Postmodernismul românesc

(însemnări în jurul cărţii Postmodernismul românesc, de Mircea Cărtărescu)

 

de Lucian Sârbu

 

„«Noi am inventat fericirea!» - vor spune

cei din urmă oameni, făcând cu ochiul.”

[„«Wir haben das Glück erfunden» -

sagen die letzen Menschen und blinzeln.”]

 

- Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, 1883

 

1.

Apărut la început (în anii '80) ca o simplă mutaţie de paradigmă artistică, mai precis literară, propusă de un grup de (la acea vreme) tineri scriitori, postmodernismul românesc s-a transformat încet-încet într-un veritabil materialism dialectic al zilelor noastre. Mai precis, a ieşit din sfera literaturii şi - profitând, poate, şi de faptul că în spaţiul cultural românesc dezbaterile publice de idei sunt de regulă organizate şi conduse de literaţi, nu, cum ar fi normal, de filozofi (care nu există) - acum se oferă ca unică alternativă de gândire a epocii noastre, dominată de modelul politic al democraţiei liberale: „…opţiunea pentru postmodernism (şi, implicit, pentru postmodernitate ca mod de existenţă care-l face posibil) nu se reduce doar la asumarea unui model cultural, ci reprezintă o angajare existenţială, politică, morală şi filozofică într-o lume a democraţiei liberale şi a societăţii civile, cu tot corolarul ei de caracteristici: toleranţă, drepturi ale omului, pluralism cultural, civism etc.” (Mircea Cărtărescu, Postmodernimul românesc, Humanitas 1999, pag. 167)

Nici un regim politic, înaintea comunismului de tip sovietic, nu a dovedit o conştiinţă-de-sine într-atât de manifestă încât să propună nu doar un simplu mod de organizare şi gestionare politică a societăţii, ci şi o filozofie oficială, capabilă de „a explica” (citeşte: „a justifica”) regimul. Din acest punct de vedere, postmodernismul românesc nu este un materialism dialectic, deoarece, în mod evident, el nu a fost născut de democraţia liberală, deşi a ajuns să justifice (conform citatului de mai sus) democraţia liberală. În schimb, postmodernismul românesc se comportă asemeni materialismului dialectic în privinţa altor caracteristici, pe care le voi expune mai jos.

1. Credinţa în obiectivitatea (materialismul) lumii Pentru filozofia oficială (materialismul dialectic) a partidelor comuniste de tip sovietic lumea este materială şi ştiinţa ne poate oferi o cunoaştere unică, din ce în ce mai perfectă, a ei. Lumea este obiectivă (adică independentă de conştiinţă, de felul în care este receptată) şi interpretările lumii care nu sunt de acord cu interpretarea doctrinarilor marxist-leninişti sunt, în mod necesar, false. La fel, postmodernismul românesc porneşte de la o imagine a lumii care îşi revendică obiectivitatea şi care este denumită, generic, „postmodernitate”. „Postmodernitatea” ar fi o stare de fapt, o stare obiectivă a lumii, independentă de conştiinţa noastră şi caracterizată de fenomene precum: explozia informaţională (adică multiplicarea nemaiîntâlnită a canalelor de transmisie/recepţie de informaţie), atât de puternică încât se poate vorbi de o „societate postindustrială” sau, cu expresia unui filozof italian foarte la modă în România, Gianni Vattimo, „societate transparentă”; dispariţia valorilor absolute şi relativizarea tuturor valorilor; neîncrederea în meta-naraţiuni totalizatoare („marile poveşti”, după expresia lui Lyotard) ş.a.m.d. Am urmat în linii mari scenariul pe care îl propune Mircea Cărtărescu.

Unei asemenea viziuni i se pot aduce aceleaşi reproşuri care, la vremea respectivă, s-au adus materialismului dialectic: o imagine a lumii nu este niciodată obiectivă, oricât de evidentă ni s-ar părea nouă. Nouă ni se pare evidentă o imagine a lumii tocmai fiindcă noi suntem cei care privim şi receptăm imaginea. Din punctul de vedere în care ne aflăm aşezaţi noi lumea poate, într-adevăr, să apară aşa cum apare; este posibil însă ca, mişcându-ne numai un pic la stânga sau la dreapta, să vedem cu totul altceva. Orice imagine a lumii - inclusiv imaginea pe care şi-o fac postmoderniştii - este întotdeauna subiectivă, inconsistentă şi, la urma urmei, o simplă imagine. Ortega y Gasset a sintetizat această idee cu o frază pe care o preiau, deoarece o găsesc foarte potrivită: „Se ştie deci că ceea ce obişnuim să numim lume primară sau «exterioară» nu este realitatea nudă, autentică şi primară în care omul se află, ci o interpretare dată de el acestei realităţi, adică o idee.” (Ortega y Gasset, Idei şi credinţe, Ed. Ştiinţifică 1999, pag. 49)

2. Modul de producţie ca esenţă a realităţii Mergând pe linia lui Marx, doctrinarii materialist-dialectici puneau la baza organizării social-politice modul de producţie. În opinia lor, istoria ar fi o succesiune de moduri de producţie (primitiv, sclavagist, feudal, capitalist) caracterizate în principal de faptul că în fiecare dintre ele se perpetuează „exploatarea omului de către om”. Fiecare mod de producţie corespunde unor forţe de producţie. Când forţele de producţie ating un anumit nivel de dezvoltare, ele provoacă explozii sociale (adică revoluţii) care duc la apariţia unui nou mod de producţie. Modul de producţie comunist, care ar urma capitalismului, ar fi şi ultimul, deoarece ar urma să dispară acea „exploatare a omului de către om”.

Este interesant cum, sub numele de „societate postindustrială”, postmodernismul românesc vorbeşte de  fapt chiar de un asemenea nou mod de producţie (în termeni marxişti). Este un fapt neîndoielnic că economia câtorva state extrem de dezvoltate (adică exact acele state „postindustriale”, între care „California … e cea mai avansată în postmodernitate.” - după expresia lui Mircea Cărtărescu, op. cit., pag. 56) îşi transferă industria în alte părţi ale lumii (cum ar fi China) păstrând pentru sine din ce în ce mai mult numai ceea ce are legături cu domeniul e-business, sau e-commerce. Este neîndoielnic că asistăm, de circa 15-20 de ani, la apariţia unui nou mod de producţie în care nu unealta, nu maşina, ci tehnologia informaţiei produce bogăţie. În acest sens avem voie să numim, fireşte, „postmodernitate” (în sensul că avem voie să inventăm un termen nou) societatea dezvoltată în jurul acestui nou mod de producţie, la fel cum Marx a numit „capitalism” ceea ce a văzut în Anglia la 1850.

Ceea ce nu mai avem voie, însă - mai ales după nefasta experienţă materialist-dialectică - e să tragem concluzii care să iasă din sfera economicului. Doctrinarii materialist-dialectici au extrapolat concluziile analizei modului de producţie aşa-zis comunist (în speţă, stahanovismul supra-productiv) în artă, în istorie, în filozofie, în estetică, cu rezultatele binecunoscute: cenzură ideologică, moartea autonomiei esteticului, „realism socialist”.

3. Istoricismul Materialismul-dialectic propunea o poveste despre istorie care se încheia întotdeauna frumos, în comunism. Istoria avea un sens pe care filozofia - în speţă, filozofia marxistă - avea menirea să-l descifreze, deşi acesta nu era greu de găsit: libertatea, sau eliberarea omului de sub jugul omului. Istoria se comporta „ştiinţific” (adică asculta de legi care puteau fi înţelese şi formulate raţional, exact ca nişte legi ştiinţifice) şi putea fi imaginată ca un drum progresiv, ascendent, care la un moment dat, se termina. Sfârşitul istoriei nu însemna sfârşitul evenimentelor demne de a fi reţinute de cronici, ci atingerea stării universale de libertate.

Deşi în cazul postmodernismului românesc nu putem găsi o interpretare globalizantă a istoriei, de la începuturile ei („scrise”, după cum ar adăuga Engels) până la sfârşit, ca în marxism, putem găsi cu uşurinţă un istoricism ad-hoc care nu are pretenţia unei întinderi cronologice atât de cuprinzătoare, ci numai pe parcursul ultimelor 2-3 secole - mai precis, după iluminism. De vreme ce modul de producţie este aşa cum este (informaţional), postmodernitatea e un tip de epocă istorică de neevitat. Mai devreme sau mai târziu toate ţările vor intra în postmodernitate. Drumul spre postmodernitate e un proces istoric de neevitat, la fel de implacabil ca şi drumul spre comunism gândit de doctrinarii materialist-dialectici: se constată, pe urmele autorului american Francis Fukuyama, „îndreptarea necesară, tot mai accentuată, a tuturor societăţilor către idealul lumii capitaliste occidentale, adică al lumii pe care noi o numim postmodernă.” (Mircea Cărtărescu, op. cit., pag. 49) Postmodernitatea este, ea însăşi, sfârşit al istoriei, de vreme ce democraţia liberală a devenit idealul explicit al întregii planete. Mai mult, această viziune este însoţită de un optimism debordant, la fel ca optimismul escatologic al doctrinarilor materialist-dialectici: „…lumea postmodernă care se construieşte azi, deşi, desigur, nu «deplin satisfăcătoare», este mai aproape de idealul lumii «în care se poate trăi» decât oricare alta creată azi pe pământ.” (Mircea Cărtărescu, op. cit., pag. 59) Acelaşi optimism îl întâlnim şi la autorul american amintit mai sus: „Dar aceste probleme [ale democraţiilor occidentale, n.m.] provin din incompleta aplicare a principiilor gemene ale libertăţii şi egalităţii pe care este întemeiată democraţia modernă şi nu din defectele principiilor în sine.” (Fr. Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia 1997, pag. 5) Deci se poate spune că nu mai putem perfecţiona teoria, ci numai practica.

 

2.

Diferenţa principală dintre postmodernismul românesc şi materialismul-dialectic se observă atunci când cercetăm metodologiile lor. Ca metodă, postmodernismul românesc foloseşte - pe urmele autorilor „la modă” în România, din care voi cita imediat exemple relevante - descrierea impresionistă şi persuasiunea. Am văzut, când am discutat despre credinţa în obiectivitatea (materialismul) lumii, că argumentul principal în favoarea postmodernităţii este imaginea pe care şi-o fac despre lume postmodernii. Forţa lor descriptivă (absolut remarcabilă, ţinând cont de faptul că majoritatea sunt scriitori profesionişti) este principalul lor argument. Acest tip de scriitură cvasi-ficţională (pe care am analizat-o cu alt prilej[1]) este folosită însă cu succes de numeroşi autori preferaţi de ei. Iată cum sună, cu titlul de exemplu, o frază din Baudrillard: „Transpoliticul este transparenţa şi obscenitatea tuturor structurilor într-un univers destructurat, transparenţa şi obscenitatea informaţiei într-un univers dezevenimenţializat, transparenţa şi obscenitatea socialului în rândul maselor, a politicului în teroare, a corpurilor în obezitate şi în clonajul genetic…” (Jean Baudrillard, Strategiile fatale, Polirom 1996, pag. 31) şi una din Vattimo: „Alături de sfârşitul colonialismului şi al imperialismului, un alt mare factor a fost determinant pentru disoluţia ideii de istorie şi pentru finele modernităţii; e vorba de apariţia societăţii comunicării.” (Gianni Vattimo, Societatea transparentă, Pontica 1995, pag. 8) După cum se observă, descrierea brută, faptică, primează; cititorul este atras printr-un procedeu de captatio benevolentiae, iar efectul realizat este unul tipic pentru literatură: suspendarea voluntară a incredulităţii, cum e denumită în limbajul specializat atitudinea obişnuită de lectură - celebra suspension of disbelief de care vorbea Coleridge. Aşadar, nu mai avem de-a face cu o metodă riguroasă, pretins „ştiinţifică” - aşa cum era „dialectica”, sau ceea ce înţelegeau doctrinarii materialist-dialectici prin „dialectică”.

 

3.

Şi atunci, cum putem interpreta postmodernismul românesc­? De vreme ce are atâtea în comun cu o ideologie pe care o respinge - credinţa fundamentală în obiectivitatea (materialitatea) lumii, credinţă concretizată în „sfinţenia” cu care este privită propria imagine despre lume; folosirea (probabil inconştientă) a ideii modului de producţie ca „esenţă” a realului; istoricismul implacabil (adică evoluţia implacabilă de la modern la postmodern) şi de vreme ce are la bază, totuşi, o metodologie pur literară, nicidecum dialectica marxist-leninistă, postmodernismul românesc pare a fi un răspuns tardiv dat de o anumită generaţie intelectuală, pur literată, ideologiei opresive a regimului comunist; o contra-construcţie, un contra-mit menit să arate că „e posibil şi altfel”.

Rămâne de văzut dacă, odată cu postmodernismul românesc, se va încheia şi influenţa comunistă asupra culturii române - înţelegând prin „influenţă” nu atât un determinism anume, cât repetarea obsesivă a unor probleme şi idei care ar trebui să fie deja moarte şi scoase din discursul public, precum: obiectivitatea (materialitatea) lumii, umanitate şi mod de producţie, sfârşit al istoriei.