al cărui drapel se juca vîntul tocmai în momentele acelea

fantastic cum pînă şi plantele unui herbarium ne aşteptau decizia

cum pînă şi harpa cuminte se hotărî deodată să interpreteze oarece candid.

 

 

aşa că privirăm la stelele care se aranjară pe dată într-un anume fel

cassiopeea daphne arethusta clipind complice cîteva nuanţe

din ultramarinul cel mai palid grimaldina colapsînd negrul împrejurul ei

ca o mamă copiii şi un black hole deasemeni.

bernard nu spuse nimic privea la constelaţii cu o lunetă peste luciul căreia

cineva nu avusese grijă cît prăfuită de tare era. îngerii cu andrele

lenitive torceau multă liniştea toată ca o ninsoare plină de umbre.

 

“noaptea e un sfetnic bun” se auzi glasul cuiva

şi mătăsoasă aceea căzu peste lumea în care ne aflam noi cu mult întuneric

ce promitea ceva revelaţii. nişte nori se făcură întinse divane

imaculate macaturi fără de substanţă ba chiar apăru nu pot şti de unde

un cor de grifoni duios interpretînd cîntece de leagăn.adormirăm

conform vrajei ţesute asupra noastră luaţi aminte.

 

visul zeului (şi visul harpei domniei sale)

aşa cum au fost ele dictate animalelor fabuloase:

 

scrieţi deci că numaidecît ce-am închis ochii înlăuntru-mi s-au fost deşteptat cei ai minţii nu odihnite; că prunc eram şi alăptîndu-mă cîteva mame la sînul lor ele gîngureau fericite aşa cum eu ar fi trebuit în timp ce înfăşat mă dădeau una alteia; că sînii lor atunci cînd limba mea le atingea sfîrcurile căpătau o nuanţă arămie întocmai ca un măr din grădina hesperidelor;şi un gust aşijderea aveau;şi erau la fel de tari; un fel de cînt dintr-un flaut oniric se putea auzi ori poate mi se părea; laptele

 

(amintiţi-vă că el este zeul şi eu sînt harpa lui fermecată daţi-i crezare)

 

 pe care îl sorbeam lacom foarte şi nesăţios era nectar din olimp chiar aşa; şi că stînd ele în cerc în mijlocul lor era harpa cu braţele ei arcuite cîntînd singură deşi visa şi ea după cum se va dovedi; din cînd în cînd patru drăgaice cu surorile lor aruncau petale de mac şi ardeau mirodenii şi primeneau aerul cu mari frunze de palmier şi rîdeau; eu creşteam şi creşteam întocmai ca făt-frumos cine a auzit de el însă nu eram acela

 

(şi-n visul meu tot aşa el nu era făt-frumos ci zeul eu nu eram harpă ci un fel de artefact căruia i se dăduse viaţă somnul adică şi visele erau manifestarea ei; aveam reverii de tot felul inventam lumi cu leire şi grimfalzi plini de solzi  de bune intenţii de data aceasta mă opresc aici mai scrieţi şi după vorbele lui)

 

întocmai iată vorbele mele cum perlele în şirag aşa unul după altul literă după literă fumul care se înalţă nu ofrande este ci smirnă tocmai din ţinutul acelora că doar leire şi grimfalzi cine nu ştie doar în acel regat există; să nu omiteţi nimic şerpilor dacă meduza pierde vreun cuvînt voi să-i fiţi memorie şi dacă ea caracatiţa oboseşte voi să îi desmierdaţi braţele obosite bine? să continui:aveam ani vreo nouă cînd am fost lăsat să colind prin ţinutul acela în cercuri din ce în ce mai largi în jurul; şi descopeream uimit că există:păstori sceptici trei cu turmele lor de miei

 

(şi care întrebau cu un fel de neîncredere detaşată “cum adică harpă? aia ce-i? cum anume hăhă auzi cîntă…”rîdeau ei şi ducînd fluierele la ureche le răsuceau cu subînţeles zeul adică…)

 

bolta astrală cu stelele sale limpezi şi o lună rătăcind buimacă astfel încît niciodată cerul nu era la fel; unicorni; hobbiţi; o mare mare căreia preabunul philistimos dascălul meu îi spunea okeanos zicea că dacă priveşti prin ea vezi departele aproape; un cîine cu trei capete numit cumva caraghios nu mai ţin minte cum ;mă rog alte nenumărate lucruri fiinţe întîmplări orizonturi speranţe

 

(doar eu îl povăţuiam spune dacă nu e aşa?)

 

aşa e!

 

(…“fii concret realist băiat mare politicos muncitor drept bun milos înaripat” însă el nu şi nu că e doar zeu ce nevoie are viitorul lui e nelimitat…mă rog ce mai era?)

 

deziluzii lumi credinţe obiceiuri;apoi am împlinit zece ani şi a fost o serbare fastuoasă şi mamele mele toate erau îmbrăcate în rochii din mătăsuri fine cu panglici şi alte

 

(copil mai era zeul în acele vremuri nu că acum ar fi vreun adult…nu erau nici pe dracu’ gătite evele toate ci desnude vorba ăluia pictorul… a fost mare bal… satiri şi fauni priapici îşi cărau mădularele fiecare cu roaba lui într-atît priveliştea zînelor acelea… din amfore mari cu toarte amintind dulcele profil al coapselor pînă sus se beau alcooluri rafinate îndelung în complicate alambicuri alchimice încît multitudinea aromelor pervertea gusturile şi echilibrul acelora şi atunci ei neruşinîndu-se şi aruncînd priviri lacome către femeile păuniţe urinau îndelung prea fierbinţi jeturi aurii care alunecînd peste binecuvîntatul pămînt al edenului desenau în praf figuri lombroziene întru totul asemănătoare lor aşa după cum arătatu-mi-a cineva ale cărui iniţiale se întrevăd  poftim...

 

 

ce arătări… brr… ciupită cît am fost atunci oh…ba chiar un diabolic şchiop m-a fost lins cu limba lui despicată şi cu marile-i papile… peste tot… ăia strigau beţi “aşa dyonissos cîntă-ne cumva ce ştii tu potrivit fie festinului”… saliva lăsa în lemnul trupului meu dîre corozive încît metalice coardele mele din lăcaşurile lor cît pe ce…)

 

găteli din cele mai frumoase după cum zicea philistimos “simţul eclectic şi delicata cromatică a veşmintelor şi ştiinţa acelor proporţii care permit să ascundă dar şi să dezvăluie dumnezeule!…” îl încîntau peste măsură adică fericirea lucea pe chipul lui bătrîn cumva înobilîndu-l şi îmblînzindu-i severele trăsături pedegogice de le avea; bezmetice ielele şi surorile lor împletitu-mi-au din laur şi lămîiţă o cunună şi din pînză de paing fostu-mi-au croit pelerina care de la mare cumpănă întotdeauna mă va salva fermecată cum era şi vrăjită de circe de clitemnestra şi de ofelia ajungea numai să o vîntur ceva mai energic şi farmecele iscate împotrivă-mi cădea-vor răpuse aşa mă încredinţau şi la fel cei ce le urziseră; eu mulţumeam frumos şi toată lumea era mîndră de cum ştiam eu să mă port şi de cum fusesem educat şi de cît de bine declamam în elina cea mai limpede curgătoare “pronunţie dicţie desăvîrşite” ziceau oaspeţii şi cu palme aromitoare îmi mîngîiau cîrlionţat şi lucitoriu

 

(da da nici vorbă nimeni nu-l băga în seamă ci eu cîntatu-i-am fost melodii adormitoare întocmai ca un menestrel că mi-era şi milă de biet copilandrul care aşa arăta de blînd şi de urgisit încît strunele-mi tremurau ca şi cînd; lasă că sărbătoarea era în cinstea domniei sale zeul doar ce-l pupaseră la vederea şi apoi l-au uitat încît puteai crede cînd îl zăreai că e vreo statuă dintre cele care nu puţine fiind erau răspîndite peste tot sculptată cu grijă de un artist meticulos într-ale exprimării unor inefabile şi unor candide şi unor aleatorii;se dezlănţuiseră se ghionteau se hîrjoneau cu nesăbuinţă rosteau şi cu delectare răcneau “carpe diem!carpe noctem” pînă cînd oh! asta cred că l-a salvat…)

 

eu de ce nu mai ţin minte aceste?

 

(dragule!de mult rău te-a fost protejat mintea ce fostu-ţi-a dăruită din armonioasă încrucişarea nobilului tău tată taumaturgul brunhild cu zînele-ţi mamă… în fine cine îţi era cîrlionţat şi lucitoriu?)

 

părul ca o cascadă pe umerii mei; şi povăţuitu-m-au ei toţi în fel şi chip şi îndemnatu-m-au să umblu sănătos parcele hotărînd cum lumina orbitoare a aldebaranului viitorul să-mi fie şi la fel de pline de semnificaţii adînci ca ale acelei stele interpretările magice faptele; pe cînd mă îndepărtam am fost strigat şi eu întorcîndu-mă ei mi-au dăruit harpa de care nedespărţit rămas-am;peste întinderi nesfîrşite paşii cînd mă purtau şi mi se revelau depărtările fără de orizont şi fără de speranţă destinaţia eu întindeam de strunele care ce armonie că mă şi întrebam stînd numai cu gîndurile mele în spaţiile acelea dintre corzile fine poate sălăşui aşa un nemărginit extaz?

 

(ei…lasă!…)

 

dacă vă spun! aurora cu luminile ei în falduri ca de ceaţă rostogolindu-se apare doar cînd măiastră harpa strunele îşi rostuieşte pline de farmec…

 

(hm…că doar şi eu aşa neînsufleţită cum sînt atunci cînd strunele mele tac pot suferi de păcatul trufiei după cum blînd stăpînul meu se vede că suferă de păcatul limbuţiei; povestim şi noi visurile de s-a-ntîmplat să le avem şi dacă firul lor pare cîteodată să ţeasă diferite desene în urzeala unui acelaşi covor cine ce are de spus nu ştiu; să spun eu însă ce l-a salvat pe zeu de la pierzanie că doară trăind şi văzînd fapte de ruşine la fel ar fi devenit şi el vreun satir beţiv cu alea pînă la genunche… hm; nu de şagă pare-vă că alienarea ce îi dădea tîrcoale l-a fost ocolit… că doară brunhild  fie numele lui pomenit cu pioşenie şi slavă aibă de-a pururi…)

 

aşa să fie!

 

(…sosind pe nepusă masă…lesne-i de închipuit mînia ce se aprinse ca o torţă în ochii lui nu miloşi cînd fost-a văzut cum destrăbălîndu-se aceia cărora el…)

 

copleşit de multele-i trebi multe: soarele să răsară dimineaţa şi fiece anotimp să urmeze timpului său potrivit şi cîte altele vor mai fi fost

 

(… le încredinţase pe zeu spre educaţie şi frumoasă creştere oh cumplite i-au fost pedepsele şi numai mie vorbitu-mi-a frumos şi zisu-mi-a “fie ca tu să-l însoţeşti în rătăcirile lui pînă ce veţi găsi suflet cuminte povestea voastră să o aştearnă pe hîrtie pînă ce pe minotaurul lector aveţi să-l aflaţi rătăcind prin apele bolunde ale vreunei mlaştini pînă ce în lumea îngerilor  pînă ce acela Autorul se va gîndi ce soartă să vă aştearnă în meşteşugite slove ale poemului nu încă scris…”aşa spusu-mi-a şi arătîndu-ne el drumul ce să-l urmăm…)

 

da da aşa este aducerii mele aminte nu lesne i-a fost prin labirintul a ce trebuia să uit să se strecoare rătăcirile noastre se apropie de sfîrşit uite!minotaurul lector ne stă aproape- visul şi-l va povesti şi el îndată- în lumea acestor îngeri am ajuns şi întrebărilor care vor urma noi vom răspunde cum altfel să aflăm pe acela Autorul care despre noi cuvîntă? spune tu bernard! dacă ştii…

 

numele meu fiind pivot şi nu pythia-nici măcar una dintre acelea nu se întîmplă să fiu eu!şi nu plin de harul domniei tale zeule aflîndu-mă întrebărilor mele dacă aveţi să răspundeţi poate calea către cine să vă scrie peregrinările voi veţi găsi...

 

Poem de Viorel Florin Costea