David St. John s-a născut în 1949 în California. A debutat în 1976 cu volumul “Hush”. A mai  publicat încă şase volume de versuri: “The Shore” (1980); “No Heaven” (1985); “Terraces of Rain” (1991) “Study for the world’s body”(1994); “In the Pines: lost poems 1972-1997” (1998); “The Red Leaves of Night” (1999) şi un volum de eseuri şi interviuri: “Where the angels came toward us” (1995). Este profesor la University of Southern California, Los Angeles. 

 

 

 

    Micul Saigon

 

de David St. John

 

 

1.    Plecare

2.    În voia valurilor

3.    Micul Saigon

4.    Mătuşa de la Paris

5.    Marais

 

 

 

   Plecare

 

   Visam un păun albinos

   mergînd ţanţoş înaintea mea

   de-a lungul holurilor scăldate-n soare

   ale şcolii mele, cea mai bună

   şcoală din tot Saigonul

   îi spuseseră călugăriţele

   timidei mele mame cînd sporovăiau

   în franceză în acea primă zi.

   O fată fermecătoare, gîngureau ele

   către mama în timp ce mă

   mîngîiau în lungul pletelor.

   În ziua aceea mă uitasem afară

   pe fereastra înaltă, frecată cu peria,

   a biroului şi îl văzusem

   alb precum cenuşa … şi în visul meu

   cerul însuşi se desfăcea

   pe cînd păunul, încet,

   se întorcea cu faţa către mine,

   doar noi doi, singuri,

   cînd şi-a întins evantaiul cozii

   am putut vedea

   fiecare pană, elegantă şi palidă,

   luînd foc în tăcere …

   Fiecare pană arzînd ca

   velele corăbiilor de hîrtie

   pe care le-am lăsat în voia valurilor

   pe lacul de lîngă pavilion după

   moartea tatei, un adio

   budist celui dus dintre noi.

   În visul meu păunul

   a tot ars pînă n-a mai rămas decît cenuşa,

   împrăştiată apoi în tăcere,

   plutind de-a lungul gesturilor

   bruşte ale brizei de vară,

   şi am început să tremur şi să plîng

   nu … era maică-mea

   scuturîndu-mă, plîngînd,

   şoptindu-mi la ureche

   ca să n-o trezească pe sora mea

   Ngoc Be, e timpul! De săptămîni,

   pe ascuns, se tot întîlnea

   cu un bătrîn ce locuia lîngă

   tutungerie şi care cunoştea

   un contrabandist care o să ne ia

   pe noi şi pe alţii în şalupa lui, departe

   de acest loc, de noua poliţie

   şi de vechea poliţie, de asasinările

   vecinilor noştri, prietenii

   mamei … În noaptea aceea

   mi-a dat geamantanul

   pe care deja-l pregătise

   pentru sora mea, Mai Chi, şi pentru mine

   şi, luînd într-o mînă pe

   sora mea şi geanta ei

   în cealaltă, ne-a dus afară

   din apartamentul nostru igrasios şi mohorît

   în labirintul de alei şi străduţe

   ale cartierului nostru, către

   chei şi către şalupa cu care o să

   plecăm pentru totdeauna, pentru totdeauna

   spre un răsărit

   ce se desface la orizont palid

   şi lăptos precum coada fremătătoare

   a păunului, spre un

   loc al făgăduinţei la fel de îndepărtat

   ca orice lume nouă.

 

 

   În voia valurilor

 

 

   Bărbatul care ne-a luat banii

   a împins-o pe mama către cealaltă

   şalupă. A noastră era deja prea

   aglomerată, a zis, nu mai e loc

   decît pentru cele două fete.

   Rînjea. Cînd Mai Chi i-a văzut

   limba neagră şi dinţii

   lipsă a început să plîngă. Mama

   ne făcea cu mîna din şalupa

   de alături, care se umplea

   cu alţii ca noi, speriaţi şi

   plini de speranţă. Stăteam amîndouă foarte

   aproape de balustrada de metal

   cînd a strigat la noi, Ngoc Be,

   Mai Chi, nu vă fie frică…

   Pe cînd cele două şalupe

   ieşeau din micul golf către

   adîncul întuneric al acelui miez de noapte

   Mai Chi şi cu mine ne ghemuisem acolo,

   lîngă balustradă, deşi valurile se spărgeau

   deasupra noastră. Căpitanul

   contrabandist, plătit de

   noi toţi, s-a pus pe băut chiar

   atunci, chiar înainte ca luminile

   foişoarelor de pază să dispară.

   Noi îl uram iar el ne ura pe noi.                       

   Zile şi zile. Şi într-a douăzecea

   dimineaţă numai el mai avea

   mîncare şi apă, închisă în

   cufărul din spatele şalupei

   şi nu eram încă niciunde, niciunde.

   Sora ta, strigase mama,

   Ai grijă de sora ta…

   Şi cînd amîndouă eram moarte de foame

   cînd Mai Chi avea limba umflată

   între buze, cu faţa-i crăpată

   jupuindu-se sub o peliculă de sare

   l-am văzut pe Căpitan uitîndu-se

   la mine, rînjind la mine. Chiar

   şi la paisprezece ani, am ştiut ce

   vroia. Dă-mi apă pentru

   sora mea, şi mîncare, am spus. Apoi

   m-a făcut să mă întorc cu faţa către valuri,

   cu braţele îndoite peste balustrada de metal.

   Soră-ta-i urîtă ca un animal

   mi-a şoptit, rîzînd,

   lipindu-se de mine din spate

   săltîndu-şi corpul şi mîinile între

   picioarele mele pe cînd valurile sub mine

   făceau cu mîna nimănui. Pentru mîncare, pentru apă,

   asta mi s-a întîmplat

   încă zece nopţi în timp ce

   pluteam în derivă, mulţi dintre bărbaţii şi femeile

   din şalupă deja prăbuşiţi

   muribunzi, pe fundul murdar,

   copiii lor întinşi peste ei,

   niciunul ne mai ridicîndu-şi macar

   capul să-l vadă cum mă

   înghesuie în marginea şalupei,

   cum stam cu faţa către mare

   şi stelele împestriţau

   întunecimea de deasupra şi de dedesubtul meu.

   Cînd pescadorul australian

   a apărut deodată lîngă noi într-o

   dimineaţă, de-abia mi-am dat seama;

   era ca un uriaş răsărit, mult prea aproape.

   Pescarii ne-au cărat pe toţi

   pe vasul lor, ne-au dat pături,

   haine curate, prosoape pentru duş!

   Atunci i-am văzut pe doi dintre marinarii

   de pe pescador legîndu-i braţele

   la spate contrabandistului, ducîndu-l

   de acolo pe cînd el ţipa la ei. Am atins-o

   pe Mai Chi pe creştetul capului.

   Apoi, în sfîrşit, mi-a venit rîndul

   la duş; pentru prima dată de

   săptămîni, am putut să-mi spăl

   dîrele lungi de sînge uscat

   de pe interiorul coapselor.    

 

 

   Micul Saigon

 

 

   Acasă, la şcoală, la orele de franceză,

  călugăriţele ne-au făcut să sărim peste

   capitolul din manual intitulat

   La vie exotique de Hollywood!

   Dar eu tot l-am citit. O fată

   din Paris şi unchiul ei

   se duc şi vizitează toate starurile.

   Acum iată-mă în California

   şi oricine trece

   pe autostrada către Long Beach

   poate vedea semnul ce arată către

   Micul Saigon, unde locuim acum,

   Mai Chi şi cu mine, la familia

   unei vare a mamei noastre…chiar dacă

   aşteptăm în fiecare zi ceva veşti

   despre mama; că ar fi ajuns

   în sfîrşit, în vreun lagăr

   de triere, că ar fi văzut-o

   cineva de încredere sau ultima, cea mai

   oribilă dintre veşti, pe care n-am crede-o…

   chiar şi acum, după trei ani,

   pentru că timpul nu înseamnă nimic

   cînd sper…o visez în unele

   nopţi, încă în voia valurilor, făcîndu-mi

   cu mîna în întuneric, zicînd:

   Ngoc Be, Mai Chi …Sosesc

   Într-o zi. Dar ştiu că varei mamei noastre

   îi este ruşine cu noi,

   poate pentru că încă crede că eu

   am fost cea care l-a aranjat pe contrabandist,

   într-o noapte cînd paznicul lui adormise,

   că eu am fost cea care a apăsat cu grije

   toată greutatea corpului ei

   pe cutitul de bucătărie plasat

   exact la scobitura traheei lui. Poate.

   Sau poate ca ruşinea este pentru ca acum

   sunt o tînără femeie ce-şi dezgoleşte pîntecul

   în această extraordinară lumină a soarelui,

   fără nici o modestie, simte, fără de îndoială,

   vara mamei, atît de clar şi de

   sfidător lăsîndu-mi sfîrcurile să împungă

   prin catifeaua albastră a noii mele

   bluze fără spate. Ruşinea, ruşinea…

   Dar cred că adevăratul motiv este că

   Mai Chi a ajuns în cele din urmă

   să arate exact ca tatăl ei,

   bărbatul ce venea cîteodată

   să stea cu mama şi cu mine

   după ce tatăl meu murise,

   un soldat american negru, care o atingea

   pe mama cu o tandreţe pe care

   niciunul din verii ei n-ar înţelege-o

   sau măcar admite, aici;

   frumosul negru American

   care mă ridica pe umerii lui

   şi mă ducea pe cărările de

   prin grădini toată primăvara,

    cînd dădea în floare iasomia.

   Tatăl surorii mele, căruia ea-i

   seamănă acum, bărbatul frumos

   de care a ajuns să amintească

   atît de mult, pielea ei

   strălucind adînc şi întunecat,

   valurile părului ei negru de-a lungul feţei,

   cînd mergem pe străzile

   acestui cartier familiar şi răuvoitor,

   mîna mică a lui Mai Chi într-a mea,

   cînd ne ţinem capetele în sus, în coroanele

   luminii soarelui, regale precum nişte pierdute regine,

   făcîndu-i pe toţi verii noştri din Micul Saigon,

   duşmănoşi şi de mult acriţi, să-şi întoarcă de la noi

f   eţele lor îngrozitor de albe.

 

 

   Mătuşa de la Paris

 

   Vara mamei mi-a spus

   într-o noapte, cînd ieşeam să mă

   întîlnesc cu prietenii Dacă o să tot

   porţi rochia aia de paiete

   o să ajungi o curvă

   ca matuşe-ta Kahnh la Paris!

   Bineînţeles că am fost înfiorată

   şi intrigată pentru că

   ştiam numai cîteva poveşti

   pe care mi le spusese mama, despre cum

   s-a mutat sora ei la Paris,

   tînără fiind, la începutul

   războiului, trăind cu un francez

   bătrîn şi elegant, care promisese

   că îi va da bani să meargă la şcoli

   şi o va introduce în societate.

   Chiar dacă mama primise

   doar o singură scrisoare de la mătuşa

   Kahnh în toţi acei ani,

   ea devenise o prezenţă mitică

   în casa noastră, o emblemă

   a unei posibile evadări, un triumf

   să-ţi imaginezi ce-o face ea

   chiar acum, hainele

   pe care le poartă, frunzele copacilor

   din parcuri faimoase căzînd

   atît de extraordinar în jurul ei

   pe cînd se plimbă la braţul

   nobilului ei protector. Numele ei

   a crescut pînă la a fi un nume magic în casa noastră,

   fermecătorarea Kahnh care a plecat în lume,

   care are întregul Paris la picioare,           

   cea care a reuşit să scape, după cum

   îşi spuneau unul altuia, cu vizibil regret,

   bărbaţii din cartierul nostru. Cînd

   a venit scrisoarea albastră, anunţîndu-ne

   că mătuşa Kahnh ne va vizita în curînd,

   vara mamei s-a văitat şi s-a plîns peste supa ce fierbea Curve

    în casa mea! Şi mi-am adus aminte

   ce-mi spusese mama cîndva: Ngoc Be,

   singura regulă este să supravieţuieşti.

   În sfîrşit, ziua pe care o aşteptam.

   Mînuţele lui Mai Chi, tremurînd

   nervos, gura mea

   uscată de cuvinte vide. Mătuşa Kahnh

   a intrat pe uşă

   şi a pus cadou

   după cadou în uscăţivele braţe

   deschise ale varei mamei, care încerca

   să nu-şi arate plăcerea la eşarfele

   lungi de mătase şi la micile sticluţe cu parfumuri.

   Mătuşa Kahnh ne-a luat pe Mai Chi

   şi pe mine în dormitor

   uşor, atît de uşor

   închizînd uşa în spatele ei. A

   stat pe pat lîngă noi şi ne-a luat

   mîinile în mîinile ei. Semăna

   atît de mult cu mama, atunci,

   cu lacrimi adunîndu-i-se-n ochi

   şuviţele negre de păr fin

   lipindu-i-se de obraji, încît

   eu şi Mai Chi am început să plîngem cu ea.

   Ne-am sprijinit de corpul ei,

   mirosul ei de flori exotice umplînd

   cămăruţa. Ngoc Be, a zis,

   Mai Chi ... Vreau să vă iau

   cu mine la Paris, vreţi?    

   Atunci am plîns şi mai mult

   dînd din cap, Da, da şi cînd

   am întrebat De ce,

   de ce acum? matuşa Kahnh abia a şoptit

   uitîndu-se la noi şi spunînd Ngoc Be

   Mai Chi, mama voastră e moartă.

 

 

   Marais

 

   Cît de ciudat a fost să vorbesc

   din nou în franceză, şi pot să spun

   că lecţiile de demult, de la călugăriţe,

   mi-au fost de folos. Locuim într-o

   casă veche pe care o iubesc, aici,

   în cartierul numit Marais.

   La parter, Eugene,

   soţul mătuşei Kahnh,

   îşi are afacerea lui, ca şi taică-său,

   vînzînd rame elegante şi elaborate

   sau confecţionîndu-le

   la comandă pentru muzee şi pictori

   din toată lumea! Îmi place să mă uit

   la muncitorii care sculptează şi şlefuiesc lemnul

   sau aştern straturi fragile de poleială.

   Uneori Eugene mă lasă

   să iau cafeaua cu pictori,

   unii foarte celebrii şi unii de

   care n-a auzit nimeni – precum

   acela chipeş, care mi-a adus

   săptămîna trecută nişte bucăţi

   de pînză pentru setul cel nou de vopseluri

   pe care mi l-a dăruit mătuşa Kahnh. Totuşi

   nu las pe nimeni să-mi vadă picturile,

   adică pe nimeni în afară de

   Mai Chi, bineînţeles. Eugene e bun

   cu noi şi chiar dacă mătuşa Kahnh,

   prin felul ei, nu-l iubeşte,

   eu l-aş iubi, deşi nu cred să mai fi

   văzut vreodată un bărbat cu atît de mult

   păr argintiu ori un bărbat care să poată bea

   atît de mult vin roşu la cină!

   -Noaptea aceea, noaptea de dinainte

   de a fi părăsit pentru totdeauna Micul Saigon,

   mătuşa Kahnh ne-a spus că mama nu

   a suferit; ştia, ne-a spus,

   pentru că o femeie în care avea încredere

   a fost acolo, în aceeaşi barcă,

   cînd a venit furtuna care a aruncat-o pe mama

   peste bord ... mîna ei arătîndu-se

   o dată deasupra valurilor, apoi

   nimic, atît de repede s-a dus.

   Asta i-a spus acea femeie mătuşei Kahnh.

   Săptămîna trecută, într-o noapte, am stat

   atît de mult la etaj, pictînd, încît Mai Chi

   a fost trimisă să mă aducă jos pentru cină.

   Lucrasem toată ziua la noua mea

   pictură secretă, dar i-am arătat-o

   lui Mai Chi. Era mama,

   mergînd prin vechiul Saigon,

   minunatele străzi ale copilăriei noastre,

   şi lîngă ea ... păunul cel alb,

   cu coada lui desfăşurată ca o furtună de zăpadă

   de-a latul întregului orizont din fundal.

   Cînd a văzut-o, Mai Chi a început

   să tremure, apoi să plîngă. Cînd o visez

   pe mama, a zis Mai Chi, o văd aşa,

   cu păunul alături,

   mergînd în tăcere către casă...  

   Am îmbrăţişat-o pe Mai Chi şi amîndouă

   ne uitam cu ochii mari la pictură.

   Da, am zis, mama ne

   spune ca este, în sfîrşit, în siguranţă.

     Am stat acolo împreună, fără să spunem nimic,

   pînă cînd Mai Chi s-a uitat în cele din urmă

   în sus, către mine, şi a zis

   Ngoc Be! Şi noi suntem în siguranţă...

 

 

   Note: 1. Ciclul “Micul Saigon” a fost publicat în volumul “In the Pines : lost poems     

                  1972-1998” (1999)

   2. Traducătorul doreşte să mulţumească domnului David St. John pentru asistenţa acordată pe timpul realizării acestei traduceri.

 

 

                        Traducere şi note de Gabriel Prăjitură