de
Silviu Dancu
Note
de lectură
la volumul "Mircea Țuglea"
de
Mircea Țuglea, Editura Pontica 2001
Poeziile
pot fi citite în format electronic la
M-apuc
să scriu despre Mircea Țuglea la propunerea lui Mircea Țuglea, acuma, la
01:10, o oră simetrică, binară, în mijloc de noapte cu greieri și pătrățelul
roșu la televizor (e chiar emisiunea cu discuții depre curve). Scriu oarecum la
risc, nu-mi place poezia, nu știu Proezia, i-am spus asta la un tîrg de carte de
anul trecut, care a avut loc la T.I.B., era și Ianuș, cu Fracturismul m-am
descurcat mai bine, altfel de ce m-ar îndemna Mircea să mă fac de rîs?
Despre
Mircea Țuglea s-a mai scris și chiar de bine, am citit ceva într-o copie din
nu știu ce revistă de specialitate, un limbaj pompos, îi spun, e de
specialitate, îmi replică, are logică; și e de bine. Dar nimeni, pare-se, nu s-a
luat de ultima parte a ultimei cărți, partea cu liniște, plictiseală, vis. De
ce oare?; sunt toate teme universale, toate individuale, toate comune și toate
au în spate munți de bibliografie pe temă. Așa că mă arunc eu, cum spuneam,
nu-mi place poezia. Citesc de mai multe ori rîndurile în cauză, dau cu creionul,
subliniez, încercuiesc, în-semnez cîte ceva, în fine, tot ceea ce-mi dă impresia
că fac temeinic, cum se cuvine, treaba. Și-apar ceva păreri pe care le notez
acuma, repede, să nu le uit și să le scriu mai tîrziu în ceva mai așezat și mai
asumat, asta dacă n-o să mă fofilez sau dacă n-am să-i dau chiar ceea ce scriu
în rîndurile de față.
O
primă chestie ar fi că pot trata această a treia parte, văduvită de critici, ca
pe o carte aparte, așa cum o spune chiar M.Ț. în fața din spate, poezie care a
apărut din greșeală de tipar pe coperta din dos a volumului și acolo a rămas, că
dă bine. Sunt voci care spun că chestia cu greșeala ar putea fi o păcăleală a
lui nea Mincu, inventatorul acestei formule la care între noi fie vorba M.Ț.
nu se gîndise. De aici și dubiile mele de critic dacă poezia în cauză s-ar chema
așa în urma greșelii respective, sau se numea deja astfel și de-aia
s-a-ntîmplat greșeala. Cum spuneam, c-aș putea trata această a treia parte ca
pe-o carte (rimă involuntară), o arată Țuglea pe/în fața din spate:
în cartea asta ar fi trebuit să fie nu
unul, ci trei volume oarecum distincte
. Și cam așa o s-o tratez, fără prea
multe trimiteri spre celelate două părți (adică unele, altele & poeme
vieneze). Primă observație: nu sunt mai mult de 11 poezii, împrăștiate pe vreo
15-16 pagini (dacă (nu) punem și fața din spate) și pe-o perioadă de vreo trei
ani (între 21 ian. 1997 și 14 martie 2000). Ritmul și stilul nu diferă prea mult
de la an la an, deși se cunoaște, parcă, spre final, o oarece abstractizare a
problematicii. Nici nu știu dacă ar trebui să iau, pe rînd, fiecare poezie sau
să le privesc în ansamblu, făcînd trimiteri punctuale atunci cînd este
cazul.
Totuși,
prima poezie, din 21 ian. 1997, die niemandsrose, deși pare să fluture sub
ochi problema dragostei pierdute, pare ceva mai mult; dragostea cu veleități
de doctoriță trivială și mondenă, pare să se identifice cu autorul atunci cînd i
se spune că vei începe să-ți uiți limba
maternă, țara ta/ ți se va părea la fel de îndepărtată ca și polul nord
.
Apoi pare să fie altcineva, cineva sunat, dar care de doi ani nu dă nici un semn
de viață, probabil vreo iubire românească. Uite de-aia nu-mi place poezia, nu
este explicită, se pierde în unghiuri molatece, dar abrupte, te-ntoarce de unde
ai plecat, de unde ai plecat? Ce mi se pare, totuși, important, poezia
respectivă continuă în fond perioada de la Viena, care perioadă definește partea
a doua a volumului: poeme vieneze. Acest lucru nu este absent nici din cele
care îi urmează, de aici și prezența expresiilor și a cuvintelor germane
presărate prin titluri și versuri. Chiar am discutat problema cu M.Ț. care nu se
vede vinovat de vreun abuz, totuși, mă întreb dacă această alegere nu are ceva
restrictiv, chiar coercitiv, de ce, la o adică, să fie obligat valahul să știe
germană pentru a-l citi pe Țuglea? Îmi închipui punctele de suspensie, sau
semnele de întrebare care fragmentează lectura celui care n-o știe pe-a lui
Goethe: muieri bine și cazino/ oraș sub
fumul țigării, în care m-așteaptă/ cine, verdammt, un zaț de senzații
;
adică, în care m-așteaptă cine, ???, un zaț de senzații. Verdammt: condamnat,
blestemat, al dracului
al dracului cuvînt, ce-i drept sună bine, dar este aici
o selecție nepăsătoare a autorului față de cel care n-a herder-it pe la Wien
cu burse în litere. Se vede aici o nostalgie după perioada vieneză, care are
pentru mine - o reală valoare biografică. De altfel, se pot face statistici cu
istorie;
Există
vreo 18 astfel de intruși cu alură de ein, zwei, drei, dar unii se repetă, dar,
ce-i drept, nu congestionează scriitura. Apar și nume, nume cu trimiteri; pe
unii îi știu, de alții am auzit, alții îmi sunt străini cu desăvîrșire: ildiko,
șoitu, mg (Mugur Grosu), mincu (Marin
Mincu), ramona, robert, monica, seba, biancaneve (să fie Bianca, președintele
Asalt?), dave, ileana, mișculevici, momi, bovi, maria, bursucu, cătălina cică (poate Cătălina,
soția lui Mugur?), gili (Virgil Mocanu; el citește haltera cu zurgălăi, volum
de poezii al lui Mugur, care va apărea în curînd, iată era citit la cald, prin
ian. 1999, dacă credem ce scrie la poezia bovi & momi), geo
. Cel mai des
apare mg, Mugureanu cel arțăgos,
prieten de conflicte interminabile cu poetul îndrăgostit Țuglea.
Dacă
privesc în ansamblu, așa cum îmi propusesem, scriitura are cîteva coordonate
generale: cum spuneam, este
nostalgică, dor de Viena și iubirile de-acolo (cel mai bine se vede acest
lucru în a doua jumătate din la bucale cu ramon din 25 mai 1999). În
București, un tramvai vienez/ cu
mobilier de lemn, lăcuit sclipicios, și/ reclame cu wienerfest-ul de anul
trecut!, dar care, la noi, avea
stații între stații, crainicul nu
anunța stațiile, am coborît într-o
haită de cîini
; două realități suprapuse pe un traseu inversat (luase
greșit tramvaiul, spre sens opus, invers), două vieți întîlnite într-o eroare
nocturnă, cîinii care (curios) tăceau/
meditativ au ceva metafizic, la fel și tăcerea vatmanului, singurătatea lui
M.Ț. stațiile dintre stații, aleatorii, spontane, nefirești, într-o mașinărie cu
anacronice reclame de wienerfest.
Mai
este și o anume falocrație care îi străbate versurile; aproape constant,
problema erotică este centrată (deși nu tocmai explicit) pe sexul lui care
penetrează, pătrunde sau este dezmierdat în nopți trecute; chiar și Viena este
sexuată, turiștii îi fotografiază sexul
fosforescent (café mozart,
din 17. Feb. 1998), prezența lui M.Ț. devine una falică, posesivă,
erotică, cînd stă cu seba la țuică și
vedeam numa sexe/ prin aer
(serbăm iar victoria, 28 iulie 1998). Femeia lui Mircea Țuglea adoarme, jucîndu-i
sexul (mick roșcovanu,
15 sept. 1998). Falocrația despre care sporovăiesc aici, apare cel mai clar în
versuri din 6 ian. 1999 (bovi & momi): (mai știi/ ce ți-am zis, atunci, în noaptea
cu iz/ de iasmin? Vreau dar mare VREAU/ SĂ TE STRĂPUNG) eh, asta e, a fost
cîndva altceva, cum de m-ai fermecat himera mea cu sex dulce, bărbat
!!! O
ambiguitate nu lipsită de farmec, asumată, dar cam infantilă, cu tente indecise.
Pînă și ideea din versul ne-am înțeles
să nu mă atingi, și uite/ acum stai cu genunchiul pe fundul meu/ dacă-l ai așa
mare, i-am zis
(la bucale cu ramon, 25 mai 1999) are ceva erotic, o
interdicție încălcată aproape la propriu, un fund mare, sprijin la
bucale. Chestia e continuată la o terasă cu trei mese, d-aia trîntită/
direct pe asfalt
, cu vorbe de genul, zi tu ramon! Ce dacă/ ți-am atins fundu? îl
ai așa mare! oricum/ mădularu-mi era întins ca
un arc!
Mădularul lui întins, definiție a vieții lui erotice, vieneze și post-vieneze,
acordat la viziunea lui din 20 octombrie 1998, despre căsătorie (enjoi the
silence): îmi vine să urlu la gîndul
celui care/ voi fi, vreun bărbat cu burta revărsată/ peste curea, c-o nevastă
acrită, și odrasle/ sătule, care se vor găinăța prin toată casa/ ce va mai
rămîne din mine cel de azi/ care-n fața ecranului fumez nesfîrșit, din/ cea care
lîngă mine privește, cenușă, cenușă/ praf în vîntul ce nu se întoarce, în
vîntul/ plin de frunzele toamnei. Ce-i drept, era toamnă, octombrie, doi
ani mai tîrziu se-nsoară. În vara asta discutam la Marco Polo despre neputința
lui de-a mai fi singur.
Poezie
preferată: herderu, pulitzeru din 24 august 1999; are ceva globalizator, ceva
ca o cheie care desăvîrșește cartea, descrierea momentului în care Mugur îi face
poza ce va apare pe copertă, poezie care scrie cumva istoria volumului, poezie
și poză într-o sinergie de context, reală, trimiteri spre concret în poză se vede ufd-ul, unde mg a fost
vicepreș,/ acum mă pozează la mașina lui de scris (vezi foto)
E clar,
pentru mine, că paranteza este adăugată acum, în 2001, și reconstruiește poezia,
o actualizează și asumă cartea la nivel fizic, începînd cu coperta. Îmi place
ideea cărții ca întreg, continuitatea dintre formă și fond, ideea că și coperta
este poezie, parte a poeziei, ieșită din cuvinte în palpabil. Poezia în cauză
trimite și la coperta a patra, fața din spate, nedatată; bă voi știți clipu cu chemical brothers?/
așa mă văd eu dimneață-n oglindă, mă/ uit la mine și văd chibrituri, mă frec/ pe
dinți cu gămălii de chibrituri, îmi/ dau foc să (rimează) busuioc
zice-n
99,
în poezie, și zice și la sfîrșit de carte: (eu însumi, de altfel, sînt cam neterminat,
cînd mă uit în oglindă, am scris undeva, văd chibrituri).
Una
peste alta, rămîne ceva care nu-mi place în mod fundamental, IDEEA, ideea care
să mă acapareze, să devină a mea, să mă posede, este absentă, de ce m-ar
interesa că, da, îi este dor de Viena și de femeile lui, altfel decît biografic,
altfel decît o discuție de-o bere dusă în versuri ce-mi plac în formă, dar sunt
comune în fond? Este prea departe de Infernul lui Dante, prefer un tom încărcat
cu idei care să-mi chinuie inteligența, nu-mi plac peisajele, (el asta face,
descrie), nici în pictură, deși eu însumi iubesc descrierea (sau poate tocmai
de-aia). Este prea cuminte așezat în ce se spune de obicei, între problemele lui
și versurile celor de la B.U.G. Mafia, este o diferență de nuanță socială și
(foarte mare) de stil, dar atît. Poezia aceasta de tip jurnal, însemnări, este
lipsită de alternativa altui gen de poezie, al poeziei gîndite, versului i se
refuză deja altceva decît trăiri spontane, lăsate să irumpă din talentul și
cheful momentului, fie ele și reale. Mircea Țuglea, din păcate, nu reușește să
mă surprindă, singurele lui trimiteri spre altă zonă decît cea prea strict
personală, se regăsesc în slabe nuanțări socio-politice, ceva legat de U.E., de
NATO, (spre exemplu, ultima parte din la bucale cu ramon și, mai mult,
crahul, sfîrșirea și chinul, din 14 martie 2000).
În
rest, un existențialism destul de facil, adolescentin, extrem de bine formulat;
dacă asta și-a propus a reușit; am trăit momente de inedită recunoaștere sau
descoperire a discuțiilor, a momentelor, a persoanelor. Nici o neliniște
fundamentală, nici o problemă morală. Un egoism hedonist și charmant expus în
cuvinte bine așezate.
Cu
asta aș vrea să termin, am sentimentul că, în fond, sunt inapt pentru a face
vreo critică, nu pot face trimiteri bibliografice, paralele stilistice,
catalogări, la fel, nostalgiile, falusul și Viena îi aparțin, aș scrie mai bine
despre această singură poezie preferată, măcar îl știu pe Mugur, îi știu și
mașina de scris, și-apoi nu-mi place poezia (o chestie de incapacitate psihică)
așa cum nu-mi plac nici sugarii, mă cert mereu cu Gina pe chestia asta, îmi plac
copiii abia atunci cînd încep să vorbească
.