Cartea lui Iov cel Mov - Noua Carte a lui Iov - Cartea lui Iov cel Nou - Cartea Noului Iov

şi cu chirilice scrie inima mea. De la strămoşii mei cu ochi tuciurii moştenesc o singură vitejie în luptă: cu sticlele de-un kil şi de-o juma’. Cu amfore greceşti se luptă inima mea.

În mine-ţi ţii Tu, Doamne, fructele glasate. Din mine mai iei

ca să te-alini, niscaiva smochine, rodii şi curmale

din mine muşti ca să-Ţi alini tristeţea Ta.

Sunt, Doamne, nimic altceva

decît, de iarnă pregătită, cămara Ta. Din mine-ai să Te-nfrupţi în nopţile lungi

în care gheaţa s-o aşterne peste lume ca o perdea.

Io sunt grădina Raiului, Doamne,

căci fără mine şarpele n-ar avea unde sta.

5. Un patinoar de vară

Din fiecare bubiţă a mea, cînd se sparge,

iese Dumnezeu şi îşi strigă în cele patru vînturi large

Numele lui:Iahve, Iahve! Din fiecare por al pielii mele leproase

Ies sfinţi şi arhangheli, ca şi din fiecare lungă sabie de oase,

Din tibie şi din rotulă, din peroneu. Zgaibele mele supurează

ambrozie sfîntă, ca rănile de mucenici. Ca şi ceara din ureche

de la cei mai mari martiri. Tot ce-a fost suferinţă

e-acum aur curat. Doamne, mulţămescu-Ţi foarte

că cu lepra Ta m-ai binecuvîntat ! Trupul meu îţi aparţine: fă din el un patinoar

al poftei ce-ai poftit. Al tuturor poftelor Tale

unde să vină ele dumineca, să se recreeze,

să mă-nveţe pe mine figurile mortale.

Io sunt, Doamne, patinoarul Tău acoperit, 23-augustul tău

la care se petrec cele mai minunate campionate de lepră mondiale.

Bubele mele au făcut un rîu

şi curg prin spatele căşii Dumitale.

GRĂDINA LUI IOV(II)

1. Prolog

Grădina lui Iov este acolo unde el îşi plantează bubele sale şi le udă cu mult vin, dar şi c-o altă licoare, care se strînge greu, numai din apa care plouă peste rănile lui murdare. Dar truda îi e răsplătită. Nu trec trei săptămîni şi apare floare lîngă floare. Trandafir lîngă trandafir. Iris lîngă iris. Şi cînd ele putrezesc, se aşează în straturi afînate, sub pămînt, pepită peste pepită.

2. Iov se leapădă de pat

Iov s-a lepădat de pat. I s-a lehămisit dumisale de crivat, cum se spune în Moldova – că e mare deşărtăciune să strîngi prea multe lucruri ale tale pe lume. Aşa că acum s-a mutat. Nici usturăturile, aici, unde s-a aciuat, nu-l prea mai dor aşa de tare. Iov s-a cocoloşit şi doarme într-un ulcior. E un ulcior de pămînt albastru, aşa cum îi place lui – şi mare cît o amforă. Cît timp doarme în el, îl şi vede pe olar cum umblă după pămîntul lui de oale, cum sporovăieşte cu el. Cum îl cară în spinare, sarcină cu sarcină, brazdă cu brazdă, pămînt pietros şi tare. Cum îl duce la pedală. Cum îl arde, mai întîi, în cuptorul aprins, făcut, cărămidă cu cărămidă, din patimile şi jinduirile sale.

Şi lutul se lasă ars pînă prinde o pojghiţă-ncremenită şi se usucă de lacrimile tuturor morţilor îngropaţi în cîmpul pustiu şi argilos. Noapte de noapte sapă olarul, cînd se mai moaie pămîntul, sub întunericul umbros şi gonitor de soare. La miezul nopţii, cînd se arată numai soarele de miazănoapte, sapă olarul după copiii mîinilor sale.

Iov doarme şi-l visează pe olar fluierînd şi învîrtind roata cu bătucitele sale mîini. Cum îngînă cîntecul lui de bocet, de jale. După cei morţi, care umblă sub pămînt, pe la răscruci, cum îndireptarea legii zice. Şi se sărută, se îmbrăţişează, fiecare jinduind să scape din cătuşele singurătăţii sale, dusă şi vînturată de vînt. Şi prefăcută-n cîmp, în lan, în spice.

3. Iov doarme-ntr-un ulcior

Iov doarme într-un ulcior şi visează femeile cele mai ademenitoare. Ăstea sînt femei de lut şi din nălucirile ăstora se frămîntă oale şi ulcioare. Se tem de apă. Aşa cum se tem cele din carne de cearcăne, femeile de lut se tem de crăpare. Numai crăpăturile de dragoste le sunt îngăduitoare. Dar şi ele, oh, atît de istovitoare.

Femeile de lut sînt frumoase, nespus de frumoase. Oricînd ele rămîn la fel de frumoase, dar mai ales primăvara, cînd le ies flori pe picioare. Li s-a dus şi buhul că sunt o roată cu pulpe mieroase, peste care bărbaţii decartează bani, lacrimi şi lingoare.

Femeile de lut sînt mai palide ori mai rumeioare în obraji, după cum vrea olarul să le ţină sub foc. După cum are el culorile cele mai sinilii ori mai ţipătoare. Dar, cu toatele, femeile de lut sunt foarte răbdătoare. Răbdarea lor e nesfîrşită, pentru că au trecut prin foc, iar focul le-a călit, unul cîte unul, cele mai nevoioase mădulare. Cele mai fîşneţe bîzdîcuri.

De aceea, femeile din lut sunt foarte înţelepte, iar înţelepciunea lor netrecătoare.

4. Femeile lui Iov

...Dar, ca oricăror femei, le plac rujurile. Au şi ele, printre dînsele, cîteva, negresele lor. Femeile din pămînt negru, arse pînă ajung ca abanosul, peste care se revarsă clăi de păr blond, auriu – şi puţin roşietic. Rujate le stă bine mai cu seamă acestor tuciurii surate. Şi cu oje din unghii de bărbat care a murit flăcău, sparte, pisate şi sidefii. Ăsta da, e leac de iubit.

Se dau şi ele cu tot felul de pomezi. Rîvnesc să se facă tot mai frumoase. Îşi ung pielea cu grăsime de bărbat care-a murit ne-mbrăţişat. Şi visează că aceste secrete creme şi alifii să facă pielişoarele lor cenuşii cît mai lucioase. Dar pieile lor rămîn pămîntii.

5. Rugăciunea olarului

Olarul frămîntă lutul ca pe nişte ţîţe pietroase. Dă din ce în ce mai repede la pedală şi pedala zvîcneşte ca un bidiviu hrănit cu jeratec. Îl mînă tot mai pogan. Camera nu se mai vede.

- Dă, Doamne, să iasă un ulcior frumos, fără asemănare, adus cu totul din ţinuturile cele de dincolo de lume! – se roagă olarul în cămăruţa sa unde abia-abia mai intră, prin geamlîcul spart, un strop de soare.

Calul goneşte. Roata se învîrteşte ca o horă a ielelor din care, odată intrat, degeaba purcezi ieşirii să-i dai căutare.

- Halal bidiviu! – zice olarul, scăldat în sudoare.

Şi-şi biciuie mai tare, tot mai tare, armăsarul.

6. Iovul, vinii şi prietenii

La petreceri, la agape, Iov îşi deschidea pustulele. Le dădea cep ca la nişte butoaie cu Frîncuşă de cinci ani, de la dealurile Cotnariului adusă, ceruită şi lăsată să mediteze în pămînt. Să se înţelepţească.

- Nicăieri nu doarme vinul mai înţelept ca în pămînt, acolo unde nici vremea nu trece, nici vîntul nu bate. Vîntul, numai vîntul, face să se treacă vinul – le spunea el prietenilor lui.

***

Şi turna vinul în ulcioare de lut, că-l feresc de descîntătură şi fărmecătură. Îşi dezlipea băşică după băşică - şi-şi storcea pielea, fesele, ca pe struguri, în ciubere şi hîrdaie. Umplea cu scurgerile sale balercuţe după balercuţe, butoaie după butoaie.

***

Cea mai bună era Lepruşa de şapte ani. Ţinută sub grădină, smolită şi dezgropată ca un mort la parastas. Dar vinul n-are mormînt, spunea Iovul, decît în burţile noastre. Burta noastră şi trupul nostru, cu fiecare al său mădular, înmormîntează vinul ca-ntr-un aghiasmatar. Din care numai preoţii scot şi dau la mulţime să bea, cu binecuvîntarea şi miluinţa lui Dumnezeu. Nu din lege, nu din miere, ci din har.

7. Rubaiul ulcioarelor-fecioare

Apoi Iov lua ulcioarele şi-n rochii înflorate le-mbrăca. Le făcea cîte o fustă invoaltă şi mîndră. Să aibă fecioarele cu ce se făli. Pe urmă lua pensula şi desena pe ele floricele albăstrii, care cădeau bine pe lutul rumenit. Şi cîrcei de viţă de vie, şi araci prăzulii.

- Fete aţi fost odată, le zicea, himerelor – şi cu mine veţi feti.

Şi le auzea cum se şi gîlcevesc. Cum stau la o bîrfă mică şi subţire.

La toartă le prindea fundiţe roze. Pe făgaşul din jurul gîtului, panglici purpurii. Le gătea cu păr din mătasea porumbului, smulsă din îmbrăţişarea ştiuletului şi din pănaşe. Pe urmă le pieptăna, cu un pieptene de lemn, după aceea cu unul din fier - şi, la sfîrşit, cu unul din os. Să se facă des, unduios, să crească şi să împînzească lumea – şi peste toate necazurile noastre să curgă frumos. Le mîngîia peste coapsele lor de lut, sîngerii.

Şi, la urmă, pe furiş, le săruta.

8. Rubaiul cerşetorului

Eu am fost un bătrîn cerşetor. Nu mă amintesc deloc cum am fost cînd eram tînăr. Mă amintesc doar pe jumătate orb, cerşind la poarta cimitirelor. Cu o cutie de plastic, de margarină, goală, în care-şi aruncă bănuţii zornăitori miluitorii mei.

Cînd m-am rezemat prima oară de poarta de lemn, asta ţin minte, era o scîndură de lemn aspru. Acum e şlefuită că, dacă-ţi treci pleoapa pe ea, poarta se zgîrie uşor.

9. Iov îndrăgostit de timbre

Iov se îndrăgostise de timbre. Făcuse o pasiune pentru filatelie. Le lipea peste tot, cu acribie. Dar el nu le colecţiona. Dimpotrivă, el căuta, cît mai mult, să se lepede de ele. Un colecţionar adevărat, spunea Iov, caută să se despoaie de obiectul pasiunii sale. Să-l distrugă. Să-l maculeze. Să scape de blestemata de obsesie ce-i umblă prin oase. Să se dezbare de aceste petece de hîrtie fără noimă, boeme şi plicticoase.

Cumpăra timbre cu ghiotura. Cu toptanu’. De nu-i ajungea agoniseala de-o viaţă, salariul lună de lună, primele pe care le primea cînd se sfîrşea anul. Cumpăra timbre şi le dădea cu scuipat, lipindu-le peste păsări, pe autobuze, copaci, caldarîme. Pe cele mai mici vieţuitoare, pe gîze, pe insecte şi rîme.

Un timbru e un chip al icoanei, să-l distrugem – zicea -, aşa cum ne-au învăţat din vechime sinoadele. Să nu mai rămînem cu vechile icoane în minte, tocmai spre-a ne putea zugrăvi, în suflet, noile icoane.

10. Iov avea o slăbiciune pentru ulcioare

Iov avea o slăbiciune pentru ulcioare. Le strîngea, unul cîte unul – şi le punea în frigider sau în debara. Numai cele din pămînt îi plăceau, din pămînt ars şi obidit.

Le curăţa, înăuntru, cu o perie de sîrmă, din cele cu care cureţi sticlele de lapte de caimacul de pe fund.

Le sulemenea.

E ungea cu oloi

şi cu paprika le înfrumuseţa.

***

Şi ulcioarele după el sufereau, cînd ieşea de-acasă, ulcioarele plîngeau. Numai ce ieşea un pic, după lapte şi după ziare – şi ele se nelinişteau.

Semn adevărat că, în taină, ulcioarele lui îl iubeau.

În taină compătimeau după dînsul.

El se ducea să facă o miuţă, pe terenul de sport, cu băieţii – şi de ele uita. Dar ele nu uitau de el niciodată. Şedeau la fereastră şi în zare priveau.

Vedeau, pînă departe, toată strada. Şi cîmpul, maidanul, pe care el se juca, oricît de departe-ar fi fost. Priveau după el toată ziulica, dacă se-ncumeta şi lipsea.

El bătea mingea, fără nici o grijă şi se însenina.

În secret, ele suspinau, ca nişte cadîne, după soţul şi iubitul lor.

Şi plînsul după el le făcea mai frumoase, le întinerea.

11. Iov luase obişnuinţa călătoriei

Iov călătorea cu inima. Cu inima, zicea el, călătoreşti cel mai repede şi în miezul lucrurilor. Cu inima nici nu te vede nimenea cînd călătoreşti. De parcă ar fi unul din acei vechi dervişi rătăcitori, care nici nu mănîncă nimica, nici nu dorm.

Poţi sta în braţele femeii de care pielea ta se freacă lin, cel mai uşor, apoi mai tare, pînă ies scîntei de un albăstriu orbitor, ca la sudură; şi totuşi, atunci călătoreşti.

Pentru că, spunea un vechi vînzător ambulant de pastramă şi hărţi, acolo unde e inima ta, numai acolo eşti.

12. Cănuţa lui Iov

Pe drum, Iov se mulţumea cu puţin. Nu-şi lua decît o cănuţă de mîncare şi băutură şi nu primea niciodată de pomană mai multă mîncare decît ar încăpea în ea. Dacă-i oferea cineva de pomană un ditamai bol de orez, el îşi turna o porţie în cănuţa sa, apoi restul dădea de pomană altora.

Îşi legase cănuţa de mînă c-un lanţ, ca la fîntînă. Să nu uit c-atîta-i măsura mea, zicea – dacă-l întreba cineva. Da’ nu prea-l întreba nimeni. Pe cît mi-i măsura mai mică, pe atît mă înveselesc mai tare, era el de părere. Şi-şi micşora cănuţa în fiecare zi, înlocuind-o cu alta mai mică. Sau spărgîndu-i fundul. Că ajunsese pînă la urmă de nu mai apuca nimic cu cănuţa lui, iar orezul tot pe jos curgea şi se întindea.

I se terciuia sub picioare, sub picioarele lui şi ale trecătorilor.

Cănuţa lui se chircise, se zbîrcise pînă ajunsese cît o alună sau cît o ghindă.Şi nici nu mai ţinea în ea decît aer. Căci, pasămite, dervişii cu aer se hrănesc – spunea Iov şi chicotea.

13. Fîntîna cea curată

Pe urmă, la fîntîni, avea el un obicei: nu bea decît din umbra sa. Nici nu se atingea de apă. Doar stătea vreo jumătate de ceas şi se uita. Se uita în adînc şi mult se-nnebunea după apa care se clătina, cu luminariile-n ea.

Apoi se ridica şi zicea: Gata, m-am săturat. Că bine mi-am ogoit setea.

Şi ce noroc pe mine c-am găsit o aşa fîntînă curată, din care nici nu bei şi-ţi stîmperi setea. De-acuma, pînă mor, nu mi se mai face sete niciodată.

14. Iov pe malul apei

În fiecare duminică, Iov avea plăcerea să se ducă la pescuit. Se aşeza pe malul lacului, îşi potrivea scăunelul sub el şi arunca firimituri de mămăligă la faţa apei. Apa clipocea, suspina şi le înghiţea pe toate. Iov privea la asta şi ofta.

Praful, în dungi mari, amestecat cu polen de baltă, i se aşeza pe pleoape. De teamă să nu i se prăvălească viitoarele flori de pe cearcănele lui, nici nu clipea.

Vîntul aducea aproape atît de multe rumori şi şoapte. Şoapta sălciilor, care spuneau:”Am iubit, demult, o trestie tînără, care s-a risipit sub vînt şi apoi a putrezit sub nea.”

Şoapta florilor, care ziceau:”Mă scutur de viaţa şi de moartea mea.”Şoapta nopţilor, în care fiecare spunea:”Sper să mă fac neagră, din ce în ce mai neagră, ca părul ce-l avea iubita mea.”

Aşa Iov adormea liniştit şi peştii veneau să roiască în jurul său, ca-n jurul unui împărat al lor – şi se prindeau singuri în undiţa sa.

15. Iov cel mort

Despre Iov nu sînt mulţi care să-şi aducă aminte. Iov a fost strămoşul nostru care a trăit într-o scorbură de copac. Locuia pe fundul unei scoici uriaşe. Sau într-o văgăună formată din mai multe morminte. Din mormintele strămoşilor săi. Era mortul pilduitor. Îl dezmierdam.

Îl tăiasem bucăţele cu ferăstrăul şi fiecare păstra o bucăţică din el în casă, spre aducere aminte.

Ca pe anafură luam o bucăţică din el în fiecare dimineaţă şi, cu puţină apă, o înghiţeam.

Acum mă împărtăşesc cu Iov, strămoşul meu, zicea fiecare.

Acum îl înmormîntez cîte un pic în mine.

Strămoşul meu, cel fără de nume, tare de departe vine.

16. Viaţa într-o stacană: oglinda lui Iov

În fiecare seară, Iov stătea ore în şir şi se privea în stacana sa cu vin. Spunea, în sinea-i, ba chiar şi cu voce tare: Tii, ce oglindă mi-am mai găsit. În ea văd totul. Toată viaţa mea. Pe mine născîndu-mă, cu ombilicul tăiat de moaşa mea, fiert şi roşu ca un rac, cu solzi de placentă pe pleoape şi ud de baierile rupte ale apei măică-mii – şi pe mama mea cum se pregăteşte de murit.

O văd aici cum îmbătrîneşte, ziulică de ziulică - şi clipită de clipită. Cum se-mpietreşte faţa ei. Cum se dă de ceasul marmurei, înmărmurită. Aş vrea s-o strig, să-i fac cu mîna, dar nu mă vede. Să-i ţip la ea: - Mamă, nu vezi cum te perpeleşte, cum te lucrează pîrdalnica asta de viaţă? Cum scoate aşchii din tine, ca din scîndura de duşumea negeluită?

O văd canonind-o viaţa, storcînd-o de vlagă. Şi mama mea nu mai suportă viaţa. Refulează. O dă afară. Îi vine înapoi pe gît. De cît de fiere-i şi de cît de amară

Mîinile i s-au înverzit. Şi îi tremură.

Doamne, mama mea n-o să poată să mai suporte mult viaţa asta. Fă-i tu rostul de alta, de-o viaţă proaspătă, în care să fie la început, în care tinereţea să-i cadă, castanie sau neagră, pe frunte, ca o şuviţă rebelă.

17. Ortul peştilor

Iov îşi făcuse o casă în Deltă, din nimic altceva decît din stuf. Şi se ducea mereu acolo, unde luni în şir stătea. Şi dacă-l întreba lumea de ce, el răspundea: s-ascult sfatul peştilor. Mă cheamă peştii la sfatul lor. Ei ştiu dinainte cine-o să moară anul acesta

şi cine-o să moară anul viitor.

Cine-o să moară - şi cine-i gata de moarte - e sigur însemnat în frunte. Poţi citi asta, spun peştii, în aerul care-i înconjoară. În aerul de pe fruntea lor. La care unii îi zic aură. Moartea se strînge la cap. Ca un ulcior. Ca un fibrom. Ca durerea, ca apa neagră la ochi, ca broaştele la nas. Ca viermii la ce-a fost viu, viu şi biruitor.

Ca o paloare care cade pe om

şi pînă la urmă-l vîră-n pămînt.

Moartea, mai întîi, scobeşte adînc pînă să-şi facă-n om sălaş. Şi peştii îl simt după undiţă

p-ăl de se pregăteşte să dea ortu’. Îi şi zic aşa: ortu’ peştilor. Moartea, zic peştii, se simte după cum îi tremură mîna lui. După cum îi duhneşte cămaşa de pe el, chiar dacă e în acea zi prima oară îmbrăcată şi apretată.

Totul în el strigă a moarte, chiar de-ar fi sănătos tun, dacă-i e dat să moară în acea zi, pielea pe el se zbate, ca ochiul stîng, a rău.

18. Iov şi fructele

În fiecare zi, Iov lua un fruct din curte, îl punea pe masă şi la el se ruga. Cine-l vedea, musai zicea că-i păgîn.

- Prostule! - îi strigau, în cor, vecinii invidioşi.

- Dar la ce altceva decît la măr să te-nchini? - îi întreba Iov. În faţa cărui alt lucru decît o pară? Aţi văzut voi vreodată o aură mai sfîntă şi mai luminoasă decît a portocalei?

Şi nu le dădea socoteală, ci fruntea în ţărînă şi-o pleca şi se prosterna la zemoasele rodii. Cădea în extaz după piersicele mici, din care se iţea o rază a îndurării, ca un licurici.

Că, spunea Iov, nicăieri nu vezi reflexul lui Dumnezeu ca-n fruct. Mai înainte de a umbla prin copii, Dumnezeu întîi şi-ntîi în fruct coboară. Dă la cep înţelepciunea dospită în struguri. Cetluită în prun. Zemoasă în pepeni. Amăruie-n agud.

Care se smereşte şi se-nchină la soare încă din muguri.

Nimic nu-i mai sfînt pe lume ca fructul, în pîrg ori încă verde şi crud. Nimic nu se-mplineşte mai sigur.

19. Scăldatul în mustul nou

Cînd apărea, pentru prima oară în an, mustul nou, Iov în must se scălda. Iar dacă-l întrebai de ce, el spunea că aşa şi numai aşa îşi serbează în fiecare an botezul, de botez şi-aduce aminte. Io sînt născut în septembrie, pe unsprezece, la vremea cînd se bagă strugurul în cofă şi se pune la fiert. La o lună, cînd s-a făcut botezul meu, mă rog, o lună şi ceva, tocmai de Sfîntul Arhanghel Mihail, e tocmai vremea cînd se sumeţeşte mustul în budane, dar încă nu s-a limpezit în viu.

Aşa că îşi pregătea Iov cada, să se scape, mări, de bubele sale.

De la un an la altul se-adună, oh, Doamne, o groază de bube – astfel Iov gîndea în rugăciunea sa.

Ca şi cum ţi-ai strînge fişicurile de bani, păcătoase, pe sub saltea.

Ca rîia se strînge păcatul şi banul. De-aia se tot umflă buba ta. Şi pe urmă te apasă, cu boleşniţa cea grea.

Şi în cadă Iov intra şi de păcate se spăla.

Punea struguri, de cu trupu-i storcea.

Se spărgeau boabele ca bubele – şi, iarăşi, bubele ca boabele.

De ieşea de-acolo curat, precum mă-sa l-o fătat, ca şi plumbul închegat.

Ca argintul strecurat.

20. Salcia lui Iov

Trebuie să ai şi tu copacul tău, a apărut în vis unul

şi i-a zis lui Iov. Copacul tău este salcia. Sau oţetarul. Oricum, un copac de apă, ba mai mult, unul de cîmpie. Unul care creşte peste tot, în sălbăticie. Salcia-mpînzeşte lunca, în devălmăşie.

Tre’ să faci şi tu rost de un copac. Unul sălciu, lîngă apa sălcie. Un copac e mare lucru la casa omului. Dă umbră aşa cum dă capra lapte, oaia brînză, vaca unt. Ocroteşte. Te îmbie la somn la umbra lui. Să te tot tolăneşti şi să te trezeşti în altă lume. Într-o salcie, bag samă, stăteai tu cînd erai mic şi pescuiai. Da’ tu nici nu pescuiai ca toată lumea. Tu pescuiai valuri. Argintii, ca păstrăvii. Dar ce să caute păstrăvii în apele Dunării?

21. Păstrăvii lui Iov

Ăştia, cum dau de sare, mor.

Ăştia, cum prind de veste că se-ndepărtează de munte, dau în primire.

Se curăţă toată bucuria de pe solzii lor.

Se unge spaima pe botul lor, subţire.

Lumea lor e acolo unde muntele-i stăpîn. Unde dă concert mirosul de răşină

De pe tulpina brazilor. Unde poţi dibui conuri de brad şi de pin prin apele pîraielor. Acolo e pajiştea păstrăvilor.

Acolo e patria păstrăvilor. Şi poveştilor lor, despre cum se îneacă luna în ape de-o palmă, dar limpezi, întregi şi ameţitoare.

Şi piscuri cu toance, şi oi, şi vîrfuri cu dor.

22. Iov şi harta

Ore în şir, Iov stătea cu harta în mîini şi visa. Cum ar fi fost să fi venit în lume prin Tropicul Umed al Racului, pe undeva prin Egipt. Sau prin Hawai, prin Taiwan, prin insulele Fiji, prin Filipine. Iov visa la lumea de pe hărţi, la palmieri de guaşe şi tigri de hîrtie. Neînchipuite bătălii el izvodea în lumea din harta sa. Aventuri prin junglele de catifea ale atlasului, unde de zece ori murea, de colţii leului ori înţepat de musca tze-tze.

Şi cel mai fericit era cînd obosea, după atîtea primejdioase expoziţii. Şi adormea, fără măcar să apuce să întoarcă pagina.

Dincolo l-ar fi aşteptat şi Antarctica, şi Ţara de Foc, şi Polul Nord. Şi Bazinul Amundsen-Scott, şi moartea albă, şi gheţari zvîcnind sub pielea bine întinsă a zăpezii, ca nişte muşchi arctici. Sub scrot. Şi nopţile albe. Şi aurora boreală. Şii vulcani, şi curenţi marini, şi tornade, şi curenţi care se formau numai în închipuirea sa.

- Dar prea am obosit, spunea Iov. Şi-i cădeau pleoapele.

Şi moartea, aievea, pagina i-o întorcea.

23. Să-mi tăiaţi gura mea

Să-mi tăiaţi gura mea, zicea Iov,

şi să mi-o astupaţi cu pămînt. Să nu carecumva să mi-o lăsaţi goală

şi neastupată

şi puţindă

afară.

Gura mea m-a dus de rîpă

şi era aproape să mă ducă în iad

dacă nu era fîlfîirea pulpanei lui Christos

aşezat la masa mea de brad.

Care aşa mi-a zis: Fără înconjur

Gura din trup să o scoţi

Să o legi cu sîrmă, cu chinge,

Căci murdăreşte orişice atinge.

Lasă gura uşoară

şi curăţată întreit: cu sare, rugăciune şi untdelemn de candelă sau seu

că numai aşa poa’ să zboară

şi să se alăture lui Dumnezeu.

Poeme din volumul Grădina lui Iov(I şi II) de Mihail Gălaţanu