Ah, nucii, nucii  erau la Temesvar în grădina imensă a mătuşii mele, a

            unchiului Genu, Dumnezeu să-i aibă în grija lui supremă. Priveam

            cochilia lor umedă, cu vinişoare albegălbui avortată de acum de capsule

            verdeobositedetoamnăşideaşteptareamea...toată vara, cu fratele meu,

            cocoţaţi pe cele mai înalte crengi, printre codobaturi, măcăleandri,

            ciori si turturele am vegheat rotunjimea amăruie a fructelor ce or să

            ploaie în toamna cu sunet de oase seci albite de un soare de mult 

            uitat,

            dar totul este acolo pe tăpşanul sufletului meu, bântuit de amintiri în

            miros de paradaise încinse şi prune căzute în iarba dospind sub armate

            de furnici, catifeaua piersicii ce am s-o găsesc mult mai târziu atunci

            când îţi voi săruta sânii sau am să-ţi ling ceafa jos până între

            omoplaţi, când copilul din mine este închis într-un sertar cu păsări

            măiastre, nuci maiestuoşi, mătuşa şi unchi ca doi buddha bănăţeni,

            fratele meu pe creangă, costeliv, cu pielea arsă de soare şi ochii

            verzui de la mama, atunci poate am să înteleg de ce Toamna...oare ?

                                                                         Poem de Stephen Jackson