FLUTURE

       

  de Cornel Mihai Ungureanu

       

 

Ştia că o vor găsi. Îi văzu de departe apropiindu-se. O văzuseră şi ei, plaja era pustie. Se întinse la loc în iarba pîrjolită ce mai păstra încă mirosul de muşeţel, la marginea nisipului, sub salcîmul uscat. Printre crengile lui negre privi Golul.

                                       

***

        Îşi amintea bine dimineaţa cînd începuse totul. Deşi, altfel, nu avea o memorie prea bună. Se trezise devreme. Îşi băuse cafeaua în bucătărie, ascultînd la radio emisiunea matinală. Poliţia rutieră îndemna şoferii la o conduită preventivă. "Stop! Acum trec eu! Sună clopoţelul!" spunea un glas zglobiu de copil. Urmase vocea piţigăiată a unei profesoare de gimnastică: "Întinde, împinge şi un doi trei, întinde, împinge şi un doi trei. Respiraţi adînc..." Corina făcuse şi ea mişcările de înviorare, apatic, zîmbind. Plecase la Universitate din timp. Avea curs cu Aristide cel rău, un prof exigent, ursuz, care păstra cu studenţii o relaţie distantă, impersonală. Nici un comentariu de-al lui nu ieşea din domeniul cursului pe care îl preda: statistica. Materia era şi ea greoaie, anostă. La Aristide picau cei mai mulţi. Studenţii nu îl iubeau. Nu îl iubeau nici profesorii, purtarea lui în cancelarie nu era diferită de aceea de la curs. Nu accepta şi nu făcea intervenţii. Corina se gîndea la profesorul Aristide ca la un căţel urît cu care nimeni nu vrea să se joace. Singurătatea îl face să devină rău. Ei însă îi plăceau căţeii urîţi. Îşi luase la el lucrarea de licenţă. Se dusese de cîteva ori să-i ceară sfaturi în legătură cu tema ei, să îi pună întrebări. Chiar dacă Aristide îi răspunsese morocănos, o ajutase, iar ea nu luă deloc în seamă acreala lui.

        Plouase peste noapte. Aerul dimineţii era aburos. Corina trecuse pe lîngă staţia de tramvai fără să se oprească. Agitaţia străzii începuse. Tramvaie ticsite duceau muncitorii spre uzinele din marginea oraşului. Vînzătorii de ziare şi de la micile chioşcuri îşi făcuseră apariţia.  La break on through Corina trecu dincolo.Prin scara unui bloc  ajunse în spate. Putea merge şi pe aici la Universitate, pe aleea asta paralelă cu strada, dar atît de diferită. Era linişte aici, cîntau păsările, erau flori şi copaci, la doar cîţiva paşi de tumult. Găsise un trandafir plin de noroi, cu o urmă de pantof pe petalele roşii. Adunase şi cîteva crengi căzute din plopi. O ramură de pin. Era convinsă că pentru ea le lăsase, cineva, în drum. Un fulg care pica dintr-un guguştuc era un semn. O minune. Mai mult timp pierdu cu melcii. Ieşiseră sinucigaş după ploaie. Îi duse spre presupusele destinaţii, certîndu-i cu glas tare. Apoi găsise pisoiul. Îl auzise mai întîi. Era lîngă un tomberon, ţipa din toată inima. Era murdar şi plin de pureci, mititel, urît cu jegu' ăla la nas. Fu extrem de fericit de apropierea ei. Nimeni nu-l mai ţinuse probabil în braţe. Îl luă cu ea.

        Sala de curs era plină. Tocilarii îşi ocupaseră locurile în primele bănci. Aşteptau dictarea, cu caietele şi pixurile pregătite. Acasă vor citi cursul, pentru a-l memora mai uşor în sesiune, vor lua note mari, îl vor uita, vor primi la sfîrşit o diplomă de specialist cu care îşi vor apropia statutul de stîlpi ai societăţii. Răzvan o stigă din fundul sălii. "Ţi-am oprit loc!" "Nici nu era greu" răspunse ea. El rîse. Acolo, pe penultimul rînd nu se înghesuia nimeni.

        "Ce naiba e acolo?" se speriase el de pisoi. "Cum îl cheamă?" "Dumitru" "Ce jegos e! De unde-l ai?" "De la tomberoane" " Şi îl ţii la curs? Dacă ţipă şi te prinde Aristide, te haleşte!" " Nu ţipă" "Şi pe urmă? Ce-ai să faci cu el?" Nu se gîndise la asta, dar răspunsul îi veni firesc:"Îl duc acasă"

        Dumitru nu miorlăi deloc în timpul cursului de două ore "fără pauză". Torcea. Corina nu luă cursul. Aici, în spatele clasei, vocea profului abia se auzea. Scrise mai întîi o poezie. Începu o scrisoare pentru un prieten. Se gîndi ce bine ar fi acum la mare, fără nici o grijă, alta decît să stea întinsă pe nisip, să asculte ţipătul pescăruşilor, valurile, să bea cafea, să mănînce hamsii prăjite, să fumeze şi să se întoarcă din nou pe plajă, pe drumul de ţară, printre ciulini şi tufe de pelin. Să construiască un castel de nisip, să treacă un vapor şi să o salute sunînd din sirenă. Un timp privi pe geam, trecătorii, staţia de tramvai umplîndu-se de oameni.

        Cînd cursul se termină, se întîmplă ceva. Îşi văzu colegii întorcîndu-şi unii spre alţii feţele nedumerite. Unii nu auziseră, alţii rîdeau pe sub mustaţă. "Ce-a zis?" "Ce-a zis, mă?" zburau şoaptele, în aerul clasei. "Îl întreb!" zisese Răzvan şi se ridicase în picioare. "Domnule profesor, dacă vreţi să repetaţi. Aici în spate nu s-a auzit" În liniştea care se lăsase, vocea profesorului Aristide răsunase limpede, ca şi cum ar fi rostit formula de calcul a mediei armonice: "Am spus: cerul e un fluture albastru" "Asta face parte din curs?" întrebă Săvescu, şeful de an cu vocea dulceagă, îndatoritoare cu care se adresa profesorilor ca să pară cît mai interesat. Singurul lui vis părea să fie învăţarea oricărui curs picat în mînă. Profesorilor le plăcea asta, dar Aristide îi dăduse notă mică la parţial şi Săvescu îl ura feroce. "Trebuie să notăm?" adaugă el, mieros. "Da, face parte din curs. Notaţi, spuse Aristide, dacă nu ţineţi minte"

        Pînă la sesiune mai erau două săptămîni. Tot atîtea întîlniri cu profesorul Aristide, încheiate de fiecare dată la fel: "Cerul e un fluture albastru" Studenţii făcuseră un salut din cuvintele astea. Le rosteau cînd se întîlneau pe hol, izbucnind în hohote de rîs. "Şi-a luat cîmpii, de atîta statistică" Unii sperau să dea examenul cu altcineva. Cu Săvescu în frunte, o delegaţie se duse la decan. Zvonul se răspîndise în oraş. Se ţinu un consiliu profesoral, dar nu se ajunse la o măsură concretă. Grupa Corinei fu prima care dădu examenul cu Aristide. Şi ultima. Pe toate bileţelele de examen se afla, după o problemă şi un subiect de teorie, o întrebare comună: Ce este cerul? Toţi studenţii care se prezentaseră la examen dădură acelaşi răspuns:"Cerul e un fluture albastru". Aristide îi trecu pe toţi. Afară îl aştepta un reporter de la postul local de televiziune, care era şi corespondent pentru un post privat cu audienţă naţională. La ştirile de seară, Aristide era cunoscut în toată ţara, iar în ziua următoare ajunse din întîmplare pe un canal european, la o rubrică de ştiri amuzante. Cînd îl internară într-o clinică psihiatrică, profesorul Aristide era un om celebru.

         După o săptămînă, toată lumea îl uitase. Corina îl vizită de cîteva ori la spital. Aristide, puternic sedat, nu părea că o recunoaşte. Trecură două luni pînă îl trimiseră acasă. Nu era periculos.

        Aristide locuia într-o casă mare, cu o grădină la fel de mare, pe care le moştenise de la părinţi. Stătea singur. Părinţii îi muriseră cînd el era încă adolescent. Nici o femeie nu intrase în această casă de ani de zile. O vecină încercase odată, venise cu împărţit, dar Aristide îi ieşise repede în întîmpinare în curte şi o ţinuse acolo în picioare, pînă cînd ea se hotărîse să plece. Casa îi păru Corinei întunecată şi tristă. Ca şi cum ar fi găzduit un mort, zi după zi. Aristide nu vorbea. Ea îi aducea mîncare, dar el nu mînca deloc la început. Începu să-i vorbească ea. Îi povestea tot ce-i venea în minte, ce i se întîmplase peste zi. Îi făcea semn cînd era prea obosit. După un timp începu să mănînce, cîte puţin. Uneori era imposibil. Era aspru. Rău. O gonea deşi n-ar fi vrut să plece. Se chinuia. Se ferea să recunoască bucuria pe care i-o aducea prezenţa ei. Corinei îi era milă de el. Deşi de vreo două ori o supărase atît de tare încît se gîndise să nu mai vină, se întorsese de fiecare dată. O dată îi răsturnase crăticioarele în care ea îi adusese mîncare. A doua zi îl găsise cuminte, dar pentru nimic în lume nu şi-ar fi cerut scuze.

         Nu spusese decît: "Cerul e un fluture albastru". Şi oamenii făcuseră din el o epavă.

         La început îi fu foarte greu să vorbească şi ea nu-l forţă deloc. Cînd veni primăvara, încercă să-l scoată în curte. Nu refuză. Uneori povestea ceva din copilăria lui. De cele mai multe ori nu spunea nimic. Cum ieşise din casă, privise cerul. Şi pentru prima dată, zîmbise.

        Cum zilele erau tot mai calde, Corina îl găsea aşteptînd-o în curte. Era parcă mai viu, mai prezent. Într-o zi, în timp ce stăteau la masă, îl văzu ridicîndu-se deodată, repezindu-se la o găleată cu apă de ploaie şi aruncînd-o spre gardul dinspre curtea vecină. O femeie ţipă şi începu să drăcuie. Aristide zîmbea mulţumit de sine. Nu-i plăcea să fie spionat. O privea pe Corina mîndru. Nici ea nu-şi opri zîmbetul. După un timp în care se foi pe scaun, frămîntat de cine ştie ce gînduri, Aristide spuse limpede: "Cerul e un fluture albastru" "De unde ştiţi?" îl întrebă liniştită. " Ştiu!" răspunse el "Nu ştiu de unde ştiu, dar ştiu!" zise, supărat. "Dar de cînd... De cînd ştiţi? Cînd aţi aflat?" Aristide se mai calmă. "Ţii minte cînd v-am spus la curs? Prima dată. Cînd ai venit tu cu o mîţă şi n-ai scris nimic două ore. Ştii?" "M-aţi văzut?" " He-he! rîse el. Totul se vede!" După ce se amuză de uimirea ei, continuă. " Era o zi frumoasă. Plouase în ajun. Abia am ajuns pînă la poartă din cauza melcilor. Umpluseră aleea. Pe stradă mirosea a mîncare de cartofi, cu mărar şi dintr-un nor m-au picurat cîţiva stropi. Şi era un nor atît de mic! Cînd am mai privit o dată în sus, dispăruse. Rămăsese cerul albastru şi cu cît îl priveam mai mult cu atît înţelegeam mai bine că el nu e decît un fluture şi că noi stăm sub aripa lui. Ocrotiţi." Tăcu. Corina nu ştiu ce să-i spună.

        A doua zi îl găsise în camera lui, căzut lîngă pat, fără cunoştinţă. Era îmbrăcat frumos. Îşi luase sacoul, avea cravată, se bărbierise. Gemea abia auzit.  "Nu se moare aşa uşor!"se încurajase singură. Chemase Salvarea şi se întorsese lîngă el. Murise ţinînd-o de mînă, uşor, ca şi cum ar fi adormit. Ea ieşise în curte. în aşteptarea doctorului. Era spre prînz. Un foşnet uriaş, înspăimîntător se auzi şi Corina se gîndi că nu poate fi decît suflul unei explozii. Se auziră ţipete, oamenii ieşeau la porţi, strigînd unii la alţii. "A explodat combinatul chimic!" ţipă o femeie. Stăteau toţi, cuprinşi de spaimă. Simţeau pericolul, dar nu ştiau ce e, de unde vine, cum să se ferească şi panica pusese stăpînire pe ei. "Aoleuuu!" urlă o femeie, arătînd cu mîna în sus "Doamneee!". Şi atunci toţi văzură cerul apropiindu-se înspăimîntător şi se prăbuşiră la pămînt. Începu apoi să se îndepărteze. Şuieratul deveni mai slab. Se ducea tot mai departe. După un timp pe care nimeni nu-l mai ţinuse, rămase din el doar un fluture albastru. Bătu din aripi, pînă cînd dispăru cu totul. Deasupra lor văzură Golul.

 

        Se bucura că ziariştii o găsiseră înaintea serviciilor secrete. Fugise la mare, departe de măsurile speciale de securitate, medicale, ecologice, departe de agitaţia politicienilor, a oamenilor de ştiinţă, departe de agonia omenirii. Se apropiau, cu camerele de luat vederi, cu microfoane şi reportofoane, ca o haită. Sigură de ea şi puternică, altădată. Destul de speriată acum, sperînd fără să ştie ce. Îşi amintiseră de Aristide. Aflaseră de ea. Îi spusese ceva? Înainte de a muri? De ce fugise?

        Pescăruşii dispăruseră. Pe mare pluteau peşti morţi. Briza mirosea urît. În oraşe era şi mai rău. Soarele dogorea.  Pămîntul nu mai era un spaţiu ocrotit.

        O înconjurară curioşi, obosiţi. Îşi făceau şi acum meseria, unii cu patimă, alţii plictisiţi, bucuroşi că o găsiseră. Ce le putea spune? De unde ştiuse Aristide? Ce ţi-a spus? Ce urmează? Ce se va întîmpla cu noi? Ştii ceva? Ce ştii?

        "În ultima zi, l-am găsit îmbrăcat elegant. Îşi luase sacoul, cravata, era bărbierit. M-a primit zîmbind. Vreau să-ţi arăt ceva, mi-a zis. M-a luat de braţ şi m-a dus în curte. Mirosea a lavandă. Părea fericit." Îi plăcea jocul. Micile detalii, verosimile, spontane, nevinovate erau importante în construirea şi susţinerea unei minciuni. " Apoi cerul a zburat şi profesorul Aristide a intrat în casă. S-a întins pe pat. A închis ochii. Respira tot mai greu. L-am întrebat: domnule profesor, ce se va întîmpla cu noi?" Îşi scoase o ţigară. "Aveţi răbdare, mi-a spus. Cerul e acum o omidă." Îşi aprinse ţigara, trase un fum şi-i dădu drumul. "Atît?" întrebă unul din reporteri. Corina privi pe rînd în camerele de luat vederi, apoi în zare. "Atît. Cerul e o omidă" spuse, cu un aer grav. Era plăcut să flirtezi cu întreaga omenire.