Timpul în poezia românească

 

de Mihai Dinu

 

                                                                                   

 

 

                                                                                    „Numai poetul

                                                        Ca păsări ce zboară

                                                        Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului:

                                                        În ramurile gândului,

                                                        În sfintele lunci,

                                                        Unde păsări ca el

                                                        Se-ntrec în cântări”

Mihai Eminescu [1]

 

Cine alţii decât poeţii, cu sensibilitatea lor (adeseori exacerbată) la tot ceea ce atinge şi pune în mişcare sufletul omenesc, erau mai indicaţi să se aplece asupra misterelor temporalităţii? De la horaţianul „fugit irreparabile tempus” la solicitatea imperativă „Verweile doch, du bist so schön” adresată clipei de neliniştitul Faust al lui Goethe, nenumăraţi sunt slujitorii muzelor care au vibrat la întâlnirea cu ireversibilul devenirii şi au cerşit timpului să-şi oprească zborul („Ô, temps, suspends ton vol! Et vous, heures propices, / Suspendez votre cours!” [2] ) în momentul acelui „höchster Augenblick” al mult doritului extaz.

Una dintre primele trăsături ale temporalităţii subiective care a reţinut atenţia poeţilor este neuniformitatea calitativă a timpului personal. Egale între ele sunt numai secundele implacabile ale orologiilor; clipele vieţii, ritmate de „bubuiturile neregulate / ale timpului interior” [3] diferă după gradul lor de plenitudine:

                      „Şi privind la luna plină,

                      La văpaia de pe lacuri,

                      Anii tăi se par ca clipe,

                      Clipe lungi se par ca veacuri” [4]

 Sunt ore şi zile insignifiante pe care memoria refuză să le reţină, după cum există şi altele care pot sintetiza o întreagă biografie: 

                      „Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă,

                      S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă” [5] .

Exaltarea provocată de beţia dragostei împărtăşite poate smulge promisiunea nebunească a oferirii vieţii întregi în schimbul unei nopţi de iubire:

                      „Ne-om răzima capetele-unul de altul

                      Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

                      Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,

                      Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” [6]

ori chiar al unei unice ore, devenite astfel, totodată, şi o oră unică:

                            „O oră să fi fost amici,

                            Să ne iubim cu dor,

                            S-ascult de glasul gurii mici

                            O oră şi să mor” [7]

Dacă „ceasul sfânt” al comuniunii amoroase e de dorit să dureze cât mai mult:

                      „Şi mi-i ciudă cum de vremea

                      Să mai treacă se îndură,

                      Când eu stau şoptind cu draga

                      Mână-n mână, gură-n gură” [8]

în schimb, momentul despărţirii s-ar cere depăşit cât mai repede, dar, din păcate, tocmai el trece teribil de greu. Scurgerea timpului capătă atunci o lentoare insuportabilă, percepută ca o adevărată falie ivită între timpul obiectiv al lumii şi cel al trăirii lăuntrice:

                            „Când am plecat, un ornic bătea în ceaţă rar,

                            Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.

                            I-am auzit întâia bătaie amândoi,

                            Pierzându-se-n noiembre prelungă şi sonoră.

 

                            Poate mai bate încă momentul de atunci,

                            Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie

                            Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,

                            Şi lacrimile tale, în gara cenuşie” [9]

Căci clipa poate pieri fulgerător sau zăbovi exasperant:

                      „Se poate stinge pocnind ca un bec

                      şi-această secundă ştiută.

                      Poate rămâne ca la înec

                      deasupră-ne, apa stătută” [10]

Departe de fiinţa iubită, timpul se târâie, creând iluzia unei multiplicări monstruoase a înseşi vârstei poetului îndrăgostit:

                      „Departe sunt de tine şi singur lângă foc

                      Petrec în minte-mi viaţa lipsită de noroc,

                      Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

                      Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit” [11]

Jinduită uneori ca o adevărată binecuvântare, încetinirea scurgerii temporale poate ajunge astfel să ia chipul unei pedepse teribile:

                      „Să şchioapete ziua ca luntrea dogită,

                      Să-ntârzie ora în timp să se-nghită

                      Şi, nemărginită, secunda

                      Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda” [12]

Este ceea ce se întâmplă în izolarea strivitoare a universului concentraţionar, unde timpul bălteşte, iar zilele, devenite indiscernabile, par să nu se mai sfârşească niciodată:

                      „Marţi, Vineri, Sâmbătă, Luni,

                      zile neutre, fără de formă,

                      ca o ceaţă enormă,

                      peste genuni.

 

                      Stau în timpul groaznic de gol,

                      cu tălpile-n veacuri lichide,

                      ca-n ocean un atol,

                      bătut de vânturi toride…

 

                      Marţi, Miercuri, Vineri…Ce zi o fi oare?

                      săptămâna i-o namilă moartă,

                      lunile mele nu trec prin calendare,

                      insula mea nu-i pe nici o hartă…

 

                      Luni, Joi…Toate una ca alta,

                      cum seamănă balta cu balta,

                      cum seamănă scaieţii din şanţuri…

                      Toate numai lacăt şi lanţuri,

                      Numai lacăt şi lanţuri” [13]

Creşterea distanţei în timp faţă de o asemenea experienţă nefericită are, în genere, un efect alinător, dar tot atât de adevărat e şi faptul că trecerea, chiar neutră, a vremii ne poate vătăma sufleteşte prin însuşi faptul că ne apropie de sorocul fatal:

                      „Pe rând orice ore rănesc,

                      Iar ultima vecinic omoară…

                      Tot sufletul mi-este o vioară

                      Ce plânge duios că trăiesc.

 

                      Şi nici nu mai cerc să zâmbesc

                      Când viaţa se-arată uşoară.

                      Pe rând orice ore rănesc,

                      Iar ultima vecinic omoară” [14]

În tinereţe, Poetul nu poartă grija timpului, dar o dată cu înaintarea în vârstă, mersul implacabil al vremii începe să îl preocupe până la obsesie:

                      „Să ieşi pe stradă ţi-e dat

                      dar nu fără griji, ca-n zile de altădată.

                      La fieştecare pas, la fiece colţ, te-ntâmpină: timpul.

                      Ăst timp ce va veni peste noi,

                      întâi ca pustiul Gobi, apoi ca tumultul unei urniri

                      de ape şi continente,

                      sălbatic ca o revărsare peste toate

                      a magmelor din noapte” [15]

Confruntat cu drama înaintării inexorabile către deznodământul ştiut, el devine tot mai conştient de inutilitatea tragică a luptei cu un duşman care nu va întârzia să-l strivească:

                      „Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,

                      Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?” [16]

Nu întâmplător ultimele versuri citate aparţin unui octogenar. Anii, care, la vârsta primelor semne ale întunecării spiritului eminescian defilau încă într-o procesiune solemnă:

                      „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

                      Şi niciodată n-or să vie iară” [17]

se precipită asupra bătrânului Arghezi cu violenţa unui uragan pustiitor. Regăsim aici, precum se vede, filtrată prin sensibilitatea excepţională a doi poeţi de geniu, ideea, analizată în capitolele anterioare, că trecerea anilor accelerează timpul, numai că, încă tânăr, în ciuda faptului că se socotea bătrân chiar din vremea Epigonilor:

                            „Iar noi? Noi, epigonii?…Simţiri reci, harfe zdrobite,

                            Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urîte”

 Eminescu nu resimte în aceeaşi măsură ca Arghezi această precipitare. Clipele sale „picură”, scurgerea anilor are ceva din unduirea maiestuoasă a valurilor („Din valurile vremii…”), veacurile „se torc” („Memento mori”), vremea „trece” şi „vine” („Glossa”), dar nu se năpusteşte nemilos, ci se acumulează lent, chiar dacă implacabil:

                            „Pierdut e totu-n zarea tinereţii

                            Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

                            Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”¹⁷

O va spune cu alte cuvinte şi un Arghezi cu două decenii mai tânăr decât cel asupra căruia timpul avea să se năruie mai târziu fără cruţare:

                      „M-aş odihni [18] … Secundă cu secundă

                      Poteca înapoi mi se scufundă” [19]

Dar de unde, la urma urmei, părerea de rău pentru această sporire a duratei noastre, când experienţa trecutului nu poate decât să ne îmbogăţească şi să contribuie, în consecinţă, la împlinirea propriei personalităţi? De ce, dacă pentru mulţi dintre noi amintirile dobândesc după un timp culoare şi parfum, o aură şi un farmec pe care prezentul nu le cunoaşte niciodată, ne nemulţumeşte în aşa măsură extinderea acestui teritoriu în care ne putem oricând refugia fără riscul unor surprize neplăcute? Avem vreun motiv să ne fie teamă de trecut?

Fireşte, şi nu numai unul. Nu ne vom referi însă aici la sumedenia de suferinţe pe care retrospecţia le poate provoca firilor sensibile, melancolice sau sentimentale, la chinul remuşcării, ori la boala intratabilă a regretelor, deoarece toate acestea pot surveni sau nu, în funcţie de temperamentul şi de meandrele biografice ale subiectului. Există însă o pricină de ordin general pentru care cu cât se adună mai mult trecut în urma noastră cu atât ne simţim mai nefericiţi.

Nu e vorba, precum s-ar putea crede, de faptul că trecutul e un timp care nu mai este şi, ca atare, nu va mai putea fi retrăit, căci, la rândul său, nici viitorul nu este şi, în plus, comparat cu trecutul, e un domeniu incert şi plin de primejdii potenţiale. La drept vorbind, coeficientul de realitate al trecutului, dacă putem vorbi despre aşa ceva, este cu mult mai mare decât cel al viitorului, întrucât trecutul se află în noi, în fiecare fibră a fiinţei noastre, e o achiziţie definitivă, un bun ce nu ne mai poate fi răpit de nimeni, pe când viitorul nu există, de fapt, nicăieri şi nici nu avem certitudinea că va exista.

Or, tocmai aceasta e problema. Viitorul este un bun jinduit, dar îndoielnic, de care nu e sigur că vom mai avea parte. Ştiut fiind faptul că viaţa e limitată în timp şi, totodată, că prezentul este inextensibil, între trecut şi viitor trebuie să existe o anumită complementaritate. Cu cât trecutul sporeşte, cu atâta diminuează şansele de a te mai bucura de un viitor, oricare ar fi acesta. Altminteri spus, trecutul ne devorează viitorul, se hrăneşte cu alimentul virtual al vieţii încă netrăite.

Dar cum trecutul nostru suntem noi înşine, se poate tot atât de bine afirma şi că viitorul, aşa nelămurit şi problematic cum este, constituie totodată şi hrana noastră, condiţia sine-qua-non a supravieţuirii. „Fiecare conştiinţă trăieşte printr-un viitor care nu este încă, dar care îi este la fel de indispensabil ca şi oxigenul pentru respiraţie. Pentru conştiinţă, această deschidere a viitorului se poate numi speranţă” [20] :

                      „Cum mângâie dulce, alină uşor

                      Speranţa pe toţi muritorii

                      Tristeţă, durere şi lacrimi, amor,

                      Azilul îşi află în sânu-i de dor

                      Şi pier, cum de boare pier norii” [21]

În cartea sa Le temps et l’Autre [22] , Emmanuel Lévinas definea moartea ca „imposibilitatea de-a mai avea un proiect”. Cât timp trăim, dispunem încă de libertatea de a ne face planuri. Ştim, sau mai degrabă avem credinţa, că trecutul nu poate fi schimbat, ceea ce e, în fond, doar parţial adevărat, fiindcă, în funcţie de noile experienţe parcurse, şi trecutul se restructurează, modificându-şi semnificaţiile existenţiale [23] , dar credem că în ceea ce priveşte viitorul totul rămâne posibil. În maniera sa inconfundabilă, Nichita Stănescu constata că numai ceea ce nu s-a petrecut încă are cu adevărat realitate:

                      „Există numai ceea ce va fi,

                      numai întâmplările neîntâmplate,

                      Atârnând de ramura unui copac

                      Nenăscut, stafie pe jumătate…” [24]

Cât de improprie e, de fapt, expresia „am X ani”, cu referire tocmai la anii pe care nu îi mai ai. Timpul parcurs e unul pierdut pentru totdeauna şi cu cât se extinde mai mult cu atât anii noştri, adică cei pe care îi mai avem de trăit se împuţinează. Căci  trecutul ne minează necontenit viitorul. Fiecare clipă pe care şi-o adaugă reduce marja de libertate a acţiunilor noastre viitoare. Anumite experienţe şi, cu atât mai mult, absenţa anumitor experienţe ne îngustează câmpul opţiunilor. Faptul de a nu fi trecut deloc prin şcoală sau cel de a fi trecut prin puşcărie pot greva în mod decisiv asupra carierei profesionale sau politice a cuiva şi constituie nu o dată obstacole de netrecut în împlinirea unor aspiraţii ale individului. Astfel, faptul că viitorul ar fi un domeniu al libertăţii absolute se dovedeşte, la urma urmei, o pură iluzie. E suficient să priveşti în jur pentru a te convinge de măsura în care viitorul oamenilor depinde de trecutul lor. Cu cât înaintăm în vârstă, nu numai că dispunem de tot mai puţin viitor, ci şi, din păcate, de unul din ce în ce mai sărac în alternative. Orizontul temporal se scurtează, dar se şi îngustează, drama bătrânilor fiind, între altele, şi aceea că nu prea mai au de unde alege. Şi nu este vorba atât de faptul, oricum de necontestat, că viaţa însăşi le restrânge plaja de opţiuni, cât, mai ales, de propriile limitări, ce îşi au originea chiar în biografia personală:

                      „Cel ce devin şi cel ce sînt

                      se devastează reciproc.

                      Două incendii alergând

                      să nu-mi oprească umbra-n loc” [25]

Experienţa formează, dar şi deformează, te face apt pentru anumite lucruri, însă te privează de accesul la altele şi cu cât trece mai mult timp îţi pierzi disponibilitatea pentru acestea din urmă. Îngustarea sferei de preocupări, lipsa de interes pentru nou, predominarea rutinei asupra creativităţii sunt „achiziţiile” cele mai frecvente ale vârstelor înaintate. Îngrămădirea de trecut în urma noastră, adică, mai corect spus, acumularea timpului în noi înşine, ne îngrădeşte astfel personalitatea, închizând-o în ţarcul înălţat de propria noastră biografie, de care, pe măsura trecerii vremii, depindem din ce în ce mai mult. Căci, precum observa Vladimir Jankélévitch, „nu poţi să transformi factum-ul şi încă mai puţin fecisse în infectum şi timpul survenit în ceva nesurvenit, să nimiceşti faptele împlinite. Amprenta este pretutindeni prezentă, de neşters” [26] .

 Oamenii sunt ceea ce au trăit şi, ca atare, mult mai puţin decât au fost pe vremea când neîntâmplatul vieţii lor, cu sumedenia sa de potenţialităţi precumpănea încă asupra evenimentelor deja petrecute. Pluridimensionalitatea virtuală a viitorului încă necunoscut lasă însă treptat locul unidimensionalităţii unui trecut imuabil, ceea ce înseamnă, de fapt, o sărăcire a fiinţei şi aruncarea ei din regatul speranţei, tărâm al tuturor posibilităţilor, în sclavia propriei istorii [27] . Tânărul trăieşte euforic în edenul potenţial al opţiunilor nelimitate, vârstnicul zace înlănţuit de însăşi viaţa pe care a dus-o. Pe când primul se îmbată cu aerul tare al speranţei, cel de al doilea se sufocă în fumul înecăcios al regretelor.

La limită, aspiraţia poetului, mai conştient decât alţii de această tragică fatalitate, şi mai însetat de imposibil, o dată ce, potrivit fericitei formule a lui Carl Sandburg, el este un animal marin nevoit să trăiască pe pământ, dar care visează să zboare, ar fi să revină în lumea potenţialităţii depline dinaintea naşterii sale:

                      „Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram

                      ca de-o copilărie îndepărtată

                      şi-mi pare atât de rău că n-am rămas

                      în ţara fără de nume” [28]

Nu întâmplător volumul din care este extrasă strofa de mai sus are drept moto o rugăciune sui-generis prin care poetul, deşi se declară conştient de necesitatea imperativă a devenirii, cerşeşte oprirea inexorabilului:

„Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, - şi totuşi, te rog; opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”

Sensibil, asemenea tuturor poeţilor adevăraţi, la „zumzetul albinelor morţii”, Blaga percepe şi în veşnicia geologică a munţilor zvonul nelămurit, dar de neoprit al anilor care zboară:

                      „Intru în munte. O poartă de piatră

                      încet s-a închis. Gând, vis şi punte mă saltă.

                      Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!

                      Din ferigă vulpea de aur mă latră.

 

                      Jivine mai sfinte-mi ling mâinile: stranii,

                      Vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară.

                      Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară

                      Albinele morţii, şi anii. Şi anii” [29]

Poeţii ştiu însă prea bine că, pentru noi, orologiul cosmic nu îşi opreşte bătăile decât o singură dată şi atunci definitiv:

                      „În cer,

                      Bate ora de bronz şi de fier.

                      Într-o stea

                      Bătu ora de catifea.

                      Ora de pâslă bate

                      În turla din cetate.

                      În ora de lână

                      Se-aude vremea bătrână

                      Şi se sfâşie

                      Ora de hârtie.

]                     Lângă domnescul epitaf

                      Bate glasul orei de praf.

 

                      Azi-noapte, soră,

                      N-a mai bătut nici o oră” [30]

sau, în viziunea lui Nichita Stănescu:

                            „Nu are cine să vestească pe cine.

                            Turbate spirale; inimă explodată.

                            Anul care urmează să vină nu mai vine

                            Şi nu va mai veni niciodată” [31]

Totuşi, în pofida oricărei logici, oamenii continuă să creadă chiar şi in articulo mortis că mai au încă vreme la dispoziţie:

                      „Ci ei tot îmi spun că mai e timp

                      chiar dacă

                      pereţii aceştia au început să plece

 

                      Ci ei tot îmi spun: mai este vreme

                      chiar dacă

                      Pământul a început să se îndepărteze

 

                      mai e timp

                      cu toate că

                      pasărea din geam a plecat

                      şi acum va zbura şi fereastra

                      în schimb vor ieşi stelele

                      şi despre umbra mea

                      nu vorbesc

 

                      Nu e nimic, timp mai este,

                      şi nu mai vorbesc

                      despre nimic

 

                      Şi eu voi sta acum în prag

                      şi pragul strigă: întoarce-te

                     

                      Şi deschi uşa încet

                      şi uşa dispare

                     

                      dar nu e nimic,

                      timp mai este” [32]

Numai că îmbarcarea spre tărâmul de ceaţă te ia întotdeauna pe nepregătite:

                      „Corabia apare-n miez de noapte

                      Dă semn scurt, şi să te urci iute că nu-i timp

                      De pierdut. Nici nu te-ai dezmeticit bine

                      Nici nu ţi-ai luat rămas bun – ce-a fost

                      Mai important ai uitat (acea sabie, acel scut)

                      Abia apuci să-aprinzi o lumânare şi să-ţi mai vezi

                      Odată capul stins lângă geamu-nnoptat” [33]

Astfel, când ţi-era lumea mai dragă:

                      „Ai ieşit din casă

                      şi n-a mai fost casa

 

                      Ai trecut pragul

                      n-a mai fost pragul

                      te-a avertizat o pasăre

                      nu mai e pasărea

 

                      Era sâmbătă

                      Nu va mai fi sâmbătă

 

                      Numai copacul

                      eternul

                      îşi clatină frunzele” [34]       

Lupta inegală cu destinul („Cu tridentul / timpului într-o mână / şi reţeaua