PĂŢANIILE UNEI FETE SINGURE

 

 

                                   de Alina Stănescu

 

 

Prolog:

Cînd eşti singură de multă vreme, ai avea chef să te lase toată lumea în pace: părinţi, mătuşi, bunici şi o mulţime de alte persoane prea binevoitoare. Nu ai dori să te întrebe nimeni cu exagerată grijă:

- Dragă, dar tu nu te mai măriţi?

- Nu doamnă, pentru că nu am cu cine.

- Ei cum, dar o fată frumoasă ca tine, nu se poate să nu aibă nici un prieten !

- Şi totuşi nu am nici un prieten.

Persoana aceea prea binevoitoare te priveşte apoi cu oarecare suspiciune (biata de ea, poate n-o fi normală, pare a gîndi) şi se oferă să-ţi facă ea cunoştinţă cu un băiat deştept şi frumos, de familie bună, cu serviciu bun în Bucureşti şi tot aşa ...

La început nu vrei, dar apoi la insistenţele întregii familii cedezi. Aşa eşti tu, spun ei, prea pretenţioasă şi cu capul în nori, crezi că viaţa este ca în cărţi şi va veni într-o zi Făt-frumos pe un cal alb. în viată trebuie să lupţi continuă ei, nu să stai să aştepţi.

Este inutil să le spui că toate acestea le ştii şi tu foarte bine, că ai picioarele înfipte în pămînt mai bine decît oricine, dar că nu-ţi  fac nici o plăcere întîlnirile astea aranjate.

- Păi la vîrsta ta, cum ai vrea să cunoşti un băiat? Că doar nu poţi să-l agăţi pe stradă - ar riposta cu toţii şi din păcate chiar ar avea dreptate.

Nu poţi decît să-ţi  treci în revista cei 29 de ani şi să te întrebi pentru a mia oară de ce toate în viaţa ţi-au mers rău la capitolul viaţa amoroasă. Şi să nu găseşti nici un răspuns, ca de obicei.

Aşa că te pregăteşti pentru întîlnire cu mare grijă, schimbi nervoasă toaletele pînă o găseşti pe cea în care te simţi cel mai bine, ai grijă să nu întîrzii la trenul care te va duce la Bucureşti, stai pe bancheta din compartiment cît mai uşor cu putinţă să nu te şifonezi, nu te rezemi cu capul de spetează ca să nu-ţi  strici coafura (cu toate că eşti frîntă de oboseală) şi încerci să fii cît mai relaxată.

 

I. Gabriel

Cînd trenul a oprit în gara din Bucureşti, Liana a coborît şi a început să meargă încet pe peron. Apropiindu-se de capătul peronului i-a privit pe toţi tinerii de acolo: ca niciodată peronul era plin de băieţi simpatici şi bine făcuţi.

- Oh, Doamne, a gîndit ea, oricare ar fi dintre aceştia, măcar arată bine.

Şi-a continuat drumul uitîndu-se galeş în ochii tuturor, doar doar vreunul dintre ei va da semne că pe ea ar aştepta-o. La un moment dat dintre toţi acei băieţi înalţi s-a desprins un tinerel mititel şi cam bărbos.

- Tu eşti Liana ?, a întrebat-o el, şi cînd a primit confirmarea ei i-a pus în braţe un buchet de flori.

Liana a simţit rîsul din pupilele celor din jur şi cei 173 de centimetrii ai ei apăsînd-o. Asta este, îşi spuse, iar se amuză viaţa pe seama mea. Nu este vina lui că n-a crescut mai înalt, ci doar a mătuşii lui care n-a văzut că sunt cu un cap mai înaltă decît el. Dar totuşi putea să se bărbierească pentru întîlnirea asta şi nici puţin deodorant nu i-ar fi prisosit.

în timp ce gîndea toate acestea încerca să lege o conversaţie cu băiatul cu care se întîlnise. Doar că prima lui întrebare a fost:

- Părinţii mei mi-au spus că eşti credincioasă... şi făcu o pauză care vroia să spună "nu prea pari".

Vară fiind, Liana era îmbrăcată cu o fustă mai scurtă şi o bluza fără mîneci. Într-adevăr a călugărită nu semăna în nici un caz. Iar întrebarea lui Gabriel o lăsă puţin în ceaţă.

Răspunse cu un "Da" uşor, aşa cum răspunzi cînd cineva încearcă să-ţi  pună întrebări prea intime. Dar nu avu timp să mai spună şi altceva pentru că veni o altă întrebare:

- Tu te rogi seara? Cîte rugăciuni spui?

De data aceasta pe buzele Lianei înflori un început de zîmbet. Răspunse:

- Cînd nu adorm mã mai rog - şi încercă să-şi stăpînească rîsul ce se ridica din adîncul ei. Dar nu reuşi pentru că Gabriel îşi deschise mapa şi scoase de acolo două cărţi cu tematică religioasă. De data aceasta Liana rîse din tot sufletul şi îl refuză ferm:

- Nu Gabriel, nu mă interesează cărţile acestea.

- Dar eu vreau ca tu să le citeşti şi să discutam despre ele altădată. Chiar nu le vrei?

- Nu !

Au mers împreună o bucată de drum, cu troleul, pînă la staţia de unde Liana trebuia să ia alt mijloc de transport. Ca un făcut pe traseul troleului se nimeriră vreo trei biserici iar Gabriel nu scăpa prilejul de a se închina la fiecare cu mişcări repezi ale mîinii drepte, gest ce-i acoperea faţa şi făcea aproape imposibilă o conversaţie normală cu el. În răstimpurile cînd nu se închina emitea concluzii de genul: "Ce rost are să cîştigi bani în lumea asta, oricum vine sfîrşitul lumii".

Cînd se despărţiră, Gabriel îi spuse Lianei:

- Am să mă rog pentru tine! şi pe fată iar o bufni rîsul. Întîlnise mulţi oameni în viaţa ei, dar asta nu i se întîmplase încă. Şi continuă să rîdă, pentru că dacă nu ar fi făcut asta probabil ar fi plîns.

Bineînţeles că ajunsă înapoi acasă peste cîteva zile povesti familiei inedita poveste, apoi sîcîită de insistentele mătuşii lui Gabriel îi povesti şi acesteia cele întîmplate.

- Noi ne-am gîndit, spuse ea, că dacă tu o să ţii la el, o să-l scoţi din starea asta.

- Doar dacă aş fi handicapată - gîndi enervată fata.

Nu mai era nevoie de comentarii. Uneori tare bine este de una singură, gîndi Liana şi dădu uitării întreaga poveste, bucurîndu-se că este sănătoasă şi la minte, şi la trup.

 

II. şi pentru că aşa nu a mers ...

 

...întreaga familie a hotărît în unanimitate că singura soluţie este înscrierea Lianei în baza de date a unei agenţii matrimoniale. S-au certat teribil timp de cîteva zile, fata împotrivindu-se la această soluţie.

- Nu am încredere în aceste agenţii, repeta într-una iar răspunsul venea invariabil:

- Dacă eşti aşa încăpăţînată ai să rămîi singură toată viaţa! De ce să nu ai şi tu posibilitatea să alegi dintre mai multe variante, nu să stai şi să aştepţi la nesfîrşit?

Aşa că după îndelungi lupte, Liana a cedat din nou. şi a acceptat să meargă să se înscrie în baza de date a unei agenţii matrimoniale. Şi-a fixat o întîlnire pentru sîmbătă dimineaţa la ora 11, l-a luat pe fratele ei, şi a căutat adresa indicată. Cînd a găsit-o în sfîrşit, a ezitat: locul părea cam dubios, sau mai sugestiv exprimat de fratele Lianei, semăna a "casă de curve". Dar pentru că tot erau ajunşi pînă acolo au intrat. Apartamentul era vechi şi parcă desprins dintr-un alt deceniu. Bărbatul din cameră părea a fi însă un om foarte serios, contrastînd cu întreaga ambianţă. Se armoniza perfect cu calculatorul vechi pe care îl avea pe birou şi la care a muncit îndelung pînă a interogat o bază de date după cîteva criterii. Contra unei sume de 200 000 lei îi dădu Lianei o listă cu cîţiva bărbaţi care ar fi corespuns cerinţelor ei: adică înalţi, tineri, necăsătoriţi, nefumători şi cu studii superioare. Şi îi spuse să îi sune pe aceştia pentru a stabili o întîlnire cu ei.

- Să-i sun eu ? - întrebă Liana, în mod evident ideea aceasta nefăcîndu-i nici o plăcere.

- Da, pentru că ei nu vă au pe listele lor şi nu vă pot căuta ei.

Liana a plecat şi ajunsă acasă a început să-şi facă curaj şi să compună textul pe care îl va spune la telefon.

Şi a început să sune. La cîteva numere de telefon nu răspundea nimeni. Doar că la a treia încercare, a răspuns cineva:

- Bună ziua, sunt Liana şi am numărul tău de telefon de la agenţia matrimonială... iar cum de partea cealaltă nu se simţea nici o reacţie, încercă să continue...probabil că vrei să ştii mai multe despre mine... un rîs enervant o întrerupse:

- Ha, ha, nu mai este de actualitate.

- Bine, atunci anunţă la agenţie, mai spuse Liana, şi închise nervoasă telefonul.

Pînă aici, îşi spuse ea, n-am de gînd să mă las umilită de toţi bădăranii.

 

III. un alt Gabriel ... dar în alt fel

 

După o vreme de la vizita ei la agenţia matrimonială, Liana a început să fie căutată de diferiţi băieţi, care aveau sau nu cei 7 ani de acasă. Unii dintre ei, cum aflau că fata nu este din Bucureşti, închideau pur şi simplu telefonul, fiind gratulaţi cu calm de Liana cu prietenosul "Nesimţit, ce să-i faci!".

Într-o după amiază telefonul Lianei sună din nou, iar vocea masculină era chiar plăcută şi binecrescută. Pe el îl chema Gabriel şi era economist. Au stabilit o întîlnire pentru sfîrşitul săptămînii, la metrou, la Piaţa Romană. Ea avea să aibă în mînă o revistă pentru a se putea recunoaşte mai uşor.

Şi iar a plecat Liana spre Bucureşti, într-o zi caniculară de vară. şi-a cumpărat o revistă şi a început s-o răsfoiască, simţind că se topeşte şi intră în asfalt cu revista cu tot, sub dogoarea soarelui de 5 după amiază. şi aşa nu a băgat de seama cînd băiatul s-a apropiat de ea. Cînd a ridicat privirea probabil o zecime de secundă a ezitat: cel din faţa ei nu era tocmai un Făt Frumos, dar nu era nici vina lui că arăta aşa. Probabil din cauza statului incorect la birou umerii îi erau aplecaţi în faţă, într-un mod destul de evident iar faţa îi era plină de coşuri, poziţionaţi mai cu seamă în jurul gurii. Nu mai era nimic de făcut în clipa aceea şi nici nepoliticoasă nu putea să fie. S-au salutat, au încercat să treacă peste stînjenitorul moment de început al unei conversaţii între doi oamenii care nu se cunosc absolut deloc şi au intrat într-un fast-food unde atmosfera era răcoroasă datorită instalaţiilor de climatizare. Cît timp au mîncat o îngheţată au discutat despre tot felul de lucruri, subiectul principal constituindu-l serviciul fiecăruia. Au căzut de acord că este greu pentru un tînăr să se afirme fără ca cei bătrîni să-i pună tot felul de bete în roate, este greu să-şi găsească un loc de muncă care să corespundă cerinţelor lui de realizare profesională şi materială. Au povestit despre studenţie, despre viaţa politică a ţării, despre concedii şi la un moment dat nici ei nu au mai ştiut despre ce să vorbească.

O durere cumplită de cap o chinuia pe Liana, poate din cauza soarelui, poate din cauza băiatului din faţa ei care n-o impresiona în nici un fel şi o plictisea cumplit. Aşa că după trei sferturi de oră s-au despărţit, cu promisiunea de a se mai căuta. Doar că amîndoi ştiau că asta nu se va mai întîmpla.

Şi aşa s-a mai încheiat o întîlnire aranjată prin agenţia matrimonială.

 

 

 

 

IV. Căutări

 

Telefoanele continuau s-o caute pe Liana. Uneori te şi întrebai unde s-or fi ascunzînd atîţi bărbaţi singuri pe lumea aceasta pentru că atunci cînd aveai nevoie de ei nu găseai nici unul. Doar că dintre toţi cei care sunau nu era nici unul corespunzător standardelor Lianei. Ea nu voia nici bărbaţi de 30 de ani care încă nu-şi terminaseră facultatea, nici poliţişti, nici divorţaţi cu copii, nici arabi, nici olandezi veniţi în România să-şi caute neveste gospodine.

Aşa că s-a mai înscris la o altă agenţie matrimonială care, spunea reclama, ţinea seama de compatibilitatea astrală cînd facilita întîlnirea dintre cei doi oameni. Acum n-a mai fost nevoie s-o convingă nimeni: s-a dus liniştită la sediul agenţiei, situată într-un cartier central şi elegant. A discutat cu patroana agenţiei, a completat un formular cu tot felul de întrebări referitoare la ce şi-ar dori ea de la el şi de la relaţia lor şi a primit şi de acolo o listă cu 6 bărbaţi. şi de data aceasta trebuia să sune ea, dar ce mai conta: trecuse deja prin nişte experienţe care o imunizaseră la jene de felul acesta.

Iar a mers acasă, a studiat lista şi s-a hotărît s-o ia de la sfîrşit. Adică cu Daniel, care era un doctor de 29 de ani şi se autocaracteriza ca "o persoană liniştită şi serioasă". După multe căutări, ba avea telefonul închis, ba nu răspundea, a reuşit să vorbească cu Daniel. S-a prezentat, i-a spus de unde are numărul lui de telefon, şi l-a întrebat dacă situaţia mai era de actualitate.

- Da - a răspuns el.

- Eu sunt acum în Bucureşti, crezi că am putea să ne întîlnim astăzi sau mîine?

- De ce ai venit în Bucureşti?

- În primul rînd am venit să trec pe la sediul agenţiei matrimoniale, şi apoi în Bucureşti am toţi colegii şi prietenii - spuse Liana întrebîndu-se de ce îl ucide pe el curiozitatea referitor la acest subiect.

- Nu sunt liber în seara aceasta, doar mîine dimineaţă.

- Bine, mîine dimineaţă. în ce loc?

- La ora 9 dimineaţă pentru că la ora 10 trebuie să iau pe cineva de la gară (adică hai s-o fac şi pe asta, cînd de fapt eu am treburi mai importante). Tu unde stai?

- în Cotroceni.

- Ne întîlnim în Parcul Operei.

- În Parcul Operei ? întrebă Liana şi timp de o secundă vru să-l întrebe: tu-ţi  baţi joc de mine? - dar în loc de asta rîse şi spuse: sper să nu am probleme.

Aşadar întîlnirea fiind stabilită pentru ora 9 dimineaţa, Liana s-a trezit devreme, s-a grăbit pe drum să nu întîrzie şi să nu pară neserioasă şi a ajuns în Parcul Operei, pustiu duminică la ora aceea, pe cît de populat este de homosexuali la lăsarea întunericului. S-a aşezat pe o bancă şi a aşteptat: 5 minute, 10 minute. Apoi a pus mîna pe telefon şi a sunat să vadă dacă nu cumva s-a întîmplat ceva, sau Daniel o fi pe drum. Telefonul suna dar nu răspundea nimeni. Nici atunci, nici peste 5 minute, nici peste 10, nici peste un sfert de oră. Atunci a cedat răbdarea Lianei şi dacă ar fi putut l-ar fi făcut franjuri pe nesimţit. Dar nu putea să se descarce în nici un fel şi să scape de sentimentul acela supărător care cumula mult prea multe lucruri.

 

V. Costinel

 

Peste cîteva zile de la acea nefericită întîmplare, telefonul Lianei suna din nou, chiar în timpul programului de lucru. Descoperi cu mirare că o suna chiar unul din bărbaţii de pe lista ei de la ultima agenţie matrimonială. Misterul se spulberă cînd Costinel îi spuse că primise un telefon de la agenţie şi i se dăduse numărul ei de telefon.

Începu imediat să-i povestească cum i-au dat şi lui de la agenţie o listă de fete, şi cum le-a sunat pe rînd. Una i-a spus că situaţia "nu prea" mai este de actualitate, iar alta a început să-l înjure:

- Să fiţi ai dracului, că toţi sunteţi la fel ! - de n-a putut nicicum s-o potolească şi să poarte vreo discuţie cu ea.

Vorbea cam mult Costinel iar Liana nu avea timp să asculte lucruri care n-o interesau absolut deloc. A încercat să-i sugereze lucrul acesta, dar Costinel nu avea urechi s-o audă.

El o întreba dacă va purta tocuri înalte la întîlnire - pentru că ştii tu, i-a spus el, tocul face frumos piciorul unei femei, i-a spus că îi plac femeile elegante, a întrebat-o dacă are părul lung. Ea s-a scuzat că nu are lucruri foarte elegante (pentru că acesta era domiciliul ei de "serviciu", că nu are părul lung ci scurt şi de obicei nu poartă tocuri foarte înalte. I-a mai spus că are foarte mult de lucru şi nu are o ora fixă la care iese de la serviciu. El s-a arătat foarte interesat să o cunoască, a spus că vine în micuţul oraş în care Liana stătea în timpul săptămînii şi o va suna cînd ajunge în apropiere pentru a stabili cu exactitate un loc de întîlnire.

Fata a aşteptat toată după amiaza şi toată seara un telefon, şi-a anulat ieşirea la un suc cu colegii de serviciu, iar pe la 9 seara l-a sunat ea acasă. Acolo a dat peste mama lui. După ce a spus frumos "Bună seara" şi cum o cheamă, a cerut cu Costinel.

- Costinel nu este acasă.

- Îi spuneţi va rog că l-am căutat?

- Dar cine sunteţi dumneavoastră ?

- Dacă îi spuneţi, o să ştie el.

.- Domnişoară, vreau să ştiu cine sunteţi şi de unde sunteţi ...

- Sunt de la agenţia matrimonială.

- A, inginera de la agenţia matrimonială. Puteţi să-mi spuneţi cum arătaţi ?

- ... Liana a ezitat, dar cum avea simţul umorului a început să-i dea datele: 1,73 m, 60 kg etc.

- E bine că ai numai 60 de kg pentru că copilului nu-i plac fetele cu kg mai multe....(iar copilul avea 33 de ani !)

- Da, deocamdată copilul a fost cam neserios, trebuia să mă sune şi nu m-a sunat. A avut vreo problemă, s-a întîmplat ceva?

- Domnişoară, probleme pot apărea oricînd ...

- Tocmai de aceea am şi dat telefon eu acum.

Cam aşa s-a încheiat discuţia. Pe la ora 22 "copilul" a sunat-o pe Liana, spunîndu-i că a înţeles ea greşit, el urma să o sune doar dacă pleca spre ea, fata a acceptat faptul că a înţeles ea "greşit", el i-a spus că a fost pînă la acea ora cu colegii de serviciu, dar nu s-ar putea vedea la ora aceea (!?) Liana i-a explicat că mîine va avea  o zi grea şi a rămas că vor mai vorbi.

A doua zi a sunat-o iar Costinel şi au stabilit o nouă întîlnire. Iar pe la ora 20:00 seara Liana a primit un telefon scurt:

- Suntem pe drum, ajungem în 25 minute.

Oare cine "noi" s-a întrebat ea, nu cumva el şi mama lui?

Ehe, înseamnă că va fi interesant. şi aşa a şi fost ! Au venit, au luat-o de la locul de întîlnire şi au mers în singurul loc din micuţul orăşel care nu semăna cu o cîrciumă (locul fiind ales Liana).

Toată seara Liana a zîmbit discret şi a rîs cu hohote în sinea ei. De cum s-au aşezat la masă, Costinel a spus că merge la toaletă, şi a dispărut circa 15 minute pînă cînd mama lui s-a dus după el şi l-a adus (nu se ştie de unde!). În restul serii fata a conversat cu mama fără să poată vorbi la modul liber cu el. Iar în rarele ocazii cînd Costinel apuca să spună cîte ceva (bineînţeles în momentele cînd mama lui făcea o pauză pentru respiraţie) reuşea să se prezinte în cea mai proastă lumină.

Nu au lipsit nici fazele acelea sublime, cînd lor nu le-a plăcut pizza comandată şi au sucit-o pe chelneriţă de au înnebunit-o: ba farfuria mamei nu avea stabilitate şi se legăna, ba pizza era necoaptă şi au trimis-o la cuptor.

- Costinel mamă, nu mînca aşa ceva pentru că iar ai să te strici la burtică! Hai, cheamă pe chelneriţă şi spune-i să mai bronzeze pizza asta.

În final i-au declarat la unison chelneriţei că aşa mizerie nu au mai mîncat niciodată. Poate că aveau dreptate, dar... Liana nu băuse decît un suc de fructe şi nu avea de unde să ştie cît de îngrozitoare fusese mîncarea. De altfel nici nu ar fi avut unde să-şi aşeze farfuria în faţă, pentru că mama cea precaută ţinea pe masă geanta diplomat cu cifru din care a scos cu regească dărnicie un fişic de bancnote şi i le-a dat lui Costinel să achite consumaţia.

Aşa că Liana s-a clarificat şi de data aceasta: Costinel arãta bine ca bărbat doar că se pare că avea o problemă - nu ştia să se descurce de unul singur. Aşa cum aştepta ca mama lui să-şi folosească relaţiile şi să-i găsească un loc de muncă, pentru că a tocmai fusese pus pe lista de disponibilizări, aşa va aştepta ca nevasta lui să-i rezolve toate problemele.

Doar că din partea Lianei, Costinel putea să mai caute o fată care va fi încîntată de maşina lui străină şi nu-şi va mai dori nimic altceva. Ea îşi dorea mult mai multe de la un bărbat.

 

VI. Paul

 

Şi iar au trecut zilele. Liana revenise la starea ei din totdeauna: singurătatea. Se plimba prin oraş cînd sună din nou telefonul. Glasul de la celălalt capăt spuse repede:

- Bună, mă numesc Paul şi calculatorul spune că ne potrivim.

Liana avu o clipă de derută: care calculator ? se întrebă, o fi cineva care mi-a găsit pagina web pe Internet? şi fiindcă pe stradă era zgomot îl ruga pe băiat să repete ceea ce a spus.

Atunci îşi dădu seama că era vorba de o altă întîlnire facilitată de prima agenţie matrimonială.

- Paul, ţi-au spus că eu nu sunt din Bucureşti?

- Da.

- şi nu te deranjează lucrul acesta ?

- Nu, nici eu nu sunt din Bucureşti, sunt din provincie şi lucrez în Bucureşti.

Şi-au stabilit o întîlnire pentru a doua zi, Liana rugîndu-l s-o sune după ora 12, cînd va ieşi de la coafor şi va şti ce program are. şi a plecat din nou la Bucureşti. S-a trezit de dimineaţă pentru a ajunge la coafor la prima oră şi pentru a ieşi de acolo înainte de ora 12.

Apoi s-a întîlnit cu doi foşti colegi de facultate, care se căsătoriseră încă din timpul facultăţii şi acum aveau o fetiţă drăgălaşă ca o păpuşă. A mers cu ei în Cişmigiu pentru că Alexandra trebuia să hrănească porumbeii. Şi au hrănit porumbeii care coborau în stoluri cînd fetiţa arunca boabele de orez pe asfalt. Într-adevăr asta nu mai făcuse niciodată. Era ceva deosebit, de parcă ar fi trăit o poveste citită într-o carte. Iar telefonul ei nu mai suna. Pe la ora 14:00 s-a hotărît să plece înapoi acasă, în orăşelul ei natal. Nu mai avea de ce sta. Prietenii ei au dus-o la gară, s-a urcat în tren şi a plecat. Pe la ora 15:30 telefonul Lianei a început să sune. Era Paul.

-         Paul, de ce nu m-ai sunat la ora 12?

-         Am avut o problemă, o rudă de-a mea şi-a rupt piciorul.

-         Din păcate eu am plecat din Bucureşti, sunt în tren. Iar săptămîna viitoare este ziua mea de naştere şi rămîn acasă.

-         Nici eu nu sunt in Bucureşti săptămîna viitoare.

-         Atunci  încercăm să ne întîlnim altă dată.

Totuşi în următorul sfîrşit de săptămînă Liana a plecat din nou la Bucureşti. Şi pe cînd se plimba fără grijă prin Crîngaşi, s-a trezit cu un telefon de la Paul care sunase pentru a-i spune "La mulţi ani !". A rămas surprinsă şi i-a şi spus că a impresionat-o in mod plăcut. Doar că după ce a încheiat convorbirea, a şi uitat de Paul. În acel moment gîndurile ei erau îndreptate spre altceva. Şi iar au trecut zilele. A mai venit un sfîrşit de săptămînă. într-o seară de vineri mohorîtă şi rece de început de toamnă, Paul a sunat din nou.

- Paul, parcă nu aş veni la Bucureşti. S-a anunţat că se strica vremea, o să fie frig şi nu am chef.

- Doar nu vine taifunul....

- Ei, nici chiar aşa...

- Problema este că eu trebuie să plec la un curs în Danemarca pentru două săptămîni.

… În momentul acela Liana s-a hotărît, şi i-a spus că vine în Bucureşti sîmbătă seara.

Paul trebuia s-o aştepte la gară. Ajunsă la capătul peronului a început să se uite în jur, încercînd să ghicească care este băiatul cu care trebuia să se întîlnească. Nu vedea pe nimeni în jur, în afara unui panglicar cu pantaloni vişinii.

Doamne, nu, îşi spuse Liana, eu nu mai suport. şi în cîteva secunde îşi scoase telefonul mobil şi îl sună pe Paul. Măcar să văd cui îi sună telefonul aici, în gară, îşi spuse gîndindu-se foarte serios că dacă băiatul nu-i va plăcea, va dispărea subit de la locul de întîlnire. Dar, băiatul îi plăcu. Era deosebit de toţi cei pe care îi văzuse pînă atunci. Părea ...un băiat serios.

Au plecat împreună în oraş să găsească un loc unde să stea de vorba liniştiţi. în timp ce se îndreptau spre metrou Paul a întrebat-o pe Liana dacă cunoaşte Bucureştiul.

- Am făcut Electrotehnica în Bucureşti - spuse ea. Tu ce facultate ai terminat ?

- Am făcut două facultăţi.

- şi prima care a fost ?

- Electrotehnica la Cluj.

- Şi a doua ? întrebă curioasă fata

- Îţi dau trei încercări să ghiceşti - spuse Paul, zîmbind într-un mod în care sparse gheaţa între ei.

Un zîmbet se aşternu şi pe faţa fetei. Îi plăcea jocul. Se gîndi puţin şi spuse:

- Păi, un inginer face ASE-ul.

- Nu, veni răspunsul iar zîmbetul nu pierise încă de pe buzele lui Paul.

- Limbi străine n-ai făcut sigur, .... atunci ai făcut Dreptul.

- Eşti pe aproape, dar n-am făcut nici Dreptul.

- ... nu ştiu, spune-mi tu, cedă Liana.

- Pot să-ţi  mai dau încă zece încercări şi tot nu o ghiceşti. Am făcut Academia de Poliţie.

- Dar cum te-ai hotărît ?

Povestea era simplă. În cîteva cuvinte suna cam aşa: cînd Paul a terminat Electrotehnica, un inginer cîştiga de două ori mai puţin decît un ofiţer. Doar n-oi fi eu mai prost, şi-a spus el şi a luat primul la examenul de admitere la Academia de Poliţie. Colegii lui îi spuneau "Moşul" şi veneau mereu la el după sfaturi sau cu rugăminţi să-i scoată din diverse încurcături. Cînd a terminat Academia de Poliţie (în care nu se ocupase mai deloc cu instrucţia ci cu învăţatul "calculatoarelor") şi-a dat seama că viaţa aceea nu este pentru el. Aşa că şi-a dat demisia din Poliţie, a plătit timp de un an de zile penalizarea de 100 milioane lei, şi s-a reîntors la meseria de inginer.

În faţa unei prăjituri şi a unui suc de fructe şi-au povestit multe. Doar că Liana nu putea să scape de încordarea acelei prime întîlniri. Nu este uşor deloc să fii timid şi să încerci să treci peste asta. Iar în plus, toată fiinţa ei îl analiza pe băiatul din faţa ei, conştientă fiind că era analizată la rîndul ei dar într-un mod de zece ori mai profesionist. Iar asta o inhiba. şi o făcea să-şi piardă şirul ideilor. Da, adversarul era mai puternic. Ăi era într-adevăr deosebit.

Aşa că în seara aceea a cedat nervos şi a decis să se întoarcă în provincie, ca să-şi poată aduna gîndurile şi analiza informaţiile. Paul a condus-o la gară şi au stabilit că se vor mai întîlni după venirea lui din Danemarca. Peste cîteva zile, înainte de plecarea lui, a sunat-o şi i-a spus că îşi lasă telefonul în ţară, dar o va suna el atunci cînd se întoarce.

Două săptămîni Liana a avut tot timpul să se gîndească. Dintre toţi cei pe care îi întîlnise pînă atunci, Paul era cel mai aproape de ceea ce îşi dorea ea de la un bărbat. Şi încet, încet, tot gîndindu-se la el, a început să şi-l apropie de suflet. Nu ştia dacă o va mai căuta. Dar îi părea bine că îl întîlnise.

Într-o vineri seara, Paul a sunat-o. Tocmai se întorsese din Danemarca a spus el, şi au stabilit o întîlnire pentru sîmbătă. Atît putea Liana să stea în Bucureşti pentru că duminică trebuia să se întoarcă. De data aceasta lucra ea la sfîrşit de săptămînă. S-au întîlnit la prînz şi Paul a invitat-o la o pizzerie. S-a scuzat de nenumărate ori că maşina este nespălată pentru că nu a avut timp s-o spele şi nu a lăsat-o să-şi deschidă singură portiera ca să nu se murdărească pe mîini. Localul unde au mers era preferatul lui Paul pentru că aveau un acvariu enorm pe unul dintre pereţi.

I-a povestit că atunci cînd terminã lucrul şi vrea să se relaxeze, vine acolo, mănîncă şi priveşte acvariul. Este una dintre putinele distracţii pentru care are timp.

La cea de-a doua lor întîlnire Paul era rupt de oboseală după întoarcerea din Danemarca. şi privindu-l cum stă acolo, puţin ciufulit, povestind despre Danemarca şi luptîndu-se cu propria lui oboseală, Lianei i s-a mai încălzit puţin sufletul. Era tot nervoasă şi de data aceasta. Simţea cum Paul o studiază şi simţea că nu era genul de bărbat pe care puteai să-l joci uşor pe degete.

La un moment dat şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat:

- Tu cum ai ajuns la agenţia aceea matrimonială ? După aceea iţi povestesc cum am ajuns şi eu.

Paul a tăcut o fracţiune de secundă, parcă pentru a "pipăi" întrebarea şi apoi fără nici o ezitare a răspuns.

- Eu am o mătuşă care m-a trimis acolo ! Lucrez atît de mult, vin acasă numai noaptea, încît nici nu ştiu dacă pe scara blocului meu stă vreo fată.

Au zîmbit amîndoi, atît de natural fusese răspunsul.

Au stat în localul acela aproape două ore şi au vorbit. Problema principală a unei eventuale relaţii între ei  părea a fi serviciul lui Paul. Serviciu care nu-i lăsa prea multe clipe libere şi-l purta în deplasări în întreaga ţară. Sau cel puţin aceasta era problema identificată de el. Pentru că studiase îndelung viaţa de familie a colegilor lui de serviciu şi văzuse cîte se puteau întîmpla în lipsa bărbatului de acasă.

Liana îl asculta fără să spună nimic. Ar fi putut să-i spună că nu toate femeile sunt la fel. Dar uneori vorbele nu au rost. Nu cu vorbe putea fi Paul convins că se înşeală. Aşa cum şi ea avea nevoie de timp pentru a-l cunoaşte şi a învăţa să aibă încredere în el. Nici pentru ea nu era de ajuns atunci cînd Paul spunea, în modul cel mai clar, că el atunci cînd pleca în delegaţii se ducea să muncească, nu să aibă aventuri. Pentru că pînă la vîrsta aceea îşi "făcuse plinul".

La un moment dat Liana a simţit nevoia de aer curat. Şi l-a invitat pe Paul la o mică plimbare prin Cişmigiu. Era o toamnă frumoasă, ca un vers de poezie, cu frunze galbene ce luminau amurgul. S-au oprit pe o bancă şi au privit o fîntînă arteziană, Paul i-a povestit amintiri din adolescenta lui, i-a arătat chiar şi fotografiile făcute în Danemarca. La un moment dat a apărut o ţigancă ce vindea trandafiri.

- Vrei un trandafir? - a întrebat-o Paul

- Nu - a răspuns uşor Liana, dar privirea ei probabil că a spus un "Da" mare şi clar.

- Alege-ţi  unul - a mai spus Paul, cu un zîmbet de parcă tocmai făcuse o ghiduşie.

Era într-adevăr o ghiduşie: primul trandafir pe care Liana îl primise în toată viaţa ei.

şi probabil că în clipa aceea Liana s-a îndrăgostit. S-a îndrăgostit din nou, într-o toamnă frumoasă ca un vers de poezie.

Doar că acum ea trebuia să plece şi nimeni nu ştia cînd se vor mai întîlni. Le rămîneau doar conversaţiile telefonice.

 Numai că din acest moment lucrurile nu au mai avut cursul lor firesc. Paul suna prea rar pentru nevoia de comunicare a Lianei. Iar Liana nu vroia să fie obositoare, dar uneori chiar simţea nevoia să discute cu el. Să-l cunoască, să se asigure că nu-i va frînge şi el inima. Au trecut săptămîni pînă cînd au reuşit să se întîlnească din nou la un sfîrşit de săptămînă. Liana dorea să fie două zile frumoase pentru amîndoi. şi pentru că Paul avea treabă şi sîmbătă dimineaţă s-a dus şi a cumpărat bilete la teatru. Bineînţeles, sunîndu-l înainte pe Paul pentru a-l întreba dacă este de acord cu acest plan. El a spus "Da", şi biletele au fost cumpărate.

S-au întîlnit seara, în faţa Sălii Mari de la Teatrul Naţional. şi nu se ştie de ce, dar între ei iar plutea acel aer de stînjeneală de la prima întîlnire. Sala teatrului era arhiplină cu tineri, studenţi fără îndoială dacă îi judecai după veselie si subiectele conversaţiilor. Pe vremea studenţiei mele nu am văzut niciodată aşa înghesuială la o piesă de teatru, se gîndi Liana, dar renunţă să caute în acel moment o explicaţie acestui fenomen. O preocupa Paul, şi se concentra asupra lui. Era prima oară cînd se afla atît de aproape de el, fizic vorbind. Distanţa de cîţiva centimetrii impusă de scaune îi permitea să-l studieze şi mai bine.

Piesa de teatru era "Macbeth" în regia lui Eugen Ionesco. O piesă grea, şi cam nepotrivită pentru un sfîrşit de săptămînă, cînd parcă s-ar fi cerut puţin divertisment. Iar lui Paul nu-i plăcea, asta a simţit-o clar Liana, iar senzorii ei nu se înşelau niciodată. Aşa că nu i-a priit nici ei spectacolul, pentru că doar ea cumpărase biletele, nu-i aşa ? La sfîrşitul spectacolului avea sentimentul acela nesuferit de seară ratată de care şi-ar fi dorit să scape cît mai repede. A plecat singură acasă, refuzînd oferta lui Paul de a o conduce. Era furioasă şi vroia să fie singură. Furioasă fără să ştie foarte clar de ce. Dar era ceva ce nu mergea în toată povestea aceasta şi a doua zi, cînd va fi mai calmă, avea de gînd să afle despre ce era vorba.

Ghinionul părea să se ţină scai de Liana chiar şi a doua zi. Paul a trebuit să amîne întîlnirea cu cîteva ore din cauza unei probleme pe care o avea de rezolvat. Lucru care bineînţeles i-a dat Lianei tot programul peste cap, făcînd-o să umble fără rost prin Bucureşti pentru a-şi umple timpul. Era cam frig, bătea vîntul şi Liana era copleşită de gînduri. Noaptea din urmă nu dormise mai deloc, stînd şi gîndindu-se într-una la aceea relaţie şi încercînd să descifreze atitudinea lui Paul. Şi lucrurile nespuse de el. Ea era îndrăgostită, de asta era foarte sigură. Iar sentimentele lui Paul pentru ea erau încă o necunoscută. Cum nu se poate mai prost. Cui îi vine foarte uşor cînd joacă pe un astfel de teren? Şi să mai aibă ca partener de joc o combinaţie rară de inginer riguros în gîndire cu un poliţist atent la toate detaliile, căruia păreai că nu poţi să-i ascunzi nimic? Pentru că-ţi  citea gîndurile numai uitîndu-se la tine?

Era vremea pentru o discuţie serioasă, gîndi Liana pe cînd îl aştepta pe Paul, privind aiurea maşinile şi trecătorii. Şi era atît de obosită, era ameţită şi o durea capul de la atîtea întrebări fără răspuns.

Cînd Paul a venit au plecat spre aceeaşi pizzerie care avea pe un perete un acvariu uriaş. Mergeau unul lîngă altul, sincronizîndu-se la pas, aşa cum numai cei care gîndesc pe aceeaşi lungime de undă o pot face. Era elegant în ziua aceea Paul. Aşa cum peste vreme Liana o să şi-l amintească mereu. Un bărbat interesant cu care nu avea de unde să ştie cã se întîlnea pentru ultima oară.

După ce s-au aşezat la masă şi au comandat, Liana a pornit discuţia. Nu mai avea putere să aştepte. Paul a ascultat-o fără să spună nimic. Stătea liniştit, o asculta, o privea şi zîmbea. Aşa cum zîmbeşti cînd auzi o melodie frumoasă care iţi face plăcere şi te bine dispune în acelaşi timp. Un zîmbet indescifrabil pentru Liana. în după amiaza aceea fata şi-a pus sufletul în palma lui Paul. I-a povestit multe lucruri pe care nu le povestise nimănui pînă atunci, tocmai pentru ca el să n-o înţeleagă greşit. A încercat să-i explice temerile ei. L-a rugat să-i spună cum vede el mai departe relaţia aceea. Pentru că ea, nu că n-ar putea, dar nu vrea să tragă de una singură la "clădirea" unei relaţii.

- Dar nu te-am lăsat de una singură, a spus el, te-am lăsat doar să te zbaţi puţin...

- Aşadar mă foloseşti pe post de cobai. Mulţumesc frumos !

- a zîmbit din nou Paul şi s-a grăbit să precizeze: ţi-am spus de la început că acesta este serviciul meu şi nu cred că pot face fericită o femeie. Plec săptămîni sau luni şi nu este corect ca cineva să stea să mă aştepte.

- Dacă un bărbat merită, îl aştepţi şi luni de zile.

- Locul unui bărbat este lîngă femeia lui. Altfel lucrurile nu ies bine.

- Paul, cînd te cunoşti aşa cum ne-am cunoscut noi, nu ai posibilitatea să verifici anumite lucruri. Trebuie să te bazezi doar pe propriile tale instincte, care nu ştii întotdeauna dacă nu te înşeală cumva. Ştii că m-am întrebat ce aş face dacă aş descoperi că eşti însurat şi ai şi doi copii acasă?

Pentru prima dată Liana l-a văzut pe Paul surprins. A stat puţin să-şi aşeze cuvintele şi a spus înclinîndu-se spre ea peste masă şi privind-o în ochi:

- Sunt un bărbat care are acoperită majoritatea corpului cu pãr. Vezi tu pe deget vreun semn de verighetă ?

- Unii bărbaţi nu poartă, a replicat calmă fata.

- Aşa este, a spus Paul puţin derutat, am colegi de serviciu care într-adevăr nu-şi poartă verigheta.

Şi încă mirat de aceasta posibilitate la care fata se gîndise, a spus, parcă cu regret în glas:

- Mi-ar place să am acasă o soţie şi doi copii. Dar nu-i am ...

Discuţia a continuat pînă în momentul în care Liana a cedat nervos şi a simţit că dacă nu vor pleca de acolo va plînge. Ceva îi spunea că l-a pierdut pe Paul. Că el a luat deja o hotărîre cu care ea nu poate lupta. Pentru că nu ştia care este acea hotărîre.

Au plecat din pizzerie iar aerul plăcut de afară a ajutat-o să se liniştească. Fusese una din cele mai grele încercări din viaţa ei. Iar Paul nu o ajutase mai deloc. Măcar ea spusese tot ce avea de spus. El tăcuse în schimb. şi nu-i dăduse nici un răspuns la întrebarea ei cea mai fierbinte: ce se va întîmpla cu relaţia aceea?

Timp de o oră s-au plimbat pe străzile Bucureştiului spre adresa de unde Liana trebuia să-şi ia bagajul, în drum spre gară. Şi pentru că era obosită, îşi strecurase uşor mîna pe sub braţul lui Paul. Iar el nu protestase, ci continuase să meargă şi să povestească. Lucruri din viaţa lui pe care probabil nu le-ar fi povestit oricui.

În gară Paul a condus-o pe Liana pînă la capătul peronului. Parcă pentru a-i da o explicaţie a tăcerii lui, i-a spus bancul acela cu ardelenii care pun pîine în ciorbă ca să nu deschidă gura de două ori şi i-a mai spus să aibă grijă de ea şi să se grăbească încet.

-         Vorbim la telefon dar nu ştiu cînd o să ne mai vedem, au fost ultimele lui cuvinte.

Stînd în compartiment, în trenul ce alerga prin noapte, Liana analiza discuţia purtată cu Paul în ziua aceea. Poate că era puţin paranoică dar îşi amintea în special un fragment de conversaţie:

- Şi mie mi-ar plăcea să mă căsătoresc cu o fată care are deja o casă şi de toate, ca să nu mai fie nevoie să mă zbat atîta - spunea Paul

- Nu crezi că  ceri cam multe: şi frumoasă, şi devreme acasă, şi cu de toate - a replicat Liana

- Eu sunt norocos din fire!

- Dar şi cînd ţi se va termina norocul ..

Acum stînd şi gîndindu-se la aceste cuvinte, Lianei i se părea că din spatele lor se profilează o blondă afectată, răsfăţată de soartă şi care nu trebuia să se trezească dimineaţa pentru a merge la serviciu. Iar drumul lui Paul se cam oprea la poarta casei ei. Prostii, îşi spuse, n-ai nici o dovadă, doar o imaginaţie prea bogată.

 

Cei doi au mai vorbit la telefon, mult prea rar pentru nevoia de comunicare a Lianei. Paul era cînd în Bucureşti, cînd la Timişoara, cînd seara tîrziu în Constanţa. Aceea era viaţa lui, şi chiar îi plăcea. Dar Liana nu-l învinuia pentru aceasta.

Apoi timp de două săptămîni Paul nu a mai răspuns la telefon. şi pentru că precizase că nu-i place să fie deranjat cînd munceşte sau atunci cînd se odihneşte, Liana avea nişte emoţii groaznice in rarele momente cînd îl suna. De unde să ştie cînd munceşte sau cînd se odihneşte Paul? După o săptămînă şi jumătate de încercări, Liana nu l-a mai sunat pe Paul. Erau momente cînd îşi închipuia că el stă în camera lui de hotel, se uită la telefonul mobil care sună în disperare şi nu răspunde. Pentru că ... existau atîtea variante de răspuns la această tăcere.

Într-o vineri seara, pe cînd se plimba prin oraşul natal (din cauza frigului din apartament, atmosfera de afară părea mult mai plăcută), Paul a sunat.

-         Ce faci Paul, mai trăieşti?

-         Trăiesc şi încă foarte bine. Ştii unde am fost pînă acum? La Istambul. Am avut un contract şi am cîştigat de nu-mi vine să cred. Tocmai am coborît din avion iar mîine plec din nou în Israel. şi nu cred că mă mai întorc. Cînd am ajuns în ţară şi am aflat rezultatul alegerilor am crezut că o să fac infarct. În condiţiile acestea nici firma la care lucrez nu o va mai duce mult. Aşa că nu mai are rost să rămîn în România. Tu ai mai multe şanse decît mine să-ţi  găseşti pe cineva. Caută în continuare.

 

Liana şi-a închis telefonul mobil şi s-a rezemat de speteaza băncii pe care stătea. Pe un cer alburiu se profilau coroanele iernatice ale unor arbori pe care în seara aceea părea să-i fi văzut pentru prima dată. Undeva, departe, se aflau luminile unui oraş îndepărtat în care ea nu fusese niciodată.

 ianuarie 2001