"Mă odihnesc în cele ce nu mă prevestesc"

 

Note de lectură la volumul

"Noaptea" de Ştefan Bălan,

Editura Muzeul Literaturii române şi Norii,

Bucureşti-New York-2001

Cîteva poeme din acest volum

pot fi citite la http://www. revistanorii.com/

(Numerele 1 şi 2)

 

 

 

1. În fond oare, ce este poezia? se întreabă Ştefan Bălan în introducerea volumului său de versuri, "o stare de spirit"? "ceva obiectiv"?, "o substanţă extrem de fină, precum eterul, încît prin ea se vede, practic la nesfîrşit"?, "ceea ce survine la capătul plăcerii"?, "o intimitate extremă"? (Dacă, pag. 5-6)

Nici un răspuns nu i se pare suficient de convingător. Continuînd monologul, poetul ne oferă chiar volumul "Noaptea".

 

2. De ce noaptea? Pentru că asemenea poeziei, pentru Bălan, "noaptea" este totul, o prezenţă largă, transparentă, atît de transparentă, "încît pînă departe nu se vedea nimic, chiar nimic", (A doua lecţie de transparenţă), o prezenţă oarbă şi primitivă ca o salamandră faţă de care poetul se simte vulnerabil asemenea unei gîze "pe o frunză lungă/verde"(Salamandra). Am pus ghilimelele pentru a sublinia că în poemele lui Ştefan Bălan, nu este vorba despre noapte, intervalul de timp cuprins între apusul şi răsăritul soarelui, ci despre "noapte", calitate abstractă, principiu universal atotcuprinzător, esenţă a esenţelor lumii. "Noaptea", ca şi poezia, reprezintă pentru poet, începutul şi sfîrşitul, "ceea ce se află acolo, peste tot, şi într-un fel este ca şi cum nu s-a întîmplat nimic niciodată.",(Dacă, pag. 5).

 

3. Sensibilitatea lui Ştefan Bălan este foarte apropiată de cea extrem-orientală, multe dintre poeziile volumului "Noaptea" sunt haikuuri, nu atît prozodic sau tematic, ci prin scurtcircuitul semantic pe care-l presupune trecerea bruscă de la termenii concreţi la cei abstracţi, "între viaţă şi moarte/ mama/ mă cheamă la masă", (Intermezzo), de la imaginile interioare la cele exterioare: "Mai mult alb decît albastru/-muntele Fuji. /În mînă greutatea mărului", (Fuji), şi prin frecventele construcţii eliptice, care, incită cititorul să completeze textul, doar în aparenţă, neterminat "Ceea ce îi lipseşte /este perfect rotund", (Fuji).

La fel ca în haikuuri, multe poeme încep cu o referinţă spaţială,  

"aici", (Mataró), "dincolo de barieră", (Sala de aşteptare), "la capătul drumului", (La capătul drumului), "o câmpie", (Dealul), "în oglinda retrovizoare", (Pe autostradă III),

sau temporală "noapte", (Întuneric), "vară", (Cehov), "azi noapte", (Visul), "acum", (Cîntec de leagăn), "În ultima clipă", (Glissando), "Noapte", (Ceva fragil), "apoi", (Ceva străin), "mai înainte", (Petit mal).

Asemenea haikuurilor, unele poezii, (Dealul, Autoportret, Perdeaua, Pe autostradă II, Pe autostradă III), conţin o înşiruire de imagini, a căror semnificaţie se dilată pe măsură ce cititorul le vizualizează mai atent.

 

4. Pentru a surprinde esenţa lumii, a acestei "nopţi", "solitară ca o roză" (Noaptea), Bălan redescoperă la nivel lingvistic ceea ce Picasso, Kandinsky, Klee sau Brâncuşi descoperiseră la nivelul expresiei plastice: sensibilitatea primitivă.

De aici ritmul de incantaţie, de cântec vechi, de aici prezenţa animalelor sacre pentru omul antic sau preistoric: “scarabeul”, personificare a unui principiu imuabil, “elefantul”, personificare a morţii, “lupul”, personificare a dorinţei sexuale. De aici prezenţa zeilor ”vaşti, plurali şi intermediari", (Noaptea). De aici idolatria "ne-nchinăm lui/ne rugăm lui/ ne lăsăm/în voia lui/a cruzimii/a nedreptăţii/a poftei/a neînţelgerii"(Scarabeul), de aici idiosincraziile "Mirosul glicinii/asta e tot/ ce mă desparte/ şi mă leagă/ de el."(Fuji) şi imaginile tautologice "un arbore ca un arbore" (Amiaza).

 

5. Lumea poeziei lui Ştefan Bălan  este o lume arhaică, plină de gesturi ritualice, în care, ca la Nichita Stănescu, zeii coexistă cu îngerii. Această lume “ca un glonte încet”, (Execuţia de dimineaţă), este plină de tandreţe, “o mamă/ şi un soldat/între ei/pe masă/ruptă/o pîine”(Somnul), plină de tentaţii, “o femeie trece”, (Balustrada) şi nu exclude posibilitatea iubirii, "Acum/ nu ne mai desparte nimic/ Nici măcar fericirea"(Întîlnirea), sau al amorului fizic, "o femeie/îşi desface picioarele"(Insomnie).

Altundeva, poetul îşi afirmă deschis preferinţa pentru singurătate "înseamnă că sunt singur./ Că am fost întotdeauna singur." (Diptic), "ne lovim/ ca o muscă năucă/ în geam/de noi /înşine"(Lecţia de transparenţă), singurătate întreruptă doar de prezenţa unui alter-ego sortit asemenea djinnului lui Alladin să-i îndeplinească dorinţele secrete şi să funcţioneze ca un surogat al lumii reale "Astăzi, pentru tine,/ am să fiu o femeie, femeia ta./ Mîine am să fiu un cal tînăr/şi o căpiţă." (Diptic). O lume completă, rotundă, în care timpul este încărcat de semnificaţii secrete şi avansează precis şi implacabil, "ca un ceas în perete" (Perdeaua), cu gravitatea şi lentoarea romanţelor cîntate de Cesaria Evora. (Intermezzo).

O lume serioasă, care “nu zâmbeşte, nu zâmbeşte deloc”, lipsită de bucurii, “nu se bucură, nu se bucură niciodată” dar şi de tristeţe, (Scarabeul-fragmentele).  O lume cu un aer desuet, (Cehov), şi de deja-vu, (Unde), cu muzică de  gramofon, cu amoniţi şi cai, cu munţi inaccesibili şi regrete infinite. Un mic paradis nostalgic.

Pentru a caracteriza această lume aflată, parcă, în afara timpului, poetul insistă asupra mirosului. Mirosul este, poate, cel mai elementar, cel mai apropiat de subconştient, şi, după cum observa Nichita Stănescu, alături de pipăit, cel mai lent dintre simţuri: "mirosul amărui care e graţiela", (Copilărie), "mirosul unei glicine", (Noaptea), "miros de apret/şi de parfumuri", (Cehov), "cactusul mirosului", (Ceva străin),"acel elefant de atomi mirositor", (Rapt), "mirosul tău amărui", (Ceva fragil), "miroşi/ ca marea la ţărm", (Cîntec de leagăn), "ar putea să înceapă.../în mirosul femeii/ar putea să miroasă/a mobilă veche /a iasomie- a după ploaie", (Pata oarbă), "cheia de pe masă/ umple universul/ cu mirosul ei de fier", (Glissando), "un miros de mătase /şi de coapsă şi de ceaţă", (Sala de aşteptare), "ca un sînge pe creier/ mirosul de noapte cu iarbă/ cu animal/ şi cu sat", (Petit mal), "mirosul de iarbă/ comun/ca o noapte", (Dealul), "miroase a cal/ şi a iarbă", (Visul II), "labirintul mirosurilor"(Întîlnirea), "mirosul glicinii", (Muntele Fuji 15), "mai lent/ decît un miros", (Înger trecînd), "între un lucru şi altul/noaptea /un miros", (Atingere). Pentru poet, senzaţiile olfactive nu sunt simple artificii senzoriale ci chiar modul esenţial de cunoaştere într-o lume în care actul însuşi al creaţiei poetice este ca o adulmecare, (Ea).

 

6. Poemul Scarabeul (fragmentele), sub forma sa fragmentată de papirus egiptean, este un imn închinat imanenţei, dar nu imanenţei textului-univers ca la post-modernişti, ci imanenţei lumii însăşi, o lume în care comunicarea cu absolutul este extrem de dificilă căci, “nu este cale”, “e de prisos să te târâi, să alergi, să zbori, să te scufunzi în zbor”, (Scarabeul). Imanenţa este personificată sub forma unui scarabeu, care la vechii egipteni servea de talisman şi era invocat ca "zeul din inimă, creatorul meu care-mi menţine vii membrele" (Cartea tibetană a drepţilor). Acest scarabeu, simbol al învierii şi ciclicităţii naturale, este neînţeles de nimeni, nici măcar de credincios, (“şi nimeni nu îl înţelege/ nici măcar/ cel ce se lasă înghiţit”(Scarabeul). Lumea lui Ştefan Bălan este guvernată nu de unul ci de mai multe asemenea principii imanente ("scarabeul din inimă", "noaptea", sau "poezia"), foarte asemănătoare prin calităţile lor cu misteriosul tao al lui Lao Zi, cu care poetul este familiar. (Ştefan Bălan, "11 elegii"-Revista Norii, Nr.1).

 

7. În această lume, cuvintele sunt o barieră “dincoace de care nu se află nimic”, (Balustrada). Dincoace de cuvinte, eul poetului, aflat într-o stare de graţie indefinită, treptat, dispare: "întins în iarbă /cineva, de departe,/ lent, mă uită."(***). Destinul poetului este de a se claustra, "înăuntru a toate", (Înăuntru), într-o intimitate şi linişte absolută, într-o stare de contemplaţie în care orice gest devine imposibil "să fi zgîriat/ vreun lucru/ oricare lucru/ ar fi curs somnul/ ca dintr/ un ochi/ corpul vitros/ ca un lapte/ dar nici atîta/ nu se putea",(Înăuntru).

 

8. Coperta cărţii reprezintă un tablou de Paul Klee, ("Sunet fundamental",1925), din centrul căruia autorul (concepţia coperţii aparţine lui Ştefan Bălan) a decupat un dreptunghi în interiorul căruia a desenat apoi, foarte schematic, silueta albă a unui munte. Să fie acesta chiar Fuji, pe care "nu-l poţi uita/ fără ca să uiţi/ şi luna", (Fuji)?

Printr-un gest simetric lui Klee care încerca să redea senzaţii sonore folosindu-se de linii şi pete de culoare, şi Bălan se foloseşte de cuvinte ca de un penel sau de un aparat de fotografiat. El descrie cu minuţiozitate desene "între mama şi tata, desenaţi oblic, un copil. Eu./Undeva aproape şi foarte  mare, o pisică tărcată. Ochii mari, mustăţile mari, zîmbetul mare. Oranj, albastră. Soarele într-o parte, luna în cealaltă.", (Desen), sau fotografii, "În stînga mea mama./ În dreapta-tata./ Între ei deasupra mea,/ un arbore prin fereastră.", (Polaroid), reconstituind prin cuvinte imaginile din faţa ochilor.

În Linie albă pe fond alb, (replică a tabloului "Pătrat alb pe fond alb" al lui Malevich), poem prezent doar în varianta electronică a volumului, Bălan se foloseşte de cuvinte ca de o gumă de şters estompînd progresiv frontierele dintre amintiri, viziuni şi vise, pentru a ajunge, în final, la "un alb profund ca o ninsoare".

 

9. Poemele lui Ştefan Bălan au o lentoare onirică, de transă, textele fiind scrise, după mărturisirea lui, într-un fel de "stare de somn", în care "respiraţia se răreşte, pulsul leneveşte, metabolismul parcă se uită pe sine şi se tinde treptat la o stare fetală, la acea stare de fragilitate absolută care-i şi un grad nelimitat, aproape, de libertate (te mai sprijini de tine însuţi ca de o balustradă fragilă): nefiind nicăieri, eşti peste tot, nefiind nimic, eşti totul." ( Ştefan Bălan -"De ce? O pată în formă de ancoră", Revista Norii, nr.7). În plan stilistic, această lentoare este obţinută prin raritatea verbelor (8 dintre cele 52 de poezii şi aproape jumătate din stampele ce alcătuiesc poemul "Fuji" nu conţin nici un verb) şi numeroasele repetiţii care creează o melodie melancolică, un ritm de tango argentinian.

Pentru Ştefan Bălan, lentoarea interioară, încetinirea, este semnul ascendenţei spirituale "Îngerul/ trecea lent /atîta de lent"(Înger trecînd). După el această încetinire a percepţiei nu s-ar obţine însă numai prin repaos şi meditaţie, ci şi, paradoxal,  printr-o viteză ridicată.

În poezia Pe autostradă, de exemplu, accelerarea timpului fizic al maşinii, care rulează cu 160 de kilometri pe oră, duce instantaneu şi la o dilatare a timpului psihologic al şoferului, "în sfîrşit/ o aceeaşi clipă/ la 160 la oră/ o pădure/ o casă înceată."

Numărul repetiţiilor este cel mai adesea par, simetria conferind poemelor o rotunzime şi seninătate clasică.

Enumeraţiile sunt folosite cu o tehnică cinematografică, în care timpul este sugerat prin schimbarea cadrului, ("în noapte/ stelele /umbrele /aproape verzi ale copacilor/ o benzinărie galbenă /o lună galbenă"-Pe autostradă) iar emoţia, este sugerată subtil, prin alternanţa rapidă a senzaţiilor provenite de la simţuri diferite, ca în proza lui Hemingway.

Mai puţin originală este folosirea expresiilor paradoxale, ”forma fericirii” (Ceva străin) , “ovulaţia fericirii”(Copilărie), atribuirea de epitete adverbelor şi adjectivelor“dedesubt concav”,“verde brusc”, (Ceva străin), în care este evidentă influenţa liricii lui Nichita Stănescu, căreia Ştefan Bălan i-a dedicat, de altfel, un studiu detaliat.

Exotismul unora dintre titluri (Fuji, Sicilia, Kérkira, Mataró), este echilibrat de folosirea unui vocabular a cărui claritate şi concizie sunt exemplare.

 

10. Poezia lui Ştefan Bălan este o poezie de inspiraţie livrescă: sursa de inspiraţie a acestor poeme este, cel mai adesea, nu viaţa trăită nemijlocit ci, cuvîntul scris, cartea. Deasupra volumului "Noaptea", planează umbra largă a lui Jorge Luis Borges, maestrul mult îndrăgit al autorului. Proeminenţa olfacţiilor asupra informaţiilor vizuale este tributul indirect pe care Ştefan Bălan i-l plăteşte Marelui Orb. Poeziile volumului "Noaptea" sunt mici ode aduse singurătaţii impuse de orbire. În absenţa luminii comunicarea este imposibilă, iar deplasarea, dificilă. Este Ştefan Bălan un epigon al lui Borges? Nu aderăm acestei concluzii. Ucenicul a asimilat pînă la inaparenţă influenţele, foarte rar, prin mijlocirea cîte unui vers, Borges mai pipăie lumea cu degetele lui Ştefan Bălan.

 

 

11. Şi totuşi de ce "noaptea"? De ce aceste ritmuri tărăgănate şi senzuale, de ce această poezie lentă, o insulă fragilă în mijlocul unui torent de informaţii care ne invadează zi de zi de peste tot?

Dacă poezia post-modernistă era simptomatică pentru turbulenţele finelui de secol, revenirea la "valorile clasice" ale modernismului, îi permite lui Ştefan Bălan o formă de terapie, o exorcizare a entropiei cotidiene prin simplitate şi firesc.

Tetanizaţi fără încetare de excesul de viteză, acest cult al ceasului oprit, departe de a fi deplasat sau anacronic, se impune ca o soluţie posibilă.

În liniştea "nopţii", care în poezia lui Ştefan Bălan se confundă cu liniştea poeziei însăşi,  singurul sentiment care mai persistă este nostalgia, dar o nostalgie abstractă, nostalgia după lipsa de determinare a fiinţei/nefiinţei primordiale "mă odihnesc în cele/ ce nu mă prevestesc".(24 august 1927).

 

12. Călătorie exotică în jurul sinelui, volumul "Noaptea",  prin colecţia sa inedită de stampe, parfumuri şi tangouri, aduce o notă elegantă şi distinctă în peisajul poeziei româneşti contemporane.

 

New York, Septembrie 2001

                                           Paul Doru Mugur