CLOPOTELE BAT FĂRĂ NOIMĂ,

de Jean-Lorin Sterian,

http://www.noesis.ro, 2001

 

 

Note de lectură

               

O proză oxigenată care se înscrie într-o paradigmă rebelă pare a fi cartea electronică a lui Jean-Lorin Sterian, Clopotele bat fără noimă, interesată mai degrabă de dizolvarea modelelor tradiţionale decât de rectificarea lor. Neîndoielnic, autorul întrebuinţează, până la un punct, tehnici aşa-zis postmoderne (consider că posmodernismul este un concept estompat, mult prea difuz, care încă îşi mai caută o referinţă care să-l epuizeze). Spun "până la un punct", căci apetitul autorului pentru elaborările metafizice este de natură să descurajeze ispita de a purta o etică a contingenţei, cum se anunţa a fi cea posmodernă, până la ultimele sale consecinţe. Dacă rulează dezinvolt elementele ideologiei amintite (mă refer îndeosebi la patternul destructurării, instituit de autori ca Foucault, Derrida, Rorty), nu este şi debitor acestora. Un relativism extrem în contextul căruia actantul social pretinde că orice individ foloseşte un vocabular care decupează lumea la un mod ce-l singularizează până la exilare ("Lumea fiecărui om e diferită de a celorlalţi. Nu interacţionează niciodată.") intră în acord cu cel puţin trei tipuri majore de destructurare: deconstrucţia normelor sociale, a metadiscursului social care controlează deciziile umane, deconstrucţia sinelui individual. Iar, în condiţile în care refuzăm să admitem existenţa unui sine individual centrat şi a unei normări sociale de indiferent care natură, înseşi relaţiile sociale îşi pierd tradiţionala consistenţă (destructurarea relaţiei public-privat). Mitul identităţii individuale este spulberat, eroul postmodern fiind liber să-şi anexeze orice identitate, după cum spulberat este mitul realităţii înseşi, a realităţii aşa-zis obiective, căreia i se substituie realitatea imaginarului. Ceea ce este imaginat poate beneficia, aici, de o demnitate ontică superioară lucrului care ek-sistă.

 

În dreapta mea stă un bărbat arătând ca un motan uriaş.  Mi-l imaginez stând tolănit  şi privind în gol, cu o privire aproape inteligentă. Nu ştiu de ce, îmi vine să-i spun Mark, şi când pune inevitabila întrebare “Unde mergeţi?“, abia mă abţin să nu rostesc, pe un ton sentenţios, “Nu e treaba ta, Mark, vezi-ţi de soba pe care dormi trei sferturi de zi."

 

Un puştan cu câteva ziare sub braţ urlă nişte titluri care ar trebui să pară incitante. Mă aşteptam să poarte şapcă - e ras în cap şi are urechi clăpăuge. Nu ştiu de ce, mi-l imaginez cu capul în jos, atârnat într-un brad de Crăciun.

 

În pofida faptului că eroul-narator pare să opereze, la nivel teoretic, distincţia real/imaginar, lumea fantasmelor, prin consecinţele ei, candidează la obiectivitate:

 

Anton mi se pare o plăsmuire a minţii mele veşnic surescitate. Suferinţa provocată de plecarea lui e reală, dar el n-a existat niciodată.

 

Permeabilitatea la fragmentare (amintisem despre eroul multiidentitar, fragmentat) glisează abrupt de la destructurare la suprastrucurare (moment din care textul postmodern încetează să existe), prin disponibilitatea de a construi sens acolo unde, după toate aparenţele, este haos. (Dezordinea din cameră o simţea ca pe o ordine în acord cu cea cosmică, cu lucruri aparent aruncate la întâmplare, dar cărora cineva le ştia locul. Trebuie să fi fost un puzzle originar ale cărui piese au fost amestecate de la bing-bang.) Iată un punct din care cotidianismul cedează metafizicii.

        Iniţial, autorul îmi părea că privilegiază un discurs de tip patchwork, o eterogenitate ideatică trudind sentinţe arbitrare importate cu precădere de pe la şcolile existenţialiste ale secolului trecut. Cum nu se poate mai fals. Dincolo de aparenta schemă compozită, găsesc, de fapt, un metadiscurs coerent, mai mult, unul care rulează o viziune vădit gnostică. Antieroul gnostic asumă programatic o Weltanschauung edificată pe cinci dintre paradigmele specifice: anticosmismul (lumea este rea), antisomatismul (Trupul e închisoarea sufletului – un motiv mai vechi decât gnosticismul, îl regăsim în celebrele calambururi de tipul sôma/sema, vehiculate de Platon în Cratylos), fantaziasmul (convingerea potrivit căreia Christos nu a avut un corp material – trupul uman fiind net devalorizat în cadrul concepţiei gnostice), prin urmare docetismul (neavând un trup material, este ridicol să credem că Christos ar fi putut să moară pe cruce). Cea mai plină de consecinţe caracteristică de sistem este însă dualismul său funciar. Naratorul postulează făţiş existenţa a două principii, a doi demiurgi cosmocraţi: inteligenţa ecosistemică (Dumnezeul fără îndoială bun şi transendent) şi Trickster-ul, identificat riguros cu Dumnezeul veterotestamentar, creatorul acestei lumi, ignorant, stupid şi impostor. Să urmărim ideea în cuvintele autorului:

 

Dumnezeu e bun, dar e departe. Nimeni nu-l poate cunoaşte cu adevărat. Cel care conduce lumea acum şi-şi lasă descoperit chipul prin biserici e un impostor pe care evreii l-au impus lumii întregi. El nu e bun, doar drept. El l-a întrebat pe Adam “Unde eşti?” Nici măcar nu ştia că Adam avea să cadă în păcat. Nu e omniscient.

 

Dumnezeul cel adevărat l-a trimis pe Cristos care n-a fost niciodată om ca toţi oamenii. Cristos n-avea cum să moară niciodată, nici n-avea cum să învie.  Trupul lui era din lumină, nu un sac plin cu excremente ca al nostru.

 

În calitate de lucrare a demiurgului nr. 2, lumea devine un produs tarat sau – după cum se exprima Culianu, despre care credem că se află pe listele bibliografice parcurse ale autorului – un produs inutil, construit de demiurg după fantasma arhetipală înscrisă în inconştientul lui. O dată ce au fost inversate datele Genezei şi s-a convenit asupra calităţii mai mult decât îndoielnice a lumii şi a creatorului ei tradiţional, fundamentala demnitate a omului începe să se definească prin opoziţia sa tranşantă faţă de ordinea naturală şi socială instituită. Revolta poate începe chiar mai radical decât se petrec lucrurile cu clasica constelaţie œdipiană, anume de la genotip. Eroul gnostico-postmodern, care este dispus să scuze Fiinţa supremă pentru toate imperfecţiunile lumii, mutând-o într-un transcendent obscur şi închis, care afirmă această extremă transcendenţă în dauna lumii sensibile, devalorizează drastic nu doar ordinea patriarhală veterotestamentară (aceasta nemaifiind un garant al valorilor mundane), nu doar normarea socială tributară decalogului, ci şi propria istorie ereditară întemeiată pe un tată detestabil şi o mamă paranoică:

 

O aud pe bătrână încă de la gard. Se ceartă cu aparatul de radio, vechea ei obsesie. Uneori cred că e nebună şi mă tem de blestemul eredităţii. Mi-e foarte greu să n-o urăsc pentru dantura proastă pe care am moştenit-o, constituţia debilă şi picioarele strâmbe de la tata. Dacă aveam nişte părinţi ieşiţi din file de poveste acum m-aş fi lăfăit pe bancheta din spate a unei limuzine.

 

Îmi pare rău că uneori îi urăsc pe ai mei. Am visat că tata îmi ascunsese Biblia şi-mi pusese în locul ei un bidon cu benzină. L-am întrebat unde e cartea sfântă şi mi-a râs în nas. Avea rât de porc. Mi-am pierdut autocontrolul. Se umpluse paharul. Am uitat de ce scrie ca să-ţi cinsteşti părinţii. N-am mai putut răbda şi am reacţionat cu extremă violenţă faţă de tata, lovindu-l cu un pumn şi cu o forţă dezlănţuită din adâncul sufletului. El era în fotoliu. Stătea liniştit şi rânjea drăceşte. L-am lovit de multe ori

 

Într-un astfel de speech devalorizator, unde morala socială este profund chestionabilă, unde disponibilitatea de a admite contingenţa şi hazardul devine o virtute, singurele acţiuni autentice, aproape ritualice şi, fără discuţie, apotropaice, sunt actele aparent gratuite (Mai împart pe stradă câteva CV-uri şi nişte broşuri de-ale mele) şi gesturile arhetipale (Dacă aş avea o pâine infinită aş arunca cu firimituri tuturor şi m-aş arunca dezbrăcat în apele unui fluviu sfânt). Eroul oficiază un nou tip de comunicare socială, un nou vocabular, prin intermediul cărţilor, pe care le oferă în orice situaţie şi oricui, fără discriminare, în locul cuvintelor (Pentru recepţioner am adus un volum cu un titlu minunat: “Lumea ca teatru“. A luat-o fără să se mire, mi-a plăcut de el din prima.).

        Comunicarea intersubiectivă, demonetizată şi ea ca urmare a devalorizării lumii în genere, va fi aşezată pe alte principii, iar morala tradiţională va fi agresată, pentru a putea fi, ulterior, reconsiderată (ÎI cer o cană colorată şi, când se târâie să o ia de pe raft, bag în buzunar o ciocolăţică Gersy. ÎI las banii şi un Curriculum Vitae al lui Fred).

        Nu ştiu în ce măsură scrierea lui Jean-Lorin Sterian pretinde a oferi un răspuns clasicei întrebări "pentru cine bat clopotele?", întrebare ce presupune preexistenţa unei rânduieli supramundane responsabilă pentru destinele terestre. Cert este faptul că nu oferă un asemenea răspuns. Cu mijloacele unui stil cursiv care convinge estetic (un stil care nu eşuează nici o clipă în patetic şi desuetudine, care ştie să-şi atragă de partea sa speciile estetice ale umorului şi ale ironiei), scriitorul (angajat în luptă dreaptă cu teoreticianul) pune un alt tip de întrebare, referitoare la identitatea (şi, ca atare, prestigiul) celui care bate clopotele. Iar întrucât mâna executantă nu este revendicată de Dumnezeul nr. 1, clopotele, zgomotul lor şi acela care le mişcă sunt din familia celui mai ferm arbitrar.

 

de Mona Mamulea