3.
Să ne rugăm pentru Canada
4. Femeia de
zăpadă se visa înger
Cărţile lui Henry Miller sunt poeziile
cele mai importante
pe
care le-am scris într-o noapte.
În
tramvaiul 16, la ceasuri înaintate
textele
lui Miller erau pretextul meu.
Din
cauza lor era suficient să ridic privirea
şi
gura ţiganului era noaptea, iar dinţii de aur stelele.
Atunci
am fost eu cea mai mare poetă.
Atunci
am tapetat eu vagonul cu versuri pe care le-am uitat
de
îndată ce am coborât la staţia Teiul din vale.
Pe
aburul de la sos scriu acum versuri pasionale
care
trăiesc atâta timp cât iubitul mai are în farfurie.
Iubitul
nu ştie că mănâncă poezie.
Cică
dacă nu scrii te poţi îmbolnăvi,
dar
să scrii poezie e tehnic imposibil,
căci
ea izvorăşte pur şi simplu din bucata de brânză.
Cine
adaugă ceva e o muşama.
De
aceea sunt eu poetă,
pentru
că gaura din brânză e o ieşire secretă.
Nu
voi dori însă niciodată cititori, ci nuntaşi.
Nu
sunt decât un vin care se bea din toporaşi.
Dacă
totuşi scriu uneori e numai ca să cuceresc un amor
sau
ca să mă vadă mama la televizor, salut mama,
dar
cu mine se petrec fapte cu adevarat locuite de draci
cum
ar fi că mă pieptăn cu zimţii de la bocanci.
Mama
îşi semna umeraşele la internat,
dar
eu nu-mi voi scrie poeziile.
E
inutil : sute de versuri au fost uitate,
ce
dezordine, pe bancheta din spate,
într-un
acces de generozitate.
Am
făcut dragoste cu propriile mele idei,
la
fel de frumoase ca ţigările,
şi
apoi le-am uitat ca ele să fie pe ascuns fumate
de
elevul Andrei.
Nu
aveţi decât să mă credeţi pe cuvânt : sunt poetă
deşi
şi mai ales pentru că cu hârtia-s ascetă.
Poeziile
mele sunt pe pereţii tramvaiului 16,
uitate
de mine, neştiute de voi, şi totuşi întâmplate,
doar
un beţiv
a
vomitat în ultimul vagon şi le-a văzut într-o noapte.
Calul
şi-a împletit coada în părul meu
tocmai
când trecea cu trăsura un zeu.
Calul
meu a lăsat o batistă să cadă
calul
lui a ridicat-o şi a dus-o la nări :
mirosea a lavandă.
Caii noştri au început să pască
împreună zăpadă.
Sunt foarte bolnavi şi foarte
îndrăgostiţi
nici
nu se mai spală pe dinţi
nu
le pasă de drum şi se suie pe pereţi
eu şi zeul suntem beţi
curge dincolo de venele mele,
se
amuză înnodând linii paralele
acest
sânge.
Pe
zeu îl aşteaptă şi plânge
o moară care a fost odată.
Moara
chiar voia să se bată.
Dar
ce vină are el că a alunecat de pe hartă,
la
fel cum liniile din palma mea ies la plimbare,
se
desenează leneşe în zare
şi
aşteaptă să fie ghicite
dincolo
de crestele înzăpezite.
Să ne rugăm pentru Canada
Omul
de serviciu e foarte fericit că îl salut.
Dacă
uit să o fac îşi şterge propriile lacrimi
în
loc să cureţe podelele.
Dacă
nu va avea grijă de podele va primi primul avertisment.
Tariful
lui de 10 $ pe oră
este
absolut onorabil
şi
totuşi nu suficient, după părerea mea.
Omul
de serviciu trebuie să-şi mai ridice şi el ochii de pe podea.
Şi să asculte povestea mea despre Granby
acolo
oamenii ies de la zoo călare pe animale,
iar preotul ţine predica pe acoperişuri,
printre pisici,
aruncând cu vin în capul trecătorilor,
corul bisericii face jazz în barul bisericii.
Oamenii
te ademenesc să le vizitezi casa, stau pe la porţi,
cu
gurile căscate, în care şi ce dacă a intrat o muscă.
Aşa
e în Canada.
Dar
omul de serviciu nu înţelege,
el
e mulţumit cu 10 $ pe oră şi povestea asta
îl
face foarte trist.
Dimpotrivă,
dacă îl salut pur şi simplu e fericit şi poate munci.
Poveştile
mele lucesc mai puţin decât podelele lui.
De
aceea eu mă voi ruga pentru Canada.
Avionul
a decolat la ora 19.20.
Acum
este miezul nopţii şi îi văd aripa la fereastră.
Camera
mea s-a înălţat deasupra oraşului.
La
rândul lui, el mă aşteaptă.
Nu
s-a obişnuit cu ideea că rămân sub nori :
ce
zbor e acesta fără mine?
Pilotul
îmi face semne disperate să urc,
îmi
aruncă frânghii, vise din cer,
eu
îi trimit bezele.
Dopul
de la şampania pe care o destup
e
maneta secretă a bordului meu.
Vom
face împreună revelionul
undeva
între cer şi pământ.
Eu
nu am plecat, şi totuşi la ora asta traversez oceanul,
vin
încontinuu spre tine
având
grijă să nu mă apropii prea mult ca să tot vin,
având
grijă să mă prăbuşesc mereu pentru ca tu să
mă salvezi.
Nu
contează oceanul care ne desparte, ci felul în care îl bem.
Şi
aşa, peste şampaniile şi prăbuşirile mele,
a
sosit iarna.
Eu
devin, ca toate animalele, albă,
albă
ca tristeţea şi ca fericirea,
incertă
ca soarele în decembrie
care
îşi strecoară raze viclene printr-o femeie de zăpadă,
un
înger fondant care va zbura în el
punct
negru în zare abandonându-şi umbra.
Poezii
de Adina Dabija
