1.
Luna şi nebunul
2.
Arc strălucitor
3. Oraşul meu
Ca oamenii ce beau
rachiu se îmbătase Luna-n acea noapte,
şi cum mergea din
gard în gard căzu-n ogradă drept pe spate!
Se ridică pe loc
de jos şi capul şi-l vârî-năuntru prin zăbrele, şi
tare am rugat-o să intre în celulă şi-n gândurile mele.
- Ia stai, îmi zise, nu
eşti cumva nebun?… nu ştii că gardianul ne veghează?
Controlul trebuie
să vină să-şi facă turul lui de pază!…
O, cât m-am
necăjit, fără măsură, şi m-am întins la loc în
pat:
“Vai mie,-acum nu
mă mai vrea nici Luna! Ce josnic sunt, de lepădat!”
Şi
aşteptându-mi somnul în zadar simţii cum intră în ogradă,
pe drumul de la spate, ci nu pe poartă, dinspre stradă…
Privi cu grijă
roata-împrejur şi, nevăzând vreun gardian
se strecură
târâş-grăpiş intrând încet-încet prin geam!
Ajunsă-aici, ca o
pisică mică, se aşeză la mine-n pat:
- Vezi, am venit, îmi
zise, nebun ce eşti şi om necumpătat!
- O, Lună, doamna
mea, păţit-ai oarece de pari a fi lovită?
- Cum sunt?, îmi zise.
– Tu nu vezi că eşti învineţită?
- Nu vezi, îmi zise
iarăşi Luna, că ai la geamuri gratii?
Ele mă crapă
şi mă rup! Nu ai uitat cumva unde te afli?!
Apoi, pe când să
povestim câte ceva, o văd că-mi spune: “Cu bine!”
- Dar, doamnă
Lună, unde pleci? Te rog mai stai puţin cu mine!
Căci am atâtea
să îţi spun! O, doamnă Lună, te rog, stai încă
puţin!
- Mă tem să
nu ne prindă şi să ne-omoare gardienii: ascultă, parcă
vin!
Plecă atuncea Luna
şi mă lăsă însingurat, în întuneric şi în groază…
Şi uite, n-am
închis un ochi, iar soarele-şi întinde prima rază…
Arc
strălucitor
De câte ori în pietre
scrâşnea cazmaua mea,
îmi ridicam spre ceruri
ochii plini de riduri,
spre lumea
fără margini, gard şi fără ziduri,
în care-ţi
desenezi tu arcul, soare, mândră stea!
Alene te înalţi în
zori şi te cobori încet spre seară
iar eu,
înăbuşit cu totul de sudoare,-ţi zic:
“Dispari, pământul
să se umple de-ntuneric
şi blestemata zi
de lucru în negură fă să dispară!”
Tirana mea, mereu te
văd din lanţurile-n care-s prins!
Când fierea se
revarsă-n suflet şi îl umple,
atunci
mă copleşeşte nostalgia.
Noaptea, când arzi în
mii de scânteioare
şi-ţi
străcuceşte-n întuneric căldura şi magia,
singur
aici, eu stau să te admir:
mă pierd prin
miile de închipuiri, ca într-un vis
şi vin pe
străzi aşa cum o făceam cândva
ca
să mă plimb şi aerul să ţi-l respir…
Dar când iluzia-mi
opreşte pasul la vreo casă,
în care mama şade
cu toţi cei dragi la masă,
atunci
sunt mai nefericit ca niciodată!
Lanţurile mă
strâng mai mult ca de-obicei, deodată:
îmi amintesc că
sunt deja de câţiva ani în puşcărie
şi-atuncea
lacrimile-n ochi învie!
Poezii de
Mustafa Greblleschi
(raducere din
limba albaneză de Octavian BLENCHEA)
