Volumul Une canne à pêche pour mon grand-père a fost promovat de Éditions de l’aube după ce s-a anunţat decernarea premiului Nobel pentru autorul de origine chineză Gao Xingjian. Apărută iniţial în limba franceză în 1995, cartea a ajuns în ediţie poche anul acesta. S-a ştiut prea puţin despre acest scriitor înainte ca premiul să-l aducă atenţiei cititorilor internaţionali. Opera lui a circulat şi a fost totuşi cunoscută în mediile de specialitate şi în anumite spaţii culturale, deşi autorul a trăit în Franţa şi a fost (şi este) despărţit de publicul său de acasă. Volumul pe care l-am menţionat e bazat pe selecţia, efectuată de către autor, a două volume apărute în original la Taipei în 1989 şi 1996. E vorba, aşadar, de o creaţie relativ recentă. S-a scris mult în mass media internaţionala despre romanul Muntele sufletului, considerat creaţia centrală a lui Gao Xingjian. Aş dori să comentez aici câteva aspecte legate de proza sa scurtă, acesta fiind unul dintre aspectele care mă interesează în opera sa. Nu sunt în măsură să fac aprecieri asupra traducerilor şi nu am nici o cădere să fac aprecieri despre literatura sau limba chineză de azi. Discuţia ce urmează se menţine doar la aspecte ce ţin de structurile narative, de aspectele invariante ale prozei. Traducătorul în franceză al volumului, Noël Dutrait, a fost secondat pentru două dintre traduceri (volumul conţine şase texte) de alţi traducători, iar pentru unul dintre texte a fost nevoit să restabilească integralitatea unei traduceri, apărută iniţial în Le Monde în 1986, şi revăzută de autor. Elaborarea volumului, aşa cum se prezintă el acum cititorilor, este rodul unei lucrări de aproape un deceniu.

Cele şase texte au o anumită unitate stilistică, sesizabilă la nivel narativ. Să ne imaginăm o stampă orientală, reprezentând un peisaj. Totul este descriere, totul ar putea fi considerat pastel. Totuşi, într-un colţ al imaginii, există un element de dinamică, sau mai degrabă de tensiune, în imediata precedere a tragediei. Pentru stampă, să ne imaginăm un şarpe pândind o pasăre, totul în culori discrete.

E cea mai potrivită imagine pe care aş considera-o pentru a descrie unitatea stilistică a acestor nuvele. Sunt, din acest punct de vedere, foarte diferite de textele de proză scurtă, mult mai dinamice şi mai explozive, mult mai încărcate de senzaţional, pe care le putem citi la alţi autori.

Într-una dintre proze, intitulată Accidentul, Gao Xinjian descrie cum un bărbat pe bicicletă este lovit şi ucis de un autobuz. Împreună cu bărbatul, pe un cărucior remorcat, se afla şi un copil care totuşi scapă cu viaţă. Descrierea este simplă, directă, iar timpul narativ extinde timpul real. La final autorul spune: “Şi se vorbeşte de filozofie, dar viaţa nu este filozofie, chiar dacă aceasta poate veni din cunoştinţele pe care cineva le are despre viaţă. Nu ar trebui să includem în statistici accidentele de maşină care intervin în viaţă, aceasta e afacerea serviciilor de circulaţie sau a poliţiei. Desigur, asta poate constitui şi un fapt divers în ziar. Acesta poate fi şi un material literar care, graţie unui travaliu de imaginaţie, să devină o istorie foarte emoţionantă. Faptul aparţine atunci domeniului creaţiei. Dar aici e relatat doar procesul accidentului, un accident care s-a produs la ora cinci a după-amiezei pe strada Desheng, în dreptul atelierului de reparat aparate de radio.”

Astfel, remarcăm un refuz al literaturizării, o evitare a intermedierii care ajunge să localizeze naratorul la nivelul strictelor observaţii, din acestea rezultând privirea de ansamblu asupra unei umanităţi profunde pe care, atunci când noi suntem în rolul observatorului în viaţa de zi cu zi, am putea-o ignora. De aici forţa acestor proze. Autorul se retrage discret în umbra unui narator abia perceptibil şi nu face altceva decât să îndrepte privirea cititorului către un anumit aspect de viaţă. Cum un observator atent înaintea unei stampe orientale ar spune altuia: priveşte, de aici pândeşte un şarpe.

Aceeaşi situaţie şi în nuvelele Templul (o poveste de dragoste) sau Crampa (despre un înotător care se îndepărtează de ţărm).

Tehnica dramatică a autorului este vizibilă în povestirea intitulată În parc. Un dialog în care sunt pentru început redate doar replicile, rolul naratorului fiind restrâns la minimum. S-ar putea ridica întrebarea de ce autorul nu a scris – în loc de nuvelă - o piesă de teatru. E vorba despre doi foşti amanţi care se întâlnesc într-un parc. Fiecare dintre ei are acum o altă viaţă. Ea are o fiică în vârstă de şase ani, el se va căsători. Tensiunea dialogului creşte, pe măsură ce înţelegem că despărţirea nu a fost provocată de cuplu, ci de o anumită conjuctură care nu este numită clar, dar care poate fi înţeleasă în registru politic. Traducerea în franceză este: “Toi et moi, ce n’est pas de notre faute. C’est la faute de l’époque. C’est du passé tout ça, il faut apprendre à oublier.” Unui astfel de argument, de factură raţională, îi urmează imediat răspunsul: “Mais c’est très difficile pour moi de tout oublier.” În acest sens Gao Xingjian se află, la personajele sale, în căutarea unei umanităţi profunde, dincolo de situaţiile de viaţă în care un om nu-şi mai controlează destinul. Acele situaţii ultime unde un personaj ajunge să se dezvăluie.

În legătură cu această proză cred că se impune o observaţie importantă. Ar fi pierdut dacă ar fi fost scrisă ca piesă de teatru, tocmai pentru scurtele intervenţii ale naratorului, o descriere de peisaj, o privire către un cuplu de pe o altă bancă, intervenţii care ghidează privirea cititorului exact spre acel colţ al stampei unde se află tensiunea situaţiei respective. În aceste nuvele ale lui Gao Xingjian, un narator discret ajunge să consolideze dramatismul prozei.

Cu totul specială mi se pare nuvela care dă titlul întregului volum: O undiţă pentru bunicul meu. Este, dealtfel, singura redactată la persoana întâi. Miza este dispariţia lumii tradiţionale într-un colţ al Chinei continentale, alienarea identitară în contextul unei lumi moderne unde lacurile sunt asanate, templele sunt dărâmate, casele tradiţionale sunt înlocuite cu clădiri standard pe care se văd antene de televizor, în care oamenii nu mai vorbesc pe stradă ca altădată şi nu mai înţeleg accentul cuiva întors acasă după mulţi ani. Bunicul din poveste a acumulat numeroase înfrângeri, exact acele înfrângeri ale vieţii simple care, însumate, dau tragedia. Un vânător care nu a avut niciodată o puşcă adevărată ci doar una artizanală, şi care trebuie să se mulţumească cu pescuitul într-un lac ce va fi, în cele din urmă, asanat. Pentru a face loc unor clădiri moderne. Înfrângerile mărunte ale generaţiilor precedente sunt, în culorile acestui pastel înfăţişat ca proză de către Gao Xingjian, transmisibile generaţiilor următoare, ca un conţinut al alienării care se află în plin proces de amplificare.  Naraţiunea include în final, într-o alternare de discurs, o relatare a finalei Campionatului Mondial de fotbal 1986, când Argentina a învins în finală R.F.Germania cu scorul de 3-2, totul relatat cu minuţiozitate alături de un monolog interior care sugerează ce anume a fost oferit oamenilor de cuceririle contemporane, în locul realelor împliniri personale, în locul autenticelor pasiuni.

Nimic exotic pentru cititorul est-european. Este foarte plauzibil ca proza lui Gao Xingjian să se bucure de o receptare fidelă în spaţii culturale unde experienţe istorice similare au creat posibilitatea  lecturii acestor pagini.

Bogdan Suceavă

Gao Xingjian - Une canne à pêche pour mon grand-père, Éditions de l’aube, 1997 şi 2001, traducere în franceză de Noël Dutrait, 112 pp.