Proiectul realității (note)

 de Paul Doru Mugur

 

1. Problema realului este la fel de proaspătă ca atunci când unul dintre strămoșii noștri a văzut pentru prima oară o girafă și s-a frecat la ochi întrebându-se dacă nu cumva visează cu ochii deschiși.

Te uiți la un băț în apă și observi că atunci când e în apă bățul pare mai scurt și mai curb decât atunci când este scos din apă. Contrastezi iluzia scurtării și curbării bățului cu aspectul lui real. În apă bățul pare mai scurt și îndoit. Această iluzie dispare în momentul în care ai scos bățul din apă.

Privești în sus și vezi defilând norii pe cerul de vară. Dacă îi urmărești câteva minute vei vedea cum își schimbă treptat formele și unii dintre ei dispar. Pare un act de scamatorie viteza cu care se topesc în văzduh.

Adormi și visezi că ești într-un oraș necunoscut. Te trezești din somn și îți amintești forma clădirilor, aranjamentul străzilor. Acest oraș nu mai există acum decât în amintirea ta.

Este posibil ca ideea de real să fi apărut ca o consecință imediată a unor astfel de experiențe care l-au descumpănit la început pe om. Credința lui în soliditatea lumii din jur și informațiile furnizate de simțuri a început să se clatine. Omul a început să se întrebe ce anume este autentic din ceea ce experimentează și ce este doar o iluzie. Din moment ce visele par atât de reale cum se poate dovedi că viața de zi cu zi nu este tot un vis?

Realitatea unui câine și realitatea unui om. Câinele este complet imersat în realitatea lui de câine pe când omul se poate detașa de experiența imediată și poate reflecta asupra ei. Ideea de real poate apărea doar în urma acestei distanțări, acestei contextualizări. Realul, conceptualizarea distincției dintre real și iluzoriu apare la om luând distanță de datele furnizate de simțuri.

La baza ideii de real se află deci o dualitate, o tensiune, o îndoială.

2. real à  Real à    realitate. Realitatea ca noțiune apare prin extensia ideii de real la nivelul întregii lumi. Postulăm toate manifestările universului ca fiind reale. Numim acest snop de manifestări reale, real sau realitate. Această presupunere este, evident, o supoziție și nu o demonstrație. Generalizăm interpretarea unor experiențe izolate fără să realizăm că este un act de credință să considerăm tot ceea ce există ca fiind automat real. Adjectivul real devine substantivul neutru real și ne străbate un ușor fior metafizic când descoperim că acest substantivul nu are plural. Din fericire, avem cuvântul sinonim, realitate, un termen derivat din cuvântul real și presupunem fără să șovăim că realitatea este la rândul ei la fel de reală ca și realul. Acest real escamotat în realitate nu conține însă nicio judecată de valoare. Când ne referim la realitate în limbaj comun, cuvântul nu mai conține nici o referință la calitatea de a fi sau nu reală a realității. În limbajul de zi cu zi, cuvântul realitate este o monedă uzată de pe care s-a șters orice fel de conotație metafizică. Realitatea a devenit mediul în care ne trezim imersați în fiecare dimineață și nu ne mai punem nici un fel de întrebări asupra acestei experiențe.

3. Ce este realitatea? O primă definiție pornește de la experiența simțurilor. Realitatea este ceea ce percep simțurile. Simpla percepție însă nu poate conferi automat unui obiect sau fenomen calitatea de a fi real. Nu putem avea deplină încredere în senzații și percepții care pot fi înșelătoare. De aceea, pentru a reduce posibilitatea iluziilor o a doua definiție mai largă include mai mulți observatori. Realitatea este ceea ce este perceput și consimțit ca fiind într-un anume fel de către un grup de oameni. În această nouă definiție, realitatea este consensul perceptual al mai multor indivizi. Există însă posibilitatea halucinațiilor colective și nici consensul perceptual nu este un criteriu universal valid. În căutarea a unui criteriu mai puțin failibil la un moment dat apare ideea că rațiunea este cea care poate stabili ceea ce este real. În filosofia occidentală există o lungă tradiție a acestei idei pornind de la filosofii Greciei Antice până la Hegel care afirmă în prefața la Filosofia Dreptului: „Rațiunea este realul/Realul este rațional.” Hegel refuză ca nesatisfăcătoare alte căi de cunoaștere a realului cum ar percepția, intuiția, gândirea figurativă, inspirația poetică, bunul simț, etc. În aparență, mintea rațională este mai puțin failibilă decât simțurile și o demonstrație logică sau un triunghi isoscel par mai stabile decât forma unui nor sau durerea dintr-un picior. Rațiunea individuală are însă și ea limitele ei și imediat apare ideea că realitatea este un construct al minții împărtășit de mai mulți oameni. Însă faptul că mai mulți oameni au modele raționale asemănătoare nu conferă automat acestor modele calitatea de a fi reale. Pentru o lungă perioadă de timp oamenii au crezut că soarele este cel ce se învârte în jurul pământului și ideea opusă a fost considerată o erezie. Apoi, până la descoperirea geometriilor neeuclidiene folosită de Einstein în teoria generalizată a relativității, geometria lui Euclid părea singurul model corect al realității.

În Sutra de diamant Buddha afirmă categoric: “Subhuti, deși ființele terestre, au alergat întotdeana după concepte cum ar fi materie, universuri enorme, aceste concepții nu au nici o bază reală-sunt o iluzie…toate concepțiile arbitrare ale minții asupra materiei și fenomenelor și toți factorii condiționați și ideile legate de asta sunt ca un vis, ca un balon, ca o umbră, ca roua care dispare, ca fulgerul.”

În definițiile de mai sus, realitatea este considerată implicit o realitate umană, o antroporealitate. Criteriile pentru real au fost considerate fie simțurile, fie rațiunea umană.  Este important de subliniat că oamenii au apărut pe un anumit palier al universului, într-o zonă intermediară situată între micro și macrocosmos și antroporealitatea, reflectă doar acest fragment din univers care ne este accesibil. 

Pentru a elimina orice formă de subiectivitate, o altă definiție postulează realitatea ca fiind ceea ce există independent de oameni. Credința în realitatea unei lumi exterioare independente omului pornește de la constatatarea invariabilității acesteia. Soarele răsare în fiecare dimineață și majoritatea oamenilor nu pun la îndoială că va răsări exact la fel și mâine. Această repetiție ne întărește convingerea existenței unei realități independente de voința noastră. Invariabiliatea realității exterioare ne dă un plăcut sentiment de siguranță. Indiferent de călătoriile noastre nocturne din vis când ne trezim dimineața realitatea pare a fi aceeași, mereu neschimbată. Ajungem să credem orbește în această prezență constantă, în această fidelitate a realității externe, fără să ne întrebăm vreodată dacă impresia noastră este corectă și dacă ar putea exista alternative. Credem necondiționat în realitatea empirică pentru că am fost condiționați să credem în ea. Vedem soarele pentru că simțurile noastre percep lungimea de undă a radiațiilor pe care le emite. Pentru peștii de pe fundul oceanului însă, nu există soare.

De reținut că definițiile realității de mai sus nu se exclud una pe alta. Realitatea poate fi simultan percepută/concepută de om și independentă de voința lui.

Definițiile de până acum au fost definiții “relaționale”. Până acum nu ne-am referit la materialul din care este constituită realitatea.  Realitatea poate fi definită și ca fundamentul a tot ceea ce există. Realitatea este ceea ce se găsește la baza lumii, semințele existenței care stau la originea întregului univers. Noi nu cunoaștem încă aceste semințe ontologice ale lumii și nu știm care este natura profundă a fundamentelor.  De aceea, întreaga realitate cu care suntem obișnuiți fie ea externă sau internă ar putea fi un epifenomen, un fel de spumă iluzorie plutind la suprafața unui misterios abis insondabil.

Există și o a șasea definiție care încearcă să concilieze aceste abordări. În tradiția hindusă, Brahman, sau Dumnezeu este Realitatea absolută independentă de om dar același Brahman care este situat în afara omului este totuna cu Atman, sinele profund existent în fiecare dintre noi, ecuația Atman=Brahman reprezentând o modalitate ingenioasă de a depăși dualitatea realitate externă/realitate internă și de a situa conștiința umană în centrul universului. Amintim în treacăt, că acest punct de vedere a fost ferm combătut de către budism dar spațiul nu ne permite să dezvoltăm aici istoria dezbaterii dintre cele două credințe.

Aceste definiții ne îndepărtează însă din ce în ce mai mult de subiect. Am pornit de la realitatea percepută de simțuri și pentru că simțurile ne pot înșela am chemat rațiunea în ajutor. Văzând că rațiunea este failibilă am declarat realitatea ca fiind ceea ce există în afara omului independent de el, sau, respectiv, ca originea a tot ceea ce există. Observăm oscilația între asumarea completă a responsabilității pentru ceea ce este real și respingerea ei categorică. Deasemenea, rămâne deschisă posibilitatea coexistenței unei antroporealități, a unei realități îmblânzite care depinde parțial de om și a unei xenorealități, complet străină omului. Definirea realității nu ne-a ajutat cu nimic să răspundem la întrebarea fundamentală: Ce criteriu trebuie folosit pentru a afla dacă un fenomen este real sau nu?

4. Când ne referim la realitate o facem într-un context specific. Realitate pentru cine, față de cine? În raport cu observatorul uman, putem separa domeniul realității în două zone distincte: o realitate internă (Ri) și una externă (Re) . Observăm imediat că din diversele combinații Re și Ri apar 4 poziții filosofice posibile:

-Re și Ri ambele reale. Totul este real. (realism global),                                                                                            
 -Re ireală, Ri reală. Doar eu cel, care observ sunt real.(solipsismul),                                                                                                              
-Re reală, Ri ireală Doar lumea exterioară este reală. (anti-solipsismul),                                                                                                                                                    
-Re și Ri ambele ireale. Nimic nu este real. (irealismul)

 

 

 

Care dintre aceste variante este cea corectă? De-a lungul istoriei filosofiei ele au fost susținute cu mai mult sau mai puțin success de generații successive de filosofi.

O altă posibilitate, amintită mai sus este cea din tradiția hindusă, o variantă interesantă a  realismului global, care poate fi schematizată astfel:

 

 

 

Unde Rea reprezintă realitatea externă absolută, Rer, realitatea externă relativă, Rir, realitatea internă relativă și Ria, respectiv, realitatea internă absolută.

Hinduismul postulează identitatea realității externe absolute cu cea a realității interne absolute:

                                                                      Rea=Ria

Încă o dată, budismul susține falsitatea acestei ecuații.

5. Este foarte important de precizat că ne găsim într-un tip foarte special de univers a cărui realitate este guvernată de legi precise. Valorile constantelor universale din fizică nu sunt întâmplătoare și foarte mici variații ale acestor valori ar duce la apariția unui alt tip de univers și implicit al unui alt fel de realitate. Într-un alt tip de univers, guvernat de alt tip de legi, probabil nici conștiința umană nu ar fi existat. Pentru apariția conștiinței este nevoie de o anumită constanță, de o anumită monotonie a fenomenelor mediului încojurătorà     doar astfel pot apărea structuri perceptuale și respectiv logico-gramaticale care să reflecte lumea din jur. Doar datorită acestei constanțe lumea este (parțial) inteligibilă.

Mai sus ne puneam întrebarea cum putem ști dacă viața de zi cu zi nu este un vis. Notând cu atenție conținutul viselor constatăm că realitatea din vis, la prima vedere asemănătoare celei din stare de veghe, diferă de aceasta în multe privințe: aspectul și culorile peisajelor din vis sunt diferite, succesiunea evenimentelor urmează o logică diferită, personalitatea noastră în vis este modificată, etc. Comparând cele două tipuri de realități este clar că viața de zi cu zi este diferită în multe privințe de un vis nocturn. Întrebarea imediată este însă: este realitatea de zi cu zi un vis în raport cu o altă realitate (deocamdată) inaccesibilă? Ne vom trezi oare vreodată din realitatea cotidiană într-o realitate mai largă față de care viața de până atunci ne va părea un vis?

6. La baza căutărilor realității/realului se află această suspiciune că lumea percepută de noi nu este cea reală. Realizând că lumea pe care el o consideră reală nu este doar o proiecție (Acum, vedem ca într-o oglindă, întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Epistola apostolului Pavel către Corinteni 1, 13; 12-13) omul se străduiește să meargă dincolo de antroporealitate și inventează modele metafizice ale realității, lumi imaginare pe care le substituie sau adaugă acesteia.

În toate cele trei tradiții filosofice principale (greacă, indiană, chineză), această suspiciune ocupă un loc central.

În alegoria peșterii din “Republica”, Platon prezintă niște prizonieri legați prin lanțuri de pereții unei peșteri care au trăit toată viața în fața unui zid alb. Ei privesc umbrele proiectate de niște siluete care trec prin fața unui foc aflat în spatele lor și consideră aceste umbre ca fiind reale. Platon consideră filosoful ca un om care reușește să iasă din peșteră și să privească adevărata realitate și nu umbrele văzute de prizonieri. Pe de altă parte, în teoria formelor Platon consideră că doar lumea ideilor pure este cu adevărat reală și nu lumea materială pe care o percepem prin simțuri.

În tradiția hindusă din upanișade și în budism, lumea materială care ne este accesibilă prin simțuri este considerată maya, o iluzie. Doar sinele cosmic prezent în fiecare dintre noi este cel autentic, lumea sensibilă fiind privită ca un vis, ca o fantasmă, ca o proiecție a acestui sine cosmic.

Parabola fluturelui lui Zhuangzi, din tradiția chineză daoistă pornește de la suspiciuni similare. Înțeleptul Zhuangzi visează că este un future și odată trezit din somn se întreabă cum poate știi dacă nu cumva nu este un future care se visează Zhuangzi. “Visăm că sărbătorim, când mijesc zorile începem să plângem. Seara plângem și dimineața plecăm la vânătoare. Atunci când visăm nu știm că este un vis. În timpul visului explicăm un alt vis și doar când ne trezim realizăm că a fost doar un vis. Doar în momentul marei treziri realizăm că a totul a fost un mare vis. Doar proștii au impresia că sunt trezi, ba chiar sunt absolut siguri de asta. Prinți sau ciobani, toți au aceeași certitudine! Confucius și voi nu faceți decât să visați, eu, cel cel vă spun că visați, mă aflu în plin vis.“

Este interesant că dacă în modelul lui Platon sau în cel indian există o asimetrie între cele două lumi una fiind considerată autentică în raport cu cealaltă care este doar o fațadă, în modelul lui Zguangzi cele două lumi sunt simetrice creându-se una pe cealaltă asemenea mâinilor din desenul lui Escher, nici una dintre ele nefiind “mai real㔠decât cealaltă. 

7. În căutarea realității și a fundamentelor ei, de la Platon și Aristotel încoace, istoria filosofiei occidentale este un dialog din ce în ce mai nuanțat între susținătorii ideii unei realități externe independente de simțuri și a oponenților lor. Acest dialog începe ca o discuție între Platon care susținea că lumea ideilor, a esențelor este mai reală decât a formelor schimbătoare și Aristotel, elevul lui, care neagă existența unei lumi abstracte independentă de cea accesibilă prin simțuri. Pentru Aristotel, formele nu sunt separate de esența lor. Însă atât pentru Platon cât și pentru Aristotel, proprietățile universale ale lucrurilor sunt reale; de aici eticheta de realism aplicată acestei poziții filosofice. Platon credea că proprietățile universale există într-o lume separată de a obiectelor/fenomenelor individuale pe când Aristotel a argumentat că existența proprietăților universale depinde de cea a obiectelor/fenomenelor reale care le exemplifică. În contrast cu pozițiile realiste, filosofii nominaliști neagă realitatea universaliilor susținând că doar obiectele/fenomenele individuale sunt reale, obiecte diferite au în comun doar numele (de aici eticheta de nominalism) și nu vreo proprietate particulară. Poziția nominalistă dezvoltată începând cu Evul Mediu va fi dusă la extrem de George Berkeley care credea că nu putem gândi în termeni generali ci trebuie să avem întotdeauna în minte o imagine particulară pentru a unui obiect ca suport pentru gândire. Insistând asupra singularității actului de percepție, el se îndoia că percepțiile pot sta la baza cunoașterii lumii. Pentru a explica de ce lumea exterioară nu dispare când încetăm să o mai percepem, Berkely invocă existența unui Dumnezeu a cărui funcție este de a menține atât coerența cât și posibilitatea de cunoaștere a lumii.

Până la Kant, accentul în „gâlceva universaliilor”, cum a fost numit schimbul de idei între oponenții celor două școli, a fost natura acestora. Kant mută accentul de pe ontologie pe epistemologie și transformă dilema universaliilor într-o problemă de psihologie. Kant afirmă că noi nu putem avea acces la o lume abstractă de tipul lumii formelor platonice. După Kant, cunoașterea absolută este o iluzie și termenii abstracți sunt doar unelte euristice care ne ajută la rezolvarea problemelor concrete.

El anticipează metoda critică a lui Wittgenstein când demonstrează că problema existenței lui Dumnezeu este non-decidabilă, termenul de Dumnezeu aparținând domeniului noumenal și nu celui fenomenal, în concluzie neputând fi obiect al cunoașterii directe de către o ființă umană.

8. De obicei, în discursul comun, când ne referim la realitate ne referim la realitatea externă, consensuală, accesibilă tuturor și nu la cea interioară, privată. Considerăm existența acestei realități externe ca un fapt inconstestabil, aprioric. Nu ne punem nici o clipă problema că facem metafizică speculativă în momentul în care ne referim la realitatea externă. Nu realizăm că unghiul nostru de referință este unic și această realitate așa zis externă este întotdeauna privită din punctul nostru unic de vedere. Einstein definește simultaneitatea cu ajutorul observatorului; evenimentele sunt definite ca fiind simultane doar în raport cu un observator situat într-un sistem de referință local, însă pentru acest observator așa zisa simultaneitate nu este niciodată instantaneee ci depinde de „grosimea” prezentului lui psihologic. Simultaneitatea măsurătorilor date de două ceasuri are nevoie de un observator care să constate aceasta. În mod asemănător, când ne referim la realitate externă, considerăm aprioric că și ceilalți se referă la același lucru. Realitatea unuia poate fi  însă foarte diferită de a celuilalt. Care este realitatea unui schizofren? Și el are acces la așa zisa realitate consensuală dar o interpretează diferit de majoritatea semenilor.

Este absurd să ai impresia că realitatea din afară este mai reală decât cea din tine. Criteriul consensualității ascunde o inducție incompletă. Faptul că realitatea exterioară poate fi verificată și de alții nu te ajută să certifici autenticitatea acesteia.

Mereu tensionat între a acorda mai multă atenție realității a ceea ce se întâmplă în tine sau, respectiv, a ceea ce se întâmplă în afară. Opțiunea între prioritatea uneia dintre cele două realități față de cealaltă este până la urmă doar o chestiune de temperament.

9. În esență, este vorba despre două poziții:

1.      Ceea ce există, universul în întregime, există independent de conștiința noastră. Noi nu putem crea sau șterge legile naturii prin nici un proces interior: rugăciune, meditație, etc.

2.      Nu există univers independent de conștiință. Universul este produsul unei conștiințe umane, divine sau ambele.

Știința, în general, adoptă prima poziție, religiile, platonismul, și filosofiile idealiste o adoptă pe a doua, și fac omul responsabil de creația a ceea ce există.

Oamenii nu fac în mod natural distinție între interior și interior. Odată această distincție clarificată,  lumea externă apare ca fiind percepută și nu creată. Însă lucrurile sunt mai complicate deoarece conștiința umană nu este o simplă oglindă care să reflecte o realitate independentă. Conștiința și lumea dinafara ei nu sunt nici perfect dependente, nici perfect independente una față de cealaltă. Relația dintre realitatea internă și cea externă este una de co-dependență însă este puțin probabil, bineînțeles, ca prin meditație sau rugăciune un om să poată schimba viteza luminii sau distanța dintre pământ și soare.

Există fenomene reale care nu au locație spațiotemporală, de exemplu un electron. Este electronul real? Când vorbim despre realitatea cuantică este impropriu să vorbim în termeni de existență și non-existență. Se poate vorbi despre realitatea cuantică?

Totul se învârte în jurul acestei bariere exterior interior. Problema realului este problema de fapt a acestei bariere. Cât de mult acces ai dinăuntru la ce există afară. Este această delimitare în afară și înăuntru reală?

10. Bănuiala ancestrală că viața omului are consistența unui vis. Toate religiile pornesc de la această bănuială, de la ideea posibilității unei realități mai vaste, a unei lumi cu alte legi. Postulatul religiei că lumea profană este o versiune degradată a unei alte realități sacre, autentice, că lumea profană reprezintă o realitate de ordin secundar. Putem sistematiza aceste suspiciuni/neliniști legate de real/realitate în trei categorii:

A. S1 Prima suspiciune este că lumea în care trăim este o înscenare, că interpretarea noastră a ceea ce se întâmplă nu este cea corectă; prima suspiciune nu neagă că lumea în care trăim este reală ci doar susține că modul nostru de interpretare a realității este greșit.  Pentru cei care au trăit sau trăiesc într-un sistem totalitar distincția dintre realitatea individuală și cea oficială era/este izbitoare. În România comunistă din ultimii ani ai regimului ceaușist, pe de o parte mass media anunța periodic depășirea planurilor cincinale și trâmbița victorios zorii “epocii de aur” iar pe de altă parte,  populația înfometată forma cozi interminabile pentru achiziționarea alimentelor de bază iar în timpul iernii dârdâia de frig în apartamente lipsite de căldură. În cazul acestei primei suspiciuni nu este pusă la îndoială existența realității ci doar interpretarea ei. Un film care ilustrează această primă suspiciune este ”The Truman Show”.

B. S2 A doua suspiciune este că lumea pe care o experimentăm zi de zi nu are nici un fel de substanță, că este ca un vis, sau pentru a relua tema filmului ”Matrix” că este o simulare.  Majoritatea religiilor, fie ele politeiste (religia hindusă de exemplu),  monoteiste (mozaice, creștine, islamice), taoiste sau budiste de la ideea posibilității unei realități mai vaste, a unei alte lumi, superioare, guvernată de  legi diferite. Religiile postulează că lumea profană este o versiune degradată a unei alte realități sacre, autentice, primordiale, lumea profană fiind o realitate de ordin secundar.  Misticii hinduși consideră realitatea ca fiind visul lui Brahma. Atunci când Brahma se trezește din somn, realitatea obișnuită dispare ca și cum nu ar fi existat niciodată. În tradiția budistă tibetană Gelupta se vorbește de o realitate convențională, superficială și de o realitate ultimă, profundă. Un obiect este real în mod convențional când el se prezintă simțurilor și este perceput de mintea obișnuită. La modul absolut însă, un astfel de obiect este considerat iluzoriu (samvati). Un obiect este privit ca fiind real la modul absolut (paramārtha) doar dacă este perceput de mintea care a realizat vacuitatea (œūnyatā). Este important de subliniat că existența convențională a obiectelor și fenomenelor nu este negată în tradiția budistă. Ceea ce este negată este independența și natura lor absolută. După budiști natura fenomenelor este vidă dar nu vidă în sensul non-existenței ci vidă în sensul impermanenței și a lipsei unei baze imuabile. În budism toate fenomenele sunt considerate a fi relative și co-dependente. În Taoism se vorbește de o realitate ultimă, inexprimabilă, tao, și respectiv, de lumea convențională a celor 10.000 de forme guvernate de principiile duale yin și yang și de metabolismul celor 5 forme de agregare a materiei (aer, foc, lemn, metal, lemn). Diferența dintre religia taoistă și celelalte religii menționate mai sus este că taoismul este o religie imanentă, tao nu este separat de lume, omul are acces la tao în existența de zi cu zi, pe când celelalte religii sunt transcendente, doar realitatea ultimă este autentică, reală și poate fi accesată doar depășind existența profană.

C. S3 A treia suspiciune este mai adâncă. În cea de-a doua suspiciune chiar dacă realitatea era o ilulzie dincolo de ea exista o realitate autentică. A treia suspiciune merge mai departe decât Ecleziastul, decât visul lui Brahma sau discursul budist.  A treia suspiciune susține că realitatea este o iluzie nesusținută de nimic. O realitate de consistența unui balon de săpun care poate dispărea într-o clipă.  A treia suspiciune nu este legată atât de relația celui care experimentează cu lumea ca în cazul primelor două ci de natura profundă a lumii și a celui care experimentează. În S1 lumea exterioară există dar are alte caracteristici ca cele presupuse de agentul conștient. În S2 lumea exterioară este o iluzie completă și nimic din ceea ce pare a fi real nu există iar agentul conștient se găsește într-o stare de reverie din care însă se poate trezi. În S3 atât lumea exterioară cât și lumea interioară sunt complet lipsite de consistență la modul absolut. În S3 este negată existența unui fundament al lumii care să îi confere acesteia soliditate. La sfârșitul filmului “Inception” nu știm dacă eroul principal visează sau nu și, mult mai interesant, nu știm dacă întregul film nu a fost decât un vis. În S3 nu te mai poți trezi din vis pentru că dincolo de vis nu există nimic. A treia suspiciune este nu numai sterilă dar și periculoasă dacă ajungi să o iei prea în serios. Una dintre funcțiile filosofiei este și aceea de a te învăța să eviți la timp fundăturile premizelor greșite și a capcanelor logice.

Dincolo de aceste ruminații și de box-office-urile hollywoodiene nu trebuie pierdut din vedere că înainte de toate, orice suspiciune are un obiect, o premiză concretă. Discursul despre realitatea lumii este ancorat în existență. Existența este mai largă decât realitatea. Bățul din apă: el există dar ne apare deformat.  În realitate, forma și lungimea lui sunt diferite de cum ne apare el.

Tot ceea ce este real există însă nu tot ceea ce există este neapărat real. Visele, de exemplu, există, însă nu sunt reale. Numerele există însă nimeni nu a văzut vreodată un număr. Ne putem îndoi la nesfârșit de realitatea lumii însă existența ei, chiar iluzorie, este incontenstabilă.

11. Realitatea interioară este flexibilă. Senzația că ai un corp al tău cu anumite caracteristici este combinația a două tipuri de informații: pe de o parte este rezultatul experiențelor anterioare (senzația de a avea un corp de o anumită formă) pe de altă parte, este datorat experienței multisenzoriale actuale. O serie de experimente au arătat că modificarea experiențelor multisenzoriale din prezent prin imersarea într-o realitate virtuală pot duce la modificarea percepției propriului corp. De exemplu, prin anumite experimente în care brațul real, ținut ascuns, este atins, și în același timp subiectul are în față imaginea unui braț virtual mai lung poate fi dezvoltată iluzia unui braț de trei ori mai lung decât cel real. În mod asemănător poate fi dezvoltată iluzia unui corp mai înalt sau mai scund, mai gras sau mai slab, etc.

Realitatea nu există ca monadă externă ci doar ca diadă om-realitate. Sinele care creează realitatea nu este fix, nu este separat de lume. De aceea, misticii vorbesc despre Realitatea cu R mare. Este vorba despre un alt fel de a se raporta la lume. Așa cum experiențele cu brațul de lungime variabilă demonstrează că te poți încarna întru-un avatar cu o formă diferită de a corpului tău la fel flexibilitatea sinelui îți permite să lărgești marginile sinelui până la a cuprinde întreg universul.

12. Corpul meu face parte pe de o parte din lumea exterioară, ca obiect care poate fi perceput și atins de ceilalți el există în mod obiectiv, pe de altă parte este direct legat de interiorul meu, de subiectivitatea mea de care nu poate fi separat decât în mod artificial, are deci și o existență subiectivă. Corpul meu este această muche răsfrântă înafară-înăuntru, simultan subiectiv și obiectiv, este frontiera dintre interiorul și exteriorul meu. Corpul este un fel de monedă de schimb între două realități. Datorită naturii lui paradoxale, amfibii, care îi permite să fie și obiect exterior și reprezentare interioară, discuția despre realitate trebuie să includă în mod necesar corpul și nu orice corp ci corpul uman. Corpul ca primă frontieră, ca prim orizont al antroporealității.

Al doilea orizont al antroporealității sunt cuvintele. Cuvintele ca și corpul au o existență duală, aparținând simultan interiorului și exteriorului. Ca și corpul, ele sunt un fel de parapet, de pod între noi și lume. Interiorizate, cuvintele alcătuiesc arabescuri și piruete fantastice în spațiul abstract al minții, dând formă și obiectivitate ideilor care odată clarificate pot fi exprimate în exterior. Cuvintele prin calitatea lor de mediatori între intuiția non-verbală și lumea formelor creează gândurilor un corp care devine contemplabil de către ochii minții. Asemenea giulgiului din Torino ele dau un chip verbal inefabilului. Ele  trasează o a doua frontieră care delimitează de data aceasta două tipuri de interiorități, o interioritate ascunsă, inefabilă și o alta a așa zisului discurs interior (verbum mentis). Această a doua frontieră a limbii  este la fel de importantă în contextul discuției despre realitate. Realitatea ca și concept aparține domeniului limbii dar limba, ea  însăși fiind o frontieră a realului uman,  poate capta doar aspectele exprimabile în cuvinte ale antroporealității.

Cuvintele sunt adesea înșelătoare și trebuie întoteauna să fim extrem de atenți cum anume le folosim. Când vorbim despre timp, de exemplu, folosim un substantiv ca și cum timpul ar putea “să fie”, ca și cum timpul ”ar fi” ceva. Dar timpul care este trecere nu poate “să fie”,  în sensul unui obiect static, și nu poate “să fac㔠nimic. De aceea, este impropriu să vorbim despre timp. La fel realitatea nu poate fi sau face nimic și este o tautologie să spui că există la fel cum este o tautologie să spui că timpul (care este trecere) trece. 

Domeniul realității este mai vast decât domeniul limbii și multe dintre etichetele și categoriile verbale îi sunt improprii. În domeniul verbal avem impresia că putem separa natura fenomenelor clasificându-le ca fiind reale sau ireale însă, de fapt,  această polarizare există doar la nivelul limbii, aparține doar cuvintelor. În viața de zi cu real și ireal se întrepătrund continuu și este foarte dificil să le desparți. Dihotomia aparține lumii cuvintelor  și logicii binare însă realitatea este inefabilă și paralogică. Putem indica spre realitate cu degetul dar ea ne scapă în momentul în care încercăm să o turnăm în tipare verbale pentru a o analiza. Din acest motiv, datorită acestei incompatibilități esențiale între natura discursului și natura realității nu ne putem referi la realitate decât în mod indirect, mediat, local.

13.  Un alt aspect esențial al realității este conectivitatea. Realitatea mea interioară este o matrice, un păienjeniș de senzații și amintiri care s-au dezvoltat și se dezvoltă treptat influențate fiind de experiențele la care am fost și sunt martor. Atunci când dorm conexia mea la lumea dinafară este întreruptă. Realitatea din vis este perfect virtuală deoarece îmi este accesibilă doar mie. Prin contrast realitatea exterioară la care am acces când sunt treaz este democratică și universală. Este consensuală, oricine poate avea acces la ea.  A fi real înseamnă a fi accesibil tuturor, a permite conexii non-restrictiv.

Pentru ca un fenomen să poată fi perceput de către un simț este necesar să aibă o structură compatibilă cu simțul respectiv.  Realitatea conține și elemente ce nu pot fi percepute de către simțuri. Mai mult decât atât, este posibil ca realitatea să conțină și aspecte imposibil de formalizat sau intuit, aspecte care nu pot fi gândite sau intuite  nu pentru că ar fi iraționale ci pentru că prin însăși natura lor nu pot deveni material de gândit sau de intuit. Schematic, cercul realului ar arăta așa:

În acest cerc R1 și R2 ar reprezenta viața de zi cu zi în care R2 reprezintă aspecte dificil sau imposibil de conceptualizat datorită sărăciei limbii (diverse senzații olfactive sau tactile, de exemplu) R3 ar putea reprezenta realitatea unui fizician specialist în fizică-cuantică, R4 ar putea reprezenta realitatea unui mistic aflat în meditație profundă iar R5, o realitate complet misterioasă dincolo de orice formă de percepție, intuiție sau concept uman, o realitate inimaginabilă la modul absolut.

Datorită faptului că realitățile R1-R4 sunt strict dependente de om, unii filosofi consideră întreaga realitate umană ca fiind subiectivă ei negând existența unei realități obiective, independentă de subiectivitatea umană. Este clar că la nivel cuantic, cel puțin, NU poate exista o realitate independentă de actul observației. Pe de altă parte, această realitate este independentă de subiectivitatea observatorului, fenomenele lumii cuantice nefiind mai puțin obiective decât cele ale lumii macroscopice. Am construit conceptul de “realitate” pornind de la o dihotomie, de la o distincție locală dintre observator și obiectul observat. Această dihotomie dispare în cazul fenomenelor cuantice.

14. Gândim și avem impresia că gândurile noastre sunt reale, că ele pot capta realul.

Iubim și avem impresia că dragostea este reală.

Credem și aveam impresia că obiectul credinței noastre există.

Medităm și avem impresia că meditația ne apropie de real.

Putem separa realitatea în două zone: obiectivă, exterioară/independentă de voința noastră și, subiectivă/parțial dependentă de voință. Mergând mai departe, structura realității interioare ar putea fi și ea schematizată sub forma unui careu.

 

Homunculus senzorial-motor

                                        H1

Homunculus sentimental-emoțional

                     H2

Homunculus intelectual-rațional

                                        H3

Homunculus spiritual

                           H4

 

Realitatea externă este ca un bloc amorf din care noi decupăm fragmente din care creăm/edităm din senzații și percepții antroporealitatea. Proiecția realității exterioare în om este deformată, reprezentarea ei este limitată de caracteristicile sistemului nervos uman. Un proces asemănător de selecție/transformare se aplică și informațiilor despre propriul corp. Părțile din corp folosite mai frecvent (limba și mâna, de exemplu)  au o reprezentare pe cortex disproporționată în raport cu mărimea lor. Această reprezentare corticală diformă a ariilor senzoriale și motorii a fost numită de anatomiști homunculus. Prin analogie față de homunculusul senzorial-motor (H1), ne putem imagina că și alte funcții mentale sunt organizate în astfel de structuri schimonosite, “homuncusuloide”, și că per ansamblu realitatea internă este deformată și fragmentată de patul lui Procust al minții umane.

 Astfel putem postula existența a trei astfel de structuri: un homunculus sentimental-emoțional (H2), un homunculus intelectual-rațional (H3) și, respectiv, un homunculus spiritual (H4). Pentru a avea tabloul complet, folosind o terminologie asemănătoare, reprezentarea interioară a realității externe, ar putea fi numită cosmunculus (C) (sic!).

Abordând limbajul științific, putem considera acești homunculuși ca un set de rețele neuronale distincte. Rolul lor este pe de o parte de a interpreta/crea realitatea interioară, pe de altă parte de a o adapta la exterior. Homunculușii sunt ca niște programe care interpretează/dau forme realității interne în funcție de context. H2, de exemplu, este responsabil pentru existența sentimentelor care reprezintă emoții (parțial) structurate. Dacă ne luăm după Platon, homunculusul H3 ar fi un fel de modem conectat la o misterioasă lume a ideilor. Pentru știința tradițională, rolul lui H3 (intelectul, gândirea abstractă) este doar de a analiza și a structura informațiile provenite de la simțuri. Un mistic nu pune la îndoială existența unei criptorealități cu proprietăți speciale, la care îl conectează H4 însă pentru un sceptic existența unei realități care transcende antroporealitatea este un act de credință și H4 reprezintă o activitate specifică a creierului apărută când acesta este deconectat de la stimulii externi și interni.

În psihiatrie, există un sindrom de depersonalizare/derealizare în care pacientul pe de o parte se simte deconectat de realitatea internă a propriului corp, de propriile gânduri și emoții, pe de altă parte deconectat și de realitatea externă având sentimentul că visează sau este într-o lume de vis. După unele cercetări recente, se pare că acest sindrom se datorează unor probleme de conectivitate între zonele din creier responsabile pentru percepție și gândire rațională pe de o parte și sistemul limbic care generează emoțiile, pe de altă parte. Pentru om, realitatea este o realitate afectivă, pentru a fi a fi atenți la ce se întâmplă în exteriorul sau interiorul nostru, trebuie să ne simțim implicați afectiv. Odată slăbită legătura dintre H2, și respectiv, H1, H3 sau C coloratura emoțională a informației dispare și omul devine detașat atât de realitatea exterioară cât și de cea interioară. Este interesant de semnalat, că odată decriptată natura circuitelor neurologice implicate în crearea senzației de real, această senzație ar putea fi simulată artificial și astfel barierele dintre lumea virtuală și cea reală s-ar șterge.

În concluzie, H1-H4 și C nu funcționează independent. Aceste structuri sunt conectate și realitatea generată de una dintre ele este influențată într-o măsură mai mică sau mai mare de celelalte.

Când vorbim despre real în mod implicit asumăm existența unei corespondențe între realitatea subiectivă și cea obiectivă. Diferențele uneori ireconciliabile dintre oameni ar putea fi explicate prin preponderența diferită pe care o au toate aceste structuri  în modelarea vieții lor interioare. Poate că apetența pentru un anumit aspect al realității să fie consecința dezechilibrului, între C, respectiv, H1-H4. Unii oameni consideră realitatea ca fiind percepțiile lumii externe alții senzațiile corporale, alții ideile sau sentimentele, iar pentru un credincios singura realitate este „prezența” lumii spirituale. Realitatea zilnică a unui sportiv este guvernată de exercițile fizice, cea a unui îndrăgostit de capriciile ființei iubite, cea a intelectualului de jocul de idei iar cea a unui religios de fervoarea credinței.

De-a lungul istoriei au existat nenumărate mitologii ale realului care au în comun încercarea de a înlocui realul cu un aspect unic aparținând unuia din acești homunculuși.

Mitologiiile realului perceptual-emoțional-intelectual-intuitiv:

-Realul este Dumnezeu. (religiile monoteiste).

-Realul dinăuntru (Atman) și cel dinafară (Brahman) sunt același. (Upanișade).

-Real este  nenumitul, eternul Dao. (Lao Zi)

-Realul este iubirea. (Sf Paul, Tagore)

-Realul este Brahman.(Sankara)

-Realul este apă (Thales).

-Realul este foc. (Heraclit).

-Realul este aer (Anaximene).

-Realul este alternanța dintre uscat și umed, dintre pământ și apă. (Xenophan).

-Realul este ceea ce nu se schimbă (Parmenide).

--Realul este ceea ce se schimbă. (Heraclit).

-Realul este mintea. (Anaxagoras, apoi școala Yogacara de budism).

-Realul este apeiron, infinitul. (Anaximandru).

-Reală este lumea ideilor. (Platon)

-Realul este hilomorfic, o compoziție de materie și formă (Aristotel).

-Realul este gramatic. (Bhartrhari).

-Realul este matematic. (Kroneker), realitatea ultimă este o structură matematică (Max Tegmark).

-Realul este ceea ce percepi. (Berkeley)

-Lumea fenomenală a aparențelor este o iluzie. Realitatea lucrurilor în sine, a noumenului, este transcedentală. (Kant).

- Rațiunea este realul. Realul este rațional. (Hegel)

-Realul este nimic, nimic nu este real. (Nagarjuna).

În fond toate aceste mitologii se reduc la două poziții:

A.     Există un fundament al realității fie el material, spiritual, mental, etc.

B.     Nu există nici un fel de fundament, lumea este co-dependentă.

Avem impresia că ne conectăm la real prin senzații, idei, sentimente, rugăciuni, stări de meditație, etc dar la ce fel de realitate ne conectează toate acestea?

Aceste modeme, aceste așa zise conexii la real ne conectează la Luna Parks, la Disney Landuri ale realului, la realuri retușate, înfrumusețate, îndulcite. O nirvana cu frișcă, un satori cu cașcaval.

Lumea interioară creată de homunculuși nu este făcută pentru a ne ajuta să decriptăm realitatea ci pentru a o face suportabilă. Suntem îndrăgostiți, deodată lumea este mai frumoasă. Ne rugăm și sufletul se dilată. Medităm și avem senzația că zburăm.

Realul dacă ar putea vorbi ar spune poate ca Rimbaud. Je est un autre.

Poate că toți acești cosmunculuși/homunculuși nu fac decât să ne îndepărteze de realitate.

15. Pe de altă parte este eronat să postulezi că realitatea este exclusiv interioară sau exterioară. Realitatea se construiește pe parcursul continuei interacții dintre interior și exterior.

Întrebarea mai fecundă mi se pare: dincolo de baza neurologică a „senzației de real” la care ne refeream mai înainte care este criteriul realității?  Există un astfel de criteriu? Este realul o judecată de valoare la fel ca binele, frumosul sau adevărul?

Pentru ca exteriorul și interiorul să se poată relaționa trebuie să existe o oglindire a exteriorului în interior, respectiv, exteriorul trebuie să fie oglindibil. Însă interiorul nu poate atesta autenticitatea exteriorului, simpla corespondență dintre exterior și interior nu este suficientă. Bineînțeles, interior și exterior sunt doar moduri de a vorbi. Delimitarea dintre ele nu este absolută. Corpul nostru este atât exterior cât și interior. Misticii caută înăuntrul lor tunelul secret, pasajul ascuns care să le ofere accesul către exterior.

Criteriile realității nu pot fi decât relative, locale, construcții euristice.

Noi nu știm cum se face trecerea între lumea cuantică în care obiectele se pot găsi în două locuri diferite  simultan și faimoasa pisică a lui Schrodinger este în același timp vie și moartă și, lumea de zi cu zi, lipsită de orice entanglement și  superpoziții. Extrapolând logica lumii cuantice la nivel macroscopic se ajunge la teoria lumilor multiple a lui Hugh Everett III în care universul se bifurcă în fiecare moment  și există o multitudine de variante de universuri care conțin o multitudine de variante ale mele cel care scrie aceste rânduri și, respectiv, o multitudine de variante ale tale, cel care le citești.

16. Există mai multe realități? Știința nu a reușit încă să unifice nivelul macroscopic cu cel microscopic. Realitatea lumii cuantice este foarte diferită de cea de zi cu zi. Putem vorbi de structuri diferite ale realului la diferite nivele dar aceste diferențe nu neagă principiul Newtonian, “Natura este la fel peste tot” ci doar adaugă acestui principiu precizarea că este la fel peste tot la un anumit nivel de organizare. Pe de altă parte, oare cum este posibil ca la nivel macroscopic să existe o realitate independentă de observator iar la nivel microscopic observatorul să determine realitatea cuantică?

Care din modelele fizicii sunt mai aproape de realitate? Lumea macroscopică clasică descrisă de teorile relativității ale lui Einstein sau lumea microscopică descrise de teoriile mecanicii cuantice? Cele două modele ale lumii nu au fost unificate încă, nu există o teorie care să concilieze fenomenele macroscopice cu cele ale lumii cuantice. Dacă la nivel macroscopic efectul observatorului asupra fenomenului observat este neglijabil și poate fi ignorat, la nivel cuantic acest efect trebuie luat în calcul și rezultatele experimentelor sunt influențate de interacția observator/fenomen. În general modelele fizice încearcă să facă abstracție de observator ceea ce la nivel macroscopic este OK, la nivel microscopic însă observatorul este necesar.

Realitatea la nivel cuantic are cu totul alte caracteristici față de cele ale obiectelor din viața de zi cu zi: particulele cuantice par a fi conectate chiar dacă între ele nu există contact fizic direct. Măsurătorile făcute asupra unei particule A care a interacționat la un moment dat în timp cu particula B influențează comportamentul particulei B chiar dacă cele două particule sunt separate în timp sau spațiu. Faimoasa teoremă a lui Bell are o structură conceptuală similară principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Heisenberg atrăgea atenția că nu pot fi măsurate simultan caracteristicile de undă și de particulă dincolo de o anumită precizie. Similar, teorema lui Bell indică imposibilitatea unei teorii cuantice de a include în același timp principiul de localizare (principiu conform căruia acțiunea la distanță fără contact fizic este imposibilă) și de a atribui în același timp valori definite, independente de actul măsurătorii, variabilelor cuantice.

Există o realitate fizică independentă de observator? La nivel cuantic răspunsul este „nu” iar la nivel macroscopic răspunsul este „da”. Care dintre cele două realități este cea „reală”? Lumea cuantică experimentabilă la nivelul actual al tehnologiei nu este o lume a semințelor materiei. Poate că la nivelul cel mai de jos al lungimii Planck din nou lumea devine locală și predictibilă sau, dimpotrivă, poate că la acel nivel fundamental apar comportamente și mai bizare. În interpretarea lui Bohr lumea cuantică devine pură epistemologie, nu trebuie să căutăm mistere ontologice acolo pentru că existența cuantică are un alt înțeles decât cea macroscopică. „Nu există lume cuantică, există doar o descriere abstractă realizată de mecanica cuantică. Este greșit să creezi că misiunea fizicii este de a descoperi ce este Natura. Fizica se referă la ceea ce putem spune despre natură.”

O lume de posibilități, probabilități, o lume fulgurantă, bizară, fără nimic fix.

17. În fizică, după Einstein, discursul despre timp sau spațiu absolut au devenit desuete. Deasemenea, în fizică, nu există o teorie care să cuprindă toate aspectele existenței, cele patru forțe fundamentale nu au fost încă unificate.

La fel, discursul despre real absolut nu se mai poate susține. Realitatea unui om este ficțiunea altuia. Discuția despre realitate presupune implicit o locație spațio-temporală, de aceea, la rândul ei, realitatea este și ea, în mod necesar, locală și relativă.

18. Realitate-adevăr. Există oare ceva cu adevărat real sau totul este doar o iluzie? Aceasta este întrebarea din spatele ideii de realitate. Ce criteriu trebuie folosit pentru a stabili dacă ceva este real sau nu? A fi real este sinonim cu a fi adevărat?

Nu este același lucru a fi real cu a fi adevărat. Criteriul adevărat/fals se aplică afirmațiilor despre realitate și nu realității.

Adevărul este redundant și circular. Adevăr/fals:  când afirmăm că o propoziție este adevărată nu facem decât să verificăm identitatea dintre două seturi de informații. Adevărul trebuie confirmat în raport cu un sistem de referință exterior. Simplificând, adevărul are nevoie de realitate pentru a-și dovedi consistența dar nu și viceversa.

19. Putem desigur afirma că realitatea conține toate lucrurile din lume, că realitatea este totul, dar de fapt, singura realitate care ne este accesibilă este viața noastră.  Fiecare om este o lume, un univers cu legile lui specifice. Omul cu amănuntul și nu umanitatea la grămadă. Fiecare om este o specie pe cale de dispariție. 7 miliarde de realități pe Terra. Fiecare dintre noi trăiește într-un con spațio-temporal al realității determinat de orizontul fiecăruia ca ființă umană. Realitatea este pentru fiecare dintre noi acest con unic.

Realitatea întrupată în om după chipul și asemănarea sa. Omul ca un fel de clonă, ca o copie a realității. Sau, mai degrabă, simultan ecuație și soluție a realului. Oamenii ca niște muguri pe crengile realului.

Pentru fiecare dintre noi realitatea este determinată de experiențele pe care le-am avut, de intensitatea senzațiilor și de calitatea memoriei noastre.

Realitatea mea interioară este o matrice, un păienjeniș de senzații și amintiri care s-au dezvoltat și se dezvoltă treptat influențate fiind de experiențele la care am fost și sunt martor. Realitatea este pentru mine această lume apărută din interacția dintre interiorul și exteriorul meu. O configurație interioară care devine exterioară acum când scriu și care devine din nou interioară când tu citești aceste cuvinte.

Fiecare om trăiește într-un univers unic care, odată cu moartea lui, dispare definitiv.  Proiectul realității, un proiect planetar care își propune să păstreze ceva, oricât de mărunt din existența fiecărui om care a existat și va exista vreodată. Un cuvânt, o imagine, o voce a fiecăruia dintre locuitorii planetei Terra.

Dincolo de realități independente de om, dincolo de semințele realului care nu se știe dacă ne vor devein vreodată accesibile, avem aici, aproape, fiecare dintre noi, realitatea concretă, palpabilă, proiect individual, perpetuu deschis spre lume.

20. Proiectul realității (un posibil decalog)

1.      Realitatea ta este unică.

2.      Nu crede în false realități. 

3.      Nu-ți face din realitate o închisoare.

4.      Nu lua realitatea nici prea în serios, nici în derâdere.

5.      Nu invidia realitatea celuilalt.

6.      Nu batjocori realitatea celuilalt.

7.      Nu lua reprezentările realității drept realitate.

8.      Respectă realitatea la fel cum îți respecți părinții.

9.      Realitatea evoluează continuu.

10.  Realitatea este nesfârșită.

 

21. Realitatea este ca un tren care ne poartă pe toți, atomi, oameni și stele spre o destinație necunoscută. Budiștii au înțeles foarte bine identitatea dintre realitate și iluzie. Lumea aceasta nu este un văl, nu este o cortină dincolo de care se găsește altceva. Lumea aceasta este singura pe care o avem. De aici îndemnul budist de a fi foarte atenți la tot ce se întâmplă. Pentru budiști prezentul este singura noastră bogăție, de acea trebuie să ne străduim să nu o risipim și să fim întotdeauna prezenți.

Natura realității ne este perfect impenetrabilă, ea însă poate fi trăită.

Ce este mai important? Să afli ce este realitatea sau să o trăiești?

 

                                  

 

respiro@2000-2014 All rights reserved