MARION (fragment)

 

de Alina Savin

 

  

***

 

O dată pe săptămînă Marion organizează în salon serate intime și elegante.

Invită savanți erudiți, oameni de știință, snobi, artiști, exploratori.

Scrie ea însăși invitațiile, pe hîrtie colorată, cu cerneală neagră.

Invitații vin rînd pe rînd, sună la sonerie și urcă cu grijă scara spiralată de lemn. Bat la ușă și intră sfioși în salon. Fiecare îi aduce lui Marion un omagiu timid și respectuos (flori proaspete, învelite în celofan sau miere zaharisită sau ciocolată neagră cu cremă de lavandă sau vin vechi sau țigări de foi sau picturi abstracte, pe care le scoatem din rame și le așeazăm unele peste altele într-un raft al dulapului, ca să nu ocupe spațiu).

Ei se așează pe fotolii în jurul lui Marion, vrînd să fie cît mai aproape de ea.

Cînd vreunul încearcă să o atingă, eu îl înțep mîna cu o fibulă ascuțită de metal.

Le citesc ura și umilința în ochi.

Ei nu știu că îmi este foarte frică de dînșii, pentru că orice reacție este posibilă.

Marion ține între palme o clepsidră, pentru că discursurile invitaților sînt măsurate. Într-o zi, un savant erudit, întrerupt la mijlocul argumentației de căderea ultimului grăunte de nisip, a avut o ieșire violentă, încercînd chiar să spargă clepsidra. A trebuit să îi înțep palmele de nenumărate ori pînă s-a liniștit. Niciodată nu a mai fost primit în salonul nostru, cu toate că trimitea, din cînd în cînd, prin poștă, extrase din reviste de specialitate, în care publica articole bine documentate, în care avansa teorii îndraznețe, sau scrisori de amenințare la adresa mea. Nimeni nu îi pronunța numele, însă exemplul lui a rămas adînc întipărit în mintea invitaților. Imaginea lui, prăbușit pe podea și lingîndu-și sîngele care îi curgea din palme, i-a oripilat pe toți, potolind, în unii, pornirile carnale, iar în altii, dimpotrivă, interiorizîndu-le pînă la obsesie.

Noi toți trăim un delir geometric.

Noi toți o iubim pe Marion.

Uneori genele lui Marion cresc, lianice. Se acoperă de solzișori vegetali și devin de o lemnozitate suplă, rășinoasă.

Orbiți de frumusețea ei, invitații, cu ochii arși, se prind de liane și înaintează, tîrîindu-se prin salon, spre pupilele ei.

Ei îi cariază vederea, îi perforează cu unghiile țesuturile moi, se adăpostesc în materia caldă de sub craniul ei de cristal, explodînd în orgasmuri frenetice.

Alteori, Marion își ridică domol fusta de catifea, permițînd traiectoriei bezmetice a privirilor lor să se oprească de coapsele ei înguste din pîine prăjită. În timp ce ei îi ung cu unt sărat coapsele și mușcă cu poftă, ea se joacă cu un șirag lung de perle negre, privind în depărtare catedrala din piatră fosforescentă.

La sfîrșit, după ce toți pleacă, strîng pe faraș firimiturile de pîine prajită, pe care le adun într-un vas de cupru, apoi spăl ceștile de cafea și urmele de salivă, spermă și lacrimi de pe podea.

O iau în brațe pe Marion și o duc în camera ei. Ea adoarme instantaneu și mă lasă singură.

 

 

***

 

Marion, hai să descoperim uși secrete în zidurile orașului hai să ne plimbăm de-a lungul căii ferate hai să fotografiem insecte hai să culegem ferigi decorative din grădinile publice hai să sărutam pe umeri bărbații pe care îi întîlnim pe străzi hai să cumpăram mere și stridii hai să respirăm aburii calzi care ies din asfalt hai să descifrăm inscripțiile scrijelite pe porți hai să cîntam în somn ca păsările hai să facem dragoste hai să mergem de mînă la cinematograf hai să ieșim înainte de final hai să așteptăm să se termine furtuna hai să aprindem lumînări pe mormintele părăsite hai să vorbim despre pictură hai să ascultăm clopotele catedralei hai să îl invităm pe tatăl meu la cină hai să ne scuturăm de spaime hai să dansăm încălțate cu saboți cu talpă de lemn hai să ne albim pielea cu cremă de perle vii hai să ceruim mobila salonului.

Nu, a spus Marion, apoi a urmat o tăcere imensă.

 

***

 

La sfîrșitul lui mai, am plecat cîteva zile în vacanță, într-un sat pescăresc de lîngă ocean. Cum nu exista nici un hotel în locul acela izolat, am închiriat o cameră în casa unei bătrîne care își petrecea timpul pe verandă, lipind cu clei pelerinele și cizmele de cauciuc ale pescarilor. Ea ne pregătea de trei ori pe zi o fiertură din scoici vii și verdețuri diverse, foarte sărată. De aceea, buzele ne erau tot timpul crăpate, săruturile noastre aveau gust de sînge și de mare. De la unicul magazin din sat am cumpărat țigări, mult mai ieftine decît în oraș, biscuiți uscați, cafea solubilă, bomboane de mentă și șervețele demachiante. Ne sculam tîrziu, mîncam, făceam duș cu apă rece, schimbam cîteva cuvinte cu bătrîna apoi ieșeam să ne plimbăm. Stăteam ore în șir pe plaja acoperită cu pietre mari, ovale și albe, privind cum pleacă și se întorc bărcile pescarilor tăcuți. Ei se obișnuiseră cu noi și ne zîmbeau cînd ne vedeau.

Într-o zi, Marion mi-a scos de la mînă ceasul și a început să îi învîrtă de rotiță acele, făcînd timpul să țipe din toate încheieturile. M-am lăsat pe spate și am privit cerul. Marion s-a lăsat pe spate și a privit cerul. Umerii noștri se atingeau. Treceau în zbor pescaruși. Mirosea a alge și a pește putred.

S-a apropiat de noi o femeie matură, îmbrăcată în negru, cu părul foarte lung. Expresia feței ei avea ceva catifelat, moale, receptiv. A început să ne vorbească politicos, cu un accent străin. Era o cîntăreață grecoaică plecată de multă vreme din țara ei. Venise pentru cîteva zile în satul acela pentru a se reculege după pierderea unei bune prietene. Nu a vrut să ne spună mai multe; i-am respectat discreția.

Îi plăcea foarte mult compania noastră și venea serile să ne viziteze. Rămîneam în grădina bătrînei pînă se lăsa noaptea, bînd cafea solubilă și fumînd. Uneori femeia cînta cîntece stranii și eu acompaniam aceste caligrafii vocale din mandolină. În cîntecele ei, ea povestea despre insula pierdută a copilăriei ei. Marion nu înțelegea, și nici nu voiam să îi traduc. Unele lucruri nu pot fi spuse decît în limba în care au fost trăite. În limba în care își trăia singurătatea nefirească, femeia mi-a povestit doar mie despre pierderea prietenei ei. Tu știi, agapi mou, mi-a spus ea, că de cînd am îmbrăcat chipul muzicii, niciodată nu m-am săturat cu ceva pe acest pămînt, nici chiar cu apă. Prea multe rădăcini avea sufletul meu, și prea încîlcite, care țipau de dorințe fără număr. Doar prietena mea a reușit să îmi potolească setea. Nu îmi mai doream nimic altceva decît să fiu cu ea, de aceea s-au supărat zeii, agapi mou. A venit o dimineață neașteptată, cînd soarele a răsărit în milioane de raze din țeasta ei sfărîmată. Stăteam încremenită și urechile mele continuau să audă ecourile spargerii craniului ei. De atunci, pentru mine ceasornicele se învîrt prea repede. Ai grijă, mi-a mai spus ea, privind cu înțeles înspre Marion, care continua să învîrtă de rotiță limbile ceasului, apoi m-a sărutat pe tîmpla dreaptă, i-a strîns lui Marion mîna, și-a trecut degetele peste corzile mandolinei mele și a plecat.

Eu și Marion am fumat încă o tigară și ne-am dus să ne culcăm.

În vis, din țeasta sfărîmată a lui Marion răsărea un soare artificial, cu lumină obositoare. Am deschis ochii și, după cîteva secunde, lumina s-a ridicat înspre tavan, lăsîndu-mă orbită și buimacă. Marion s-a dat jos de pe mine, ținînd lanternă în mîna. Vino, a spus ea. M-am îmbrăcat în grabă și am urmat-o pe plajă, unde corpul fără viață al grecoaicei era lungit pe nisip, înconjurat de pescari tăcuți. Cînd ne-au văzut apropiindu-ne, ei s-au îndepărtat, vorbind în șoaptă. Noi ne-am lăsat în genunchi lîngă ea, netezindu-i cu palmele hainele ude și presărîndu-i nisip pe buze. Am vegheat-o pînă dimineață, cînd a venit o mașină a poliției. În ultima noapte pe care am petrecut-o în satul de pescari, în timp ce îi mîngîiam coapsele din pîine prajită, Marion mi-a șoptit, în limba în care își potolise cîntăreața în negru ultima sete: Sînt închisoarea ta nevazută, agapi mou.

Am zîmbit pe întuneric, fericită.

 

 

***

 

Marion încă mai dormea.

M-am spălat pe față la chiuveta din bucătărie, m-am îmbrăcat cu o rochie negră și mi-am pus în jurul gleznei stîngi o brățară din mici cristale roșii de plexiglas.

Am mîncat în picioare o jumătate de prajitură cu fructe uscate.

Cealaltă jumatate am învelit-o într-un strat dublu de folie de aluminiu și am băgat-o în rucsac.

Am luat de pe masă cheile mașinii și am plecat.

Nu îmi pusesem pantofi. Asfaltul mi-a ars tălpile.

Conduceam gîndindu-mă la corpul aburind al lui Marion, pe care îl lăsasem acasă înfășurat în pleduri în carouri.

M-am oprit lîngă o livadă de smochini. Am deschis cu cheia de la mașină lacătul porții.

Am intrat și m-am întins între doi smochini înalți.

Am simțit pe spate înțepăturile ierbii și răcoarea pămîntului.

După o vreme mi s-a făcut foame.

Am mîncat jumătatea de prăjitură cu fructe uscate, apoi am umplut cu pămînt afînat un săculeț de pînză.

Am găsit o monedă de argint înnegrită. Am șters-o de poalele rochiei și am băgat-o în gură. 

Am pus sacul cu pamînt și rucsacul în portbagaj și am pornit înapoi spre oraș.

Am parcat mașina în fața catedralei. Mi-am sprijinit barbia de volan și am mîngîiat cu limba moneda.

Acasă, Marion stătea pe canapea. Bea ceai. Părea îngîndurată. Nici măcar nu a întors capul cînd am intrat.

Am adus din baie un lighean de plastic cu apă călduță și i-am spălat picioarele, pe care i le-am băgat într-un ghiveci mare, gol, din ceramică arsă, în care murise un brăduț argintiu.

Am turnat deasupra pămîntul proaspăt.

M-am așezat pe canapea și am sorbit dintr-o ceașcă de ceai.

Timpul trecea.  

Istoria își conserva cadavrele ilustre în oțet de vin nobil.

Marion a început să prindă rădăcini. Părul i se înverzea treptat.

În ochii i se citeau milioane de ani de amintiri vegetale.

Pielea i se transformase într-o scoarță lemnoasă.

Îi scrijeleam pe piele cuvinte și fraze.

Marion a devenit din ziua aceea jurnalul meu intim.

 

 

 

***

 

Marion mi-a intins un sul întunecat, legat cu o panglică roșie.

L-am desfacut și am văzut că era o radiografie completă și recentă a corpului ei.

Mi-am mușcat buzele și am prins radiografia în fereastră, ca pe un vitraliu.

Țipetele lui Marion făceau să vibreze coardele mandolinei agățate într-un cui, pe perete.

Credeam că era fericită cu mine, chiar dacă viața noastră era total lipsită de dramatism.

Însă într-o zi ea m-a otrăvit și a fugit cu o trupă de dansatori ambulanți.

Am simțit în aburii de ceai mirosul de migdale amare al cianurii, dar am băut toată ceșca.

Eram oribil de dezamăgită.

Aș fi vrut să îi despic fruntea, să văd exact ce gîndește despre mine. Însă ea era departe. Ritmurile vesele ale trupei de dansatori ambulanți se auzeau din ce în ce mai slab, pînă cînd s-au stins de tot.

Am început să am insomnii.

Nopțile mi le petreceam pe terasă, cîntînd melodii triste dintr-un pieptăn de fildeș.  

La gamele rudimentare din naiul improvizat mi-a răspuns o dată o vioară, care m-a acompaniat pînă dimineață.

Cînd s-a oprit, am pus pieptănul pe piept și am închis ochii. Nu mă gîndeam la nimic.

Am auzit ușa de la intrare deschizîndu-se și am zîmbit. Credeam că se întorsese Marion.

Totuși, pașii erau ciudat de grei.

Femeia necunoscută a venit pe terasă și s-a aplecat deasupra mea.

Avea dantură de cal și inima perforată.

În trupul acela imperfect se ascundea o femeie minunantă.

Ea s-a mutat cu mine. Nu si-a adus decît vioara, pe care a atîrnat-o lîngă mandolina mea. Deși nu îi cerusem nimic, avea grijă de mine. Făcea cumpărături, gătea, spăla. Nu îi vorbeam. Refuzasem să o primesc în patul meu. Noaptea închideam ușa dormitorului cu cheia. Ea accepta totul, pentru că știa că e urîtă.

Într-o dimineață am început să mîngîi radiografia corpului lui Marion și am dorit dintr-o dată să construiesc un vitraliu adevărat.

Am topit într-o găleată, pe terasă, obiecte de metal de prin apartament și am construit scheletul vitraliului. Violonista mi-a cules de pe străzi cioburi colorate de sticlă pe care le-am potrivit cîteva ore în rețeaua de rame metalice.

La sfîrșit, m-am întins pe canapea și mi-am admirat opera.

Violonista s-a apropiat de vitraliu și a sărutat-o pe Marion pe gură. Și-a luat apoi vioara și a plecat pentru totdeauna. Într-un fel, mi-a părut rău, viața era comodă cu ea.

Acum eram calmă, dar amorțită. Refuzam să particip la propria mea singurătate.

Cînd Marion s-a întors, eu îmi lipisem deja pe o bună parte a corpului cioburile colorate care îmi rămăseseră după ce construisem vitraliul.

 

***

 

Mirosea a ierburi amare.

Pe acoperișurile de țiglă se prăjeau la soare șopîrle tinere.

Creșteam pe terasă, în ghivece mari de lut ars, floarea-soarelui și cimbru.

A sunat la ușă un poștaș foarte furios. După ce am semnat actul de primire, el a mototolit scrisoarea și mi-a aruncat-o în față, spunîndu-mi că sînt o curvă. Nu înțelegeam ce are cu mine, m-am gîndit că poate îi este sete, așa că l-am invitat să bea un ceai.

Furia lui s-a potolit.

S-a făcut comod pe canapea și și-a sorbit fericit ceaiul.

Am netezit scrisoarea și am citit-o. Era de la Marion, care mă părăsise mai demult. Fugise cu o trupă de dansatori ambulanți să colinde lumea. Din cînd în cînd îmi trimitea scrisori lungi în care îmi descria muzeele pe care le vizitase, încercînd să schițeze cu stiloul tablourile care o impresionaseră cel mai mult, pentru că nu avea bani de vederi.

Poștașul ajunsese la capătul tuturor adreselor.

I-am găurit urechile și i-am pus o pereche de cercei de-ai lui Marion. El a început să se unduiască prin apartament în ritmul celei mai frumoase melodii din lume.

Nu l-am mai lăsat să plece.

Ne petreceam timpul recitind scrisorile pe care el refuzase să le mai distribuie.

Nu am aflat nimic nou din ele, nici una nu mi-a spus cînd se va întoarce Marion.

Începusem să îmi fac planuri minuscule de viitor.

Însă într-o zi am văzut-o pe Marion pe stradă, în mijlocul unui carnaval. Mi-a făcut semne că se întoarce imediat. Mi-am pus capul pe brațe, să o aștept, și am leșinat de oboseală.

Treceau pe Grand Rue care alegorice cu motor și clanțe de argint la portiere, conduse de femei tinere, cu sînii goi, spre bucuria gălăgioasă a delicvenților minori.

 

 

***

 

Stăteam pe canapea și curățam cu acetonă o scrumieră de aramă.

Marion ieșise la plimbare cu un filozof faimos, pe care îl disprețuia sincer.

De ce mai ieși cu el, atunci?

Mă fascinează brutalitatea lui inocentă. Nu își dă seama de nimic, e un mare naiv.

După ce am terminat de curățat scumiera, mi-am făcut o limonadă și mi-am aprins o țigară. Priveam catedrala prin fumul parfumat care mi se revărsa din plămîni.

Marion s-a întors cînd discul lunar a început să se solidifice. Și-a descheiat pardesiul și s-a așezat în fața mea. A băut din limonada mea și mi-a spus că întîlnirea cu filozoful faimos nu a făcut decît să îi confirme părerea proastă pe care și-o făcuse înainte despre el.

Nu îți poți imagina enormitățile pe care le produce creierul lui gelatinos de florăreasă. Nu are nici un respect pentru cuvinte, cărora le găsește de fiecare dată ipostaze de o eleganță desăvîrșită, însă complet lipsite de sens. Nu face decît să macine ideile altora, păstrînd pentru cititorii lui fideli numai frazele întortocheate.

Am ascultat-o cu atenție și la sfîrșit am amenințat-o blînd cu degetul arătător.

De ce vorbești așa despre florărese, Marion?

M-a privit uimită.

I-am spus:

În acest oraș de la marginea lumii, tăiat în două de un fluviu cu ape tîrzii, trăiește o florăreasă de o frumusețe răcoroasă, cu pielea de culoarea și consistența rocii vulcanice. Pe ea au pictat-o artiști celebri și au cîntat-o trubaduri. Imnurile dedicate ei se difuzează zi de zi la toate posturile locale de radio. Ne întîlnim o dată la cîteva zile și înnotăm în baia publică, pentru că sîntem prietene.

Marion stătea încremenită pe canapea. Nimbul din jurul pupilelor ei era întunecat.

Dintr-o dată mi-am dat seama că i-am făcut rău, mult rău.

Dacă vrei, o chem mîine aici, să bem împreună o cafea, vei avea astfel ocazia să o cunoști.

A acceptat și s-a dus să se culce fără să îmi spună noapte bună.

A doua zi am vorbit la telefon cu prietena mea și am invitat-o la noi, dictîndu-i rar adresa. Marion stătea lîngă mine. Am sărutat-o și m-am dus la supermarket să cumpăr cafea proaspătă, fructe și biscuiți.

Cînd m-am întors, se îmbrăcase cu o rochie frumoasă cu paiete. Mi-a spus că îl așteaptă pe un filozof faimos, de compania căruia se bucurase deseori. Mi-a lăudat vasta lui cultură generală, distincția exprimării și manierele desăvîrșite.

Ai să vezi, este un bărbat admirabil.

Invitații noștri au venit aproape în același timp. Amîndoi ne-au adus crizanteme albe.

În timpul cinei ei au început să își vorbească exaltați. După cîteva ore au plecat împreună, salutînd-ne vag.

Marion a izbucnit în rîs, a scos din celofan crinzantemele și le-a pus într-o vază mare. După cîteva săptămîni am trecut din întîmplare pe la florăria prietenei mele. Ea și cu filozoful faimos stăteau îmbrățișați printre plante și își așteptau clienții. Au fost încîntați cînd m-au văzut și m-au servit cu prăjituri.

 

***

 

Eu și Marion sîntem sîntem două gemene preamerituoase încălțate cu pantofi văscuiți.

Avem un singur demon, care ne locuiește pe rînd.

Ne vindecăm una pe cealaltă de demonul care ne locuiește pe rînd.

Îi spunem să iasă, el iese dintr-una și intră în cealaltă.

În mine demonul nostru găsește o încăpere cu dale de nacru albastru.

În Marion demonul nostru găsește o încăpere cu pereți cu benzi de culori asortate bizar.

Cînd demonul nostru este în mine, eu mă port urît cu Marion.

O violez în fiecare zi, fără ca ea să știe.

Mă închid cu cheia în baie și mă spăl cu periuța ei de dinți.

Îi port șosetele prin casă, cînd ea este plecată la cumpărături.

Mănînc dulceață de kiwi cu lingurița ei.

Beau resturile din ceașca ei de lapte cu cacao.

Mestec frunze smulse din bonzaiul ei.

Cînd demonul nostru este în Marion, ea se poartă urît cu mine.

Mă disprețuiește.

Mă ignoră.

Mă rănește.

Mă insultă.

Mă umilește.

Mă desconsideră.

Mă întristează.

Într-o după-amiază moleșitoare stăteam prăbușite pe canapea, fără să ne vorbim, și priveam în depărtare catedrala.

Marion s-a ridicat, a pus să cînte cea mai frumoasă melodie din lume, și-a prins părul în clame și a dizolvat într-un pahar cu apă o vitamină efervescentă.

A scos de după cărti o casetă de lemn fin, în care ținea licheni halucinatorii.

A venit din nou lîngă mine, și-a presărat peste tutun un lichen, a umezit cu limba foița și și-a rulat țigara.

A fumat cu ochii în tavan și cu picioarele întinse pe masă.

S-a dus după aceea la fereastră, și-a scos tricoul și a început să își frecționeze sînii cu oțet de iasomie.

Îi priveam spatele îngust și sufeream.

S-au auzit din depărtare, coborînd pe Grand Rue, dansatori ambulanți cu clopoței și trompete.

Marion s-a aplecat peste pervazul ferestrei, rîzînd și făcînd din mînă mulțimii nevăzute, care îi răspundea cu urale frenetice.

Am închis ochii, umilită. Cînd i-am deschis, Marion nu mai era.

Fugise cu dansatorii ambulanți. Rămăseseră în urma ei aburi de oțet de iasomie.

Zilele care au urmat au fost pustii. Îmi pierdusem somnul și pofta de mîncare.

Încercam să îmi umplu timpul făcînd lucruri mărunte.

Am frecat podeaua.

Am udat florile.

Am cîntat la mandolină.

Am spălat draperiile roșii.

Am răzuit cu cuțitul solzii vii care crescuseră pe pereți.

Am pietrificat cochilii de melci.

Mi-am găurit pleoapele inferioare și mi-am atîrnat de ele cercei grei.

Mi-am tatuat pe abdomen numele lui Marion.

Am avut o viziune terifiantă, în care Marion venea înspre mine zîmbitoare, călcînd cu tălpile goale pe oglinzi sparte și pe cadavre însîngerate de veverițe.

Am deschis larg ferestrele și am strigat în noapte către demonul care locuia în Marion: Ieși!

El a ieșit și s-a gemuit pe dalele reci de nacru albastru din mine.

Mi-am făcut un ceai, m-am așezat pe canapea și am așteptat.

A două zi, înspre seară, Marion a intrat în casă și a pus pe masă cheile de la mașină.

M-am ridicat, am sărutat-o și am reînceput să o violez, fericită.

 

 

***

 

Într-o sîmbătă am fost cu Marion la un picnic în curtea sinagogii părăsite.

Tufele de trandafiri galbeni împînziseră aleile și ierburile crescuseră înalte printre pietrele pavajului.

Am așezat pe pămînt o rogojină de bambus și am mîncat mere, biscuiți glazurați, ciocolată neagră cu cremă de lavandă și iaurt dietetic.

Apoi am fumat țigări de foi, ne-am dezbrăcat și am făcut plajă.

Eu: E straniu, în acest moment precis al zilei nu mă mai încearcă nici un sentiment sacru. Niciodată nu am fost mai senină.

Marion: E mult prea cald. Și este prea multă lumină. Au dispărut toate secretele din orașul ăsta lucid, totul poate fi contemplat, înțeles, descifrat. Din fericire vom fi martore în curînd la o eclipsă de soare istorică.

M-am ridicat într-un cot și am privit cerul. Ne-am hotărît să rămînem în curtea sinagogii părăsite pînă la eveniment, ascunse după zidurile înalte.

Se auzeau în grădinile vecine oamenii care își stropeau straturile de legume cu furtunul.

O fanfară mortuară trecea pe stradă.

Treptat a început să se întunece, lumina devenea opacă.

Marion m-a prins de mînă. Palma îi era transpirată.  

S-a aplecat deasupra mea și m-a sărutat. Gura mea s-a deschis sub buzele ei. La sfîrșitul sărutului am deschis ochii și m-am mirat de întunericul din jur.

Pe cer străluceau constelații efemere.

Se vedea un cerc subțire de lumină în locul soarelui.

Mi-am concentrat privirea asupra lui și i-am urmărit creșterea.

Soarele s-a întipărit treptat pe retinele mele, arzîndu-le.

Gata, Marion, niciodată nu voi mai vedea trenurile pline cu răniți, pisicile mergînd pe parapete, plimbarea de dimineță a tinerilor seminariști cu cravate de mătase și autobuzele frumoase. Toate aceste plăceri modeste îmi sînt interzise pentru totdeuna, de acum voi avea nevoie de instrumente ajutătoare pentru mers citit iubit gătit, pentru că mîinile mele vor aparține de acum unei ființe rătăcite în întuneric.

Nu spune prostii, iubito.

Marion a amestecat într-un borcan gol de iaurt pămînt și salivă și m-a uns pe ochi.

M-a spălat cu apă minerală și am început să văd din nou.

Ajută-mă să strîng lucrurile.

Am ajutat-o să strîngă lucrurile. Am escaladat apoi zidul și am plecat spre casă.

Seara am fost la un spectacol de balet. Primisem într-un plic fără expeditor două invitații și ne hotărîsem să profităm de ocazie. Ne-am așezat la locurile noastre și am așteptat nerăbdătoae să se ridice cortina. Pe scenă au apărut trei femei aproape bătrîne, cu pieptănături demodate. Aveau pe umeri șaluri împletite și dansau greoi. Goliciunea corpurilor lor mari și albe, cu coapse dure și abdomene umflate, mi s-a părut scandaloasă. Spetatorii s-au plictisit repede și au început să plece rînd pe rînd. Am vrut și eu să mă ridic, însă Marion m-a oprit. După un timp cele trei femei și-au dezbrăcat pieile respingătoare și și-au arătat adevăratele trupuri, tinere și grațioase. Bărbații din sală au început să aplaude și să chiuie. S-au urcat rînd pe rînd pe scenă și le-au iubit pe cele trei dansatoare.

I-am șoptit lui Marion: De ce mi-ai redat vederea, iubito? De acum nu mai sînt liniștită, și în fiecare noapte voi îți voi dori în acest fel trupul.

Ce bine, a spus Marion și și-a strecuat mîna pe sub puloverul meu.

 

***

 

Eu și Marion citeam cu intonație manuale de geometrie și ne desenam pe corp, cu un penson subțire înmuiat în tuș, frunze de iederă.

Nu aș fi vrut să mai părăsesc vreodată apartamentul, așa că am închis pe dinăuntru ușa de la intrare și am aruncat în curtea interioară amîndouă rîndurile de chei.

Marion a rîs și a dansat, prizonieră, prin salon.

Pașii ei de vals jupuiau luciul de pe dalele ceramice de pe podea.

După cîteva zile, cînd am rămas fără mîncare, a scos de sub covor o cheie de rezervă, și-a pus mănuși albe și ghete impermeabile și a plecat la cumpărături.

După-amiază, cînd s-a întors, a găsit în fața ușii noastre o bărtînă dantelăreasă obosită și tristă, care se ghemuise lîngă balustradă.

I-a vorbit cu blîndețe, a ajutat-o să se ridice și a condus-o în casă.

A îmbăiat-o, a pudrat-o și a îmbrăcat-o cu haine de-ale ei.

I-a uns părul părul lung și alb cu ulei de bulbi de lalele și i l-a împletit în cozi groase.

Bătrîna i se dăruise, firească.

Pe mine prezența ei nu mă înduioșa deloc, și i-am spus în șoaptă lui Marion, care era încîntată de fapta ei bună:

Te rog să mă ierți, dar cîntecul tău de sirenă, care atrage la ușa acestui apartament toate scursurile, a început să mă agaseze. Presimt că și atunci cînd apele fluviului vor acoperi orașul, lăsînd la suprafață doar cupole izolate și turnuri, tot se vor mai găsi corăbii pierdute care să traverseze hăurile ca să te găsească. Înțelege-mă și pe mine, încerc să îmi distilez furia, dar echilibrul meu e atît de șubred, iubito, atît de șubred.

Marion, care pînă atunci privise nemișcată ploaia fină care sufoca insectele, și-a acoperit urechile cu palmele.

Reproșurile mi-au înghețat pe buze.                                   

În tot acest timp, bătrîna mă ascultase cu atenție.

A cugetat și mi-a spus: Prezența mea aici nu vă va incomoda multă vreme. Prin sîngele acestui biet corp circulă de ani buni un vîrf ascuțit de spin, care mi-a întrat în talpă cînd mă plimbam, desculță și îndrăgostită, pe un cîmp cu flori. În curînd spinul îmi va ajunge la inimă, care va exploda în mine ca un balon de săpun.

Da?

Da.

Atunci e în regulă.

M-am dus la bucătărie să îmi pregătesc cîteva tartine cu brînză de capră.

Seara mi-am petrecut-o uitîndu-mă concentrată la desene animate.

La sfîrșit am adormit pe canapea. Marion m-a învelit cu un pled în carouri.

Ea s-a culcat cu bătrîna pe patul din dormitor.

A doua zi dimineață m-am trezit în brațele bătrînei, care mă strîngea, maternă.

Am privit în dormitor prin ușa deschisă.

Vedeam patul în lumina obscură care se filtra prin draperiile trase.

Pe pat, Marion dormea zîmbind în brațele bătrînei.

Eu niciodată nu îi oferisem atîta liniște.

M-am cuibărit în pieptul acelei femei cu două minți și cu două trupuri, bătrînă pînă la mijloc și mai jos șarpe tînăr, și mi-am stivit ochii în pumni.

 

***

 

O serbare populară.

(Trec pe stradă civilizații barbare cu veșminte ciudate și femei cu pălării cu pene și fructe proaspete în coșuri.)

Fluturăm de la fereastră batiste colorate și aruncăm confetti.

Sîntem fericite.

 

***

 

Norii se dizolvau la apus. Treceau în zbor fazani, către pădurile seculare. Marion a scos din buzunarul pantalonilor un fluier de lut ars și a cîntat din el o melodioară. Zborul fazanilor s-a frînt, ei au început să se învîrtă, dezorientați, pe bucata de cer din fața ferestrei noastre. I-am ademenit cu boabe de linte, însă numai unul s-a apropiat. Îl priveam cum ciugulește și îi admiram frumusețea penajului alb. Marion a aruncat peste el un pled în carouri, l-a prins și i-a tăiat aripile. L-a legat apoi cu un lănțug subțire de picior și l-a tîrît după ea in salon. A luat telefonul, a format un număr și a vorbit politicos unui bărbat pe care îl cunoștea doar din auzite. I-a descris, exagerînd, forța și fumusețea fazanului, raspunzînd apoi unor întrebări detaliate privind vîrsta lui, alimentația, dresajul. Mințea senină, învîrtindu-și în jurul arătătorului o șuviță de păr. Eu mă întrebam dacă nu cumva, în același fel, mă mințise uneori și pe mine.

Barbatul necunoscut a propus o primă întîlnire, pe care Marion a acceptat-o, făcîndu-mi cu ochiul. A pus apoi telefonul in furcă, s-a apropiat de fazan și l-a mîngîiat.

Au să vorbească cu toții despre el. Toți îi vor ști de frică.

Nu înțelegeam nimic, dar am tăcut.

A doua zi, Marion s-a ocupat de educația lui. Îi vorbea rar, explicîndu-i anatomia păsărilor pe planșe colorate pe care le smulsese dintr-un atlas vechi. I-a sintetizat, de asemenea, în fraze simple, și regulile de aur ale luptelor corporale. La cină i-a dat i-a dat să ciugulească orez și să bea cafea tare din ceașca ei, apoi l-a luat apoi sub braț, ducîndu-l pînă la mașină, unde l-a așezat pe scaunul din față.

Din spatele mașinii, îi indicam lui Marion drumul, urmărind cu degetul, pe hartă, străzile fără nume. Am ajuns la adresa indicată cînd deja se întunecase. Am găsit cu greu un loc de parcare. Bărbați bine îmbrăcați se îngrămădeau la intrarea îngustă a clădirii sumbre. Lîngă ușă ne aștepta cel căruia îi vorbise Marion cu o zi înainte. El era coordonatorul acestor lupte ilegale de cocoși din oraș, obținînd profituri uriașe de pe urma pariurilor.

Vestea ca un fazan alb, o raritate zoologică, de o fortă și o ferocităte incredibile, va lupta pentru plăcerea lor, adunase la spectacol o mare mulțime de amatori.

Fazanul nostru urma să lupte cu un cocoș pînă atunci imbatabil. Marion l-a încurajat, l-a sărutat pe cioc și i-a dat drumul în ring. Cînd a început lupta, am închis ochii și mi-am strîns capul în mîini. În jurul meu se auzeau urlete și zbateri de aripi. Cînd am simțit pe umăr mîna lui Marion, am deschis ochii din nou. Cocoșul zăcea eviscerat in mijlocul ringului. Fazanul îi ciugulea ficatul.

Marion a primit o mare sumă de bani, a zîmbit fermecător și a părăsit, cu fazanul sub braț, clădirea.

Cîteva săptămîni fazanul a luptat in fiecare seară, și de fiecare dată a ieșit învingător. Cu banii pe care îi primea, Marion își cumpăra parfumuri fine, mărgele de sticlă, flori proaspete și farduri.

Credeam că îl iubește pe fazan, că se stabilise între ei o legătură puternică, însă atunci cînd un prinț bogat i-a propus să i-l cumpere, ea a acceptat pe loc, spre deplina mea mulțumire.

 

***

 

Stau cu spatele la focul care distruge orașul din temelii și îmi imaginez scenarii de film, în timp ce Marion udă cu stropitoarea braduții argintii din ghivece.

(Se ridică în jurul meu închisori.

Procese cerebrale fine, în timpul cărora celulele nervoase mor rînd pe rînd.)

 

***

 

Într-o seara i-am șoptit la ureche lui Marion: Cu fiecare noapte înaintăm iremediabil către sfîrșit. Și dacă fiecare dintre noi două nu își va spune zilnic în inima ei: numai eu și ea sîntem pe lume, nu ne vom găsi niciodată liniștea.

M-am ridicat din pat, m-am pieptănat și m-am îmbrăcat cu o rochie ușoară din bumbac șifonat, cu mîneci largi de dantelă.

Invitasem la cină un savant erudit, un om de știință, un snob, un artist și un explorator. 

Fusesem în dimineața aceea la Marché Notre-Dame. Cumpărasem ouă proaspete, carne de potîrniche, muguri de bambus, țigări de foi și brînză de capră.

Am fiert ouăle. Am rumenit la cuptor aripile de potîrniche. Am tăiat în rondele fine mugurii de bambus și i-am prăjit în ulei de măsline. Am pregătit apoi melcii.

(De luni de zile creșteam într-o seră improvizată în dormitor melci comestibili. Construisem sera împreună cu Marion, întinzînd o plasă termoizolantă peste o structură din arcuri mari. Într-o zi am uitat să fixez căldura optimă și, din cauza temperaturii mult prea ridicate, melcii au secretat o mucoasă transparentă care le-a închis cochilia și au intrat în hiberbare. Am plîns atît de mult, încît lacrimile ni s-au întărit peste ochi și am intrat, îmbrățișate, în hibernare. În rest, melcii nu erau pretențioși. Îi hrăneam cu tablete speciale și le puneam să asculte muzică barocă. Uneori, cînd eram prea obosite ca să gătim, mîncam și noi tablete speciale pentru melci, dizolvate în lapte.)

În seara aceea, m-am întors în dormitor în trupul prelung al îngerului morții, cu palmele iradiind raze otrăvite.

Marion tremura oripilată, învelită în pleduri în carouri.

Am prins toți melcii unul cîte unul și i-am băgat în oala adîncă.

După ce i-am spălat, i-am fiert la foc mic, cu zarzavat, usturoi și oțet de iasomie. Le-am scos carnea din cochilie cu o fibulă ascuțită din metal, și i-am așezat pe un platou cald. I-am stropit cu unt fierbinte condimentat cu piper și ghimbir.

Mi-am șters sudoarea de pe frunte și mi-am aprins o țigară de foi.

Marion s-a ridicat din pat, și-a pus la gît un pandantiv cu un animal mistic din faianță și a strîns sera improvizată.

Am auzit invitații urcînd scara de lemn și am aprins lumînările de pe masă. Am sărutat invitații pe umeri, am schimbat cîteva fraze amabile și ne-am așezat la masă.

În timp ce mîncam, pielea mi s-a dizolvat și muschii mei, scapați de sub control, au învăluit corpul suav al lui Marion.

 

***

 

Era noapte.

Stăteam sprijinite de pervazul ferestrei, privind rarii trecători de pe Grand Rue.

A apărut dinspre centrul orașului un arhitect faimos. O trăgea de o curelușă pe soția lui, care mergea supusă după el, privind în pămînt.

Le-am strigat să se oprească:

Urcați, urcați, în apartamentul nostru vă așteaptă un ceai fierbinte și o minunată vedere către catedrală.

Cei doi au vorbit în șoaptă cîteva secunde apoi s-au hotărît să își întrerupă plimbarea.

Marion și-a pus repede peste cămașa de noapte un pulover, a întors toate clepsidrele și a pus apă la fiert. A scos din dulap patru cești mari și o fructieră cu boabe de cătină pe care le culesese dintr-un gard viu.

Cînd a intrat in salon, arhitectul celebru ne-a mulțumit pentru amabilitate și s-a așezat comod cu soția lui pe una din canapele. A privit în depărtare, cu ochi de cunoscător, catedrala. Soția lui și-a desfăcut de la gît curelușa de piele, tamponîndu-și rana cu un șervețel.

Meștere zidar, cînd veți construi ceva care să rivalizeze cu această catedrală?

El și-a mîngîiat barba tăiată cu grijă, a sorbit din ceaiul fierbinte și mi-a răspuns:

Dragă prietenă, adevărul este că acum cîtva timp am primit o comandă care nu putea fi refuzată. Primăria orașului vrea să finațeze construirea unui monument religios impresionant, care va atrage turiști bogați din toate colțurile lumii. Se vor construi noi hoteluri, parcuri de distracții și artere de circulație. Împreună cu o echipă de tineri ingineri, am început măsurarea locului și turnarea temeliei de beton. Ceva ciudat se întîmplă, însă, de fiecare dată. Ceea ce zidim ziua se surpă noaptea, imaginează-ți, dragă prietenă, nu înaintăm deloc.

Și nu există nici o speranță? Poate că terenul ales este argilos, și nu poate suporta greutatea unei construcții de o asemenea amploare.

Arhitectul faimos a dat agasat din mîini și mi-a replicat, cu o voce stridentă:

Domnișoară, nu ai înțeles nimic. Ne trebuie sînge, sînge proaspăt de femeie, care să întărească mortarul. Sorții au hotărît că cea care se va sacrifica va fi soția mea, aici de față. Gîndiți-vă la șansa enormă pe care o are de a face măcar o dată în viață ceva esențial pentru moștenirea culturală a umanității. Însă imaginați-vă, refuză cu îndîrjire!

Arhitectul a început să bată nervos din picior. Soția lui mînca tăcută boabe de cătină.

De ce refuză? a întrebat Marion.

Pentru că e însărcinată.

Am mai stat de vorbă o vreme, apoi cei doi au plecat.

Eu și Marion ne priveam melancolice.

Săraca.

Da, săraca.

Apoi am uitat de ea și ne-am dus să facem dragoste.

Peste cîteva zile toate ziarele locale au anunțat că, în sfîrșit, după luni de încercări sortite eșecului, construirea noului monument religios pare să mergă bine. Era reprodusă și o fotografie a arhitectului faimos, surîzător și încrezător.

Eu și Marion ne-am sfătuit și am așteptat să se facă noapte. Ne-am încălțat cu pantofi comozi, am luat cu noi un ciocănel și ne-am dus cu mașina lîngă șantierul în lucru. Am trecut de paznicii adormiți și am ajuns lîngă zidul proaspăt. Marion a început să bată cu ciocănelul în diferite locuri. Cînd a simțit golul, și-a suflecat mînecile hanoracului și a început să scoată cărămizile. Și-a băgat capul înăuntru și a aprins o lanternă de buzunar. A dispărut cu totul în spărtură și după cîteva minute s-a întors tîrîind după ea corpul inert al soției arhitectului. Am dus-o în brațe pînă la mașină.

Acasă, i-am tamponat fruntea cu apă rece. Cînd a deschis ochii, ea a înțeles și ne-a zîmbit.

Ne-am petrecut noaptea discutînd aprins. A doua zi, i-am dat femeii toate economiile noastre. A plecat să nască departe, foarte departe.

 

***

 

Marion a găsit într-o curte interioară cu arcade două capre.

Și-a scos ciorapii, i-a înnodat de bărbile lor lungi și le-a adus în apartamentul nostru.

Acasă, eu altoiam un smochin pitic, pe care îl culesesem dintr-o livadă părăsită, în urmă cu cîteva luni. Îmi plăcea să îi sărut frunzele pieloase și ovale de pe lăstarii bruni, să îi mîngîi tulpina neregulată, cu scoarță verde-cenusie.

Într-o zi, Marion a mîncat în fața mea un fruct cu semințe pietroase și gust astringent, a făcut o grimasă de dezgust și a scuipat totul pe podea. (Nu mi-am dat seama de nimic multă vreme.)

Marion a instalat caprele în camera noastră. Le hrănea cu pîine prajită unsă cu unt sarat și dulceață de kiwi, le plimba prin apartament și le citea benzi desenate. Se îmbăia în fiecare seară în laptele lor gras, ca să-și păstreze albeața pielii. Le spăla lîna cu șamponul ei și copitele cu periuța mea de dinți. Le usca excrementele pe pervazul ferestrei, le vopsea în albastru și le înșira pe un fir de pescuit, făcîndu-și coliere.

Începusem să o urăsc pe Marion. Dormeam deseori în salon, cu picioarele încrucișate în jurul tulpinii smochinului meu.

Marion rămînea singură, învelită în blana caprelor.

Într-o după-amiaza, cînd m-am întors de la cursul de madolină, am găsit în ghiveci numai un ciot de lemn. Marion, în picioare, întindea cîte o ramură verde caprelor, din mănunchiul pe care îl ținea în brațe. Făcîndu-se că nu-mi observă prezența, ea și-a continuat multă vreme jocul macabru.

În noaptea aceea nu am dormit. Voiam să mă răzbun. Dimineață am deschis ușor ușa de la dormitor și am ademenit caprele cu o farfurie de lapte în care fiersesem mirodenii. Ele s-au scurs din pat și au venit înspre mine. Le-am legat cu cîte o curelușă subțire de coarne și le-am dus la un măcelar vestit pentru cruzimea lui. Am privit, fumînd, cum se termina coșmarul meu. Cîteva picături de sînge mi-au pătat poalele rochiei.

M-am întors acasă și m-am băgat în pat lîngă Marion, care dormea aburindă.

În somn, ea m-a îmbrățișat și m-a iertat.

Fericirea noastră era putredă, dar adevărată.

 

***                                               

 

Am invitat la cină un tînăr măcelar vestit pentru cruzimea lui, pe care îl cunoscusem cu cîteva luni înainte și care îmi făcuse în secret un mare serviciu. Uneori îl vizitam în măcelaria care aparținea familiei lui de generații și îi admiram măiestria mișcărilor.

Macelarul a pășit în salon cu o eleganță unduitoare. Era îmbrăcat cu un costum ușor de in, croit impecabil. Avea o eșarfă albă în jurul gîtului, o jerberă roșie la butonieră, un cercel cu perlă în urechea dreapta, sandale cu barete subțiri de piele și își dăduse unghiile de la picioare cu lac strălucitor.

L-am sărutat pe umeri și i-am prezentat-o pe Marion.

Intră, intră, tinere macelar, i-a spus ea, vestea cruzimii tale a ajuns pînă noi.

El și-a atins cu buzele aratatorul, și l-a trecut apoi peste conturul jugularei ei, privind-o cu ochi asfixiati. Marion s-a îndrăgostit instantaneu.

Tremurul imperceptibil al mîinilor ei a făcut aerul să vibreze pînă la mine.

Pregătisem o cină mediteraneană cu piept de pui caramelizat în legume rumenite.

Macelarul alegea din farfurie bucățile de carne, pe care le savura mestecîndu-le cu grijă.

Marion îl privea așa cum mă privise de multe ori și pe mine. Ochii

Mă trezisem prizonieră într-o seară ratată și indecentă.

Conversația lîncezea.

Dintr-o dată, am simtit cum, pe sub masă, mîna tînărului măcelar îmi ridica fusta și începe să îmi mîngîie genunchii.

M-am oprit din mîncat și am rugat-o pe Marion să umple paharele cu apă. Cînd era spatele la noi, i-am înfipt măcelarului furculița în mînă. Dinții ei ascuțiți mi-au atins pielea genunchiului, producîndu-mi o placere imensă. El nu a scos nici un sunet, doar pupilele i s-au mărit pînă la limita exploziei. Și-a scos lent furculița dintre cartilaje, m-a privit cu admirație și și-a dezinfectat rana cu oțetul de iasomie de pe masă.

Ne-am zîmbit, respectuoși.

După ce a umplut paharele cu apa, Marion și-a continuat firesc traiectoria către măcelar, care era acum gata să o primească.

După desert, i-am lăsat să plece.

Am rămas singură și am spălat vasele.

 

***

 

Eu și Marion am găsit într-o curte interioară cu arcade o oaie de marmură acoperită cu licheni. Iubito, spune-mi o poveste despre oaia asta.

Mi-am încrecișat brațele pe piept, m-am gîndit o vreme și apoi am spus:

Viața orașului era calmă și își urma cursul firesc. De multă vreme regele nu mai chemase bărbații în floarea vîrstei la război. Dughenele și prăvăliile se înmulțiseră și în afara zidurilor orașului se întindeau lanuri și grădini. Copiii se jucau în curțile pietruite și trăsurile treceau pe străzi în galopul cailor, ridicînd nori de praf. Oamenii erau fericiți, de aceea l-au uitat pe dumnezeu și nu mai aprindeau lumînări în biserici și nici nu mai ardeau ficați de vițel pe altarele din columbare.

Un mare blestem s-a abătut peste oraș. Femeile s-au îmbolnăvit toate în aceeași noapte. Dintre picioarele lor, izvor de încîntări înainte, se scurgea acum un sînge otrăvit și acid. Preoți, doctori, vrăjitoare, țigani creștinați, bărbieri și alchimiști au încercat în zadar, luni de-a rîndul, să găseasca un leac.

Femeile sîngerau în paturile lor, copii slăbeau și se sălbaticeau, bărbații tineri se dedau la jocuri violente și la împreunări împotriva firii.

A venit într-o zi de la miazăzi un evreu cu solie pentru regii creștinătății. S-a oprit la un han de la marginea orașului și a ascultat oamenii vorbind. A scos din desagă o tabliță pe care a început să facă, în carbune, calcule. La sfîrșit a zîmbit mulțumit în barba lungă și s-a hotărît să rămînă în oraș.

A construit din scînduri groase o baracă pe care a decorat-o cu crengi și piei de animale. A cumpărat cinci oi grase, pe care le-a îmbăiat în rîu, și a spus tuturor ca baraca lui este o casă a plăcerii, în care intră doar cine platește.

La început locuitorii orașului au fost furioși și au vrut să îl omoare pe evreu. Cîțiva dintre ei i-au incendiat baraca și l-au tîrit de barbă pe străzi. A două zi, evreul și-a construit o alta baracă și a dat din nou de stire ca aceea e o casă a plăcerii, în care intră doar cine plătește. În aceeași zi episcopul a ținut, după slujba de seară, o cuvîntare în care îi amenința cu focurile iadului pe cei care se dedau păcatului furiei, așa că oamenii s-au potolit și au început să se ducă pe ascuns la evreu. După un timp soseau împreună și își așteptau cuviincioși rîndul.

După două luni boala femeilor a trecut ca din senin și evreul a fugit cu banii. Barbatii orașului, cu simțurile potolite, nu l-au urmărit. Femeile au pregătit un ospăț din carnea celor cinci oi și un sculptor care lucra la împodobirea catedralei a dăltuit în marmură, contra unei sume modeste, o oaie, pe care episcopul și-a pus-o în grădină, pe un piedestal de piatră.

Marion, care pînă atunci ascultase nemișcată povestea, a rîs și a bătut din palme, fericită.

 

 

***

 

Într-o seara am urmărit pe străzile pietonale ale orașului o femeie de afaceri cu păr roșu și nas acvilin, îmbrăcată într-un costum gri și sobru.

Mers fără legănări, rece și calculat.

Marion (arătînd cu degetul înspre femeia de afaceri): Elle m’intrigue.

Eu (arătînd cu degetul înspre Marion): Tu m’intrigues.

Marion a izbucnit în rîs.

Femeia de afaceri a intrat într-o clădire cu balcoane sprijinite de atlași.

Ne-am oprit în fața ușii închise. Am crezut ca am pierdut-o și eram triste.

Am auzit deasupra noastră o fereastră deschizîndu-se și am privit în sus.

Femeia de afaceri ne-a făcut semne cu mîna și ne-a invitat să urcăm.  

Înainte de a intra în apartamentul femeii de afaceri, Marion mi-a dat inelul ei cu turcoaz.

Femeia de afaceri ne aștepta cu părul lung și roșu desprins în valuri buclate peste o rochie de interior din catifea vișinie, cu broderii. Avea pe piept un tatuaj sclipitor.

Ce coincidență, a gîndit Marion.

Ce coincidență, am gîndit eu.

Ne-am descheiat una alteia nasturii de sticlă ai cămășilor și am lăsat-o pe femeia de afaceri să ne pipăie tatuajele sclipitoare de pe piept.

Ne-am așezat apoi în fotolii și am inspectat cu ochi curioși interiorul art-nouveau al apartamentului.

Linii curbe, de inspirație florală.

O bibliotecă ovală, din lemn sculptat, cu vitrine largi și tavan șlefuit.

Pe rafturi, vase galbene de sticla gallé și sfeșnice din bronz aurit.

În acest timp, femeia de afaceri pregătea masa.

Tacîmuri de argint lîngă farfurii.

Cotlete de miel rumenite, cu ardei gras și năut, îmbibate în sos de chimen, pătrunjel tocat, suc de lămîie și frunze de spanac.

Vin alb.

Am vorbit pe rînd.

Femeia de afaceri: Să nu îngăduim veacului acestuia neînsemnat și fără de preț, asemănător umbrei trecătoare, să ne răpească această clipă de prietenie glorioasă și nemuritoare. Să ne vindecăm de demonul dorinței bînd din cupa desfrîului pînă la fund, ca și cînd am petrece o noapte friguroasă într-o fîntînă secată!

Marion: Razbunătoarele zeițe ale dreptății, însetate de sînge bolnav și de tot felul de untdelemnuri, roade și semințuri, își vor părăsi în zbor locuințele subterane, cu făclii aprinse în mîini, căutînd să ne impună o justiție subiectivă. Ele au aripi din șerpi împletiți și limbile lor nu sînt pentru vorbit, ci pentru blestemat. Să le așteptăm cum se cuvine!

Eu: Între pamint și cer se află un tărîm de aur și lumină. Noi trei, ierburi ofilite pe marginea abisului, privim fermecate cum, după ploaie, ies din asfalt baloane de săpun cu crusta colorată. Un foc necunoscut ne macină și ne ascute: să-l potolim cu comprese reci cu sare de mare și cerneluri fine!

Cuvintele încă mai pluteau între noi. Rămăseserăm nemișcate ca niște miniaturi de fildeș.

Femeia de afaceri s-a ridicat, măreață, de pe fotoliu. A adus încă o sticlă de vin alb și un platou cu brioșe cu frișcă vanilată.

A sărutat-o pe Marion și a exclamat: Ce amare îți sînt buzele!

M-a sărutat pe mine și a exclamat: Ce amare îți sînt buzele!

Ce coincidență, a gîndit Marion.

Ce coincidență, am gîndit eu.

Am sărutat-o pe Marion și am exclamat: Ce amare îți sînt buzele, Marion!

 

***

 

Marion stinge lumînările cu vîrfurile degetelor muiate în salivă.

Se ridică înspre tavan un fum subțire.

Pe întuneric, eu cînt la mandolină.

Marion îmi spune:

Tatăl meu pescuiește în fiecare zi sub podul de lîngă supermarket. Are mustață și o șapcă galbenă. Vrei să mergi să ți-l prezint?

Bineînțeles.

 

***

 

Plouă. Marion a pus pe terasă castroane și tigăi, ca să colecteze apa.

După cîteva ore, umple cu ea un lighenaș și îmi spală picioarele.

 

***

 

 

Vizităm uneori două văduve, mamă și fiică.

Sînt două femei pline de viață și le place jazzul.

Apartamentul lor e micuț, dar curat și plin de obiecte nostime.

Aprind seara, pe televizot, cînd se uită la serialul lor preferat, bețigașe chineești.

Fac cele mai bune prăjituri cu vișine din lume.

 

 

***

 

O să plantez într-un ghiveci o umbrelă, care, după un timp, o să se deschidă și o să facă frunze, flori și fructe.

Ce fel de fructe?

Păi niște umbreluțe uite-atîta de mici, din alea ca pentru cocktail.

 

***

 

Eram ca după o mare bătălie. Nu conta daca învinsesem sau nu ; numărul morților era același. Era prea rece pentru luna mai, așa că mi-am pus un pulover gros, mi-am luat umbrela și am ieșit să-mi plimb armata rămasă în viață.

 

***

 

Trupul meu era bătut de vinturi. Inima lui Marion era albită de ploi.

Înțelepciunea noastră nebună, cu nașteri nemărginite de idei, nu ne-a scutit de sărăcie.

Comunicarea muzicală a fluidelor dintre noi se transformase pe nebănuite într-un charivari grotesc și strident. Eram marionetele lucide ale lipsurilor noastre.

A trebuit să renunțăm la laptele din soia, la dulceață din kiwi și la ciocolată neagră cu cremă de lavandă. Mîncam doar pîine muiată în ceai neîndulcit.

Nu aveam nici cu ce să plătim chiria apartamentului.

Nici măcar una pe cealaltă nu ne mai aveam.

Am încercat zadarnic să găsim o soluție.

Am vrut să vînd la anticariat cutiile din metal serigrafiat ale lui Marion.

Marion a refuzat.

Marion a vrut să vîndă la anticariat mandolina mea.

Eu am refuzat.

Un suflu de aer cald a umflat draperiile roșii.

Am auzit pulsul lui Marion bătînd în calota ei craniană un alfabet morse îndepărtat.

I-am absorbit gîndurile și, desi înțelesesem subtilitatea contabilă a soluției ei, am întrebat-o: Ce este de făcut, Marion?

Ea a zîmbit imperceptibil și mi-a spus:

Trăim într-o fostă casă de toleranță.

Singurul vestigiu al splendorii trecute sînt draperiile roșii de catifea de la ferestre.

Nimic nu ne împiedică să reluăm vechea ocupație a preamerituoaselor locatare de dinainte, oferind vizitatorilor ocazionali dezmierdări de o depravare maternă. Ne vom transforma apartamentul într-un spațiu intens, colorat de paleta de nuanțe a distincției noastre.

Am tăcut. Ea a înțeles ezitarea și dezamăgirea mea, pentru ca îmi făcuse promisiuni de eternă fidelitate martirică. Mîna nici unui străin nu va atinge acest templu, îmi jurase ea în timp ce îmi plimbam palmele deschise pe coapsele ei din pîine prajită.

Atunci mi-a spus: Mergi fără frică spre morminte și privește din ce sînt făcuți oamenii, și îți vei da seama ca nimic nu sîntem. Pentru ce se mîndrește așadar iubita mea, fiind ea țărînă?

Am mers fără frică spre morminte și am privit din ce sînt făcuți oamenii, și mi-am dat seama ca nimic nu sîntem. Am încetat să mă mai mîndresc și m-am hotărît să o ajut pe Marion.

În buzunarul hanoracului îmi rămăseseră rătăciți cîțiva bănuți de alamă, din care am cumpărat un bilet de intrare la muzeul de istorie. Am traversat sălile iluminate electric și m-am oprit în fața unui mozaic roman care înfățișa o femeie cu strai bogat, cîntînd dintr-un fluier lung. Am smuls din mozaic două elemente de ceramică roșie și le-am ascuns în gura.

Am ieșit agale din muzeu și am cumpărat de la intrare o carte poștală cu mozaicul întreg.

Acasă, cu două sîrme subțiri, am făcut o pereche de cercei pe care i-am pus în urechile lui Marion.

Am înrămat cartea poștală și am atîrnat-o deasupra patului nostru.

Din ziua aceea, bărbați sfioși urcau scara de lemn în spirală pentru a putea dormi cîteva ore, sugîndu-și degetul mare, cu capul pe umărul lui Marion. Ei se trezeau fericiți dintr-un somn adînc și compact, rămîneau să bea o ceașcă de cafea tare și ne plăteau.

Își reluau apoi viețile lor sterile.

Eu sînt de o bogăție imensă, pentru ca nu mă mai posed. Eu m-am dat pe mine lui Marion.

Marion e de o bogăție imensă, pentru ca nu se mai posedă. Ea s-a dat pe sine mie.

 

***

 

Cuțite de vînătoare cu tăișurile ruginite.

Umbre lichide, debordînd de viață.

 

***

 

Luna trecea în semicerc peste oraș, luminînd chipurile hoților de flori din cimitire.

Eu și cu Marion ne-am dus la culcare obosite după turnirul final din salonul apartamentului.

Tandrețea se scursese din noi picătură cu picătură, absorbită de dalele ceramice de pe podea.

Înainte de a adormi, Marion mi-a spus: Mîine vine în vizită fiica mea.

Surprinsă, m-am scufundat cu greu într-un somn chinuit.

În vis mă sufocam într-o mare de rochii de flamenco putrede.

Cînd m-am trezit, Marion nu mai era lîngă mine.

I-am luat perna în brațe și am închis ochii.

O auzeam în bucătărie făcînd cafea.

Eram neliniștită.

Nu voisem niciodată să îi cunosc trecutul, dar iată că acesta îmi invada fericirea.

Voiam ca Marion să rămînă în continuare aceeași ficțiune care varia în intensitate în funcție de anotimp.

Am hotărît în sinea mea că vizita ce urma să aibă loc în după-amiaza aceea nu putea fi decît un sinistru accident. Această convingere m-a liniștit întrucîtva, și m-am dus în salon.

Marion stătea pe canapea, bea cafea și privea în depărtare catedrala. M-am așezat lîngă dînsa, am sărutat-o pe gît și am băut din cafea ei, învîrtind ceașca astfel încît buzele mele să atingă același loc ca buzele ei.

Acesta a fost singurul eveniment al acelei dimineți, pe care ne-am petrecut-o într-o așteptare bătrînească. La ora prînzului a sunat interfonul. Am deschis și am așteptat lipită de ușă, cu ochiul pe vizor. După ce fata a bătut de cîteva ori, i-am deschis.

Ne-am privit cîteva secunde în liniște. Era o tînără cu ochi imenși și păr platinat, de o eleganță stridentă și disprețuitoare.

Old graces never die, mi-am spus.

Din fericire, în toată stranietatea ei, nu semăna deloc cu Marion.

Asta m-a liniștit întrucîtva.

Mi-a întins zîmbind un fir de iris îmbobocit.

Am poftit-o să intre în apartament.

Și-a căutat din ochi mama, spre care s-a îndreptat fericită.

S-au îmbrățișat, apoi Marion a invitat-o pe terasă, la o înghețată cu fructe.

Au uitat de mine. Le urmăream de după draperiile de catifea roșie și le ascultam conversația. Marion aproape că nu vorbea, punea doar întrebări scurte la care fata răspundea precipitat. (Făcea în capitală studii de cinematografie și visa să devină o mare vedetă a filmului mut. Pentru moment primea diferite roluri secundare în piese de teatru experimentale, ceea ce îi oferea ocazia să îi întîlnească pe marii artiști ai momentului. Iubita ei, o tuberculoasă inofensivă, era păpușar într-un teatru de marionete.)

Au continuat să vorbească pentru cîteva ore.

Cînd s-a apropiat înserarea, fata s-a ridicat și a spus că trebuie să plece, ca să nu piardă trenul. Și-a spălat mîinile de trei sute de ori la chiuveta din bucătărie, a băut un pahar cu apă, și-a umplut poșetuța cu zahar cubic și a plecat fără să mă privească. În urma ei, spațiul s-a recompresat în spasmuri.

M-am dus pe terasă și am luat de pe masă singura ceașcă de cafea, pe care am învîrtit-o în palme căutînd locul exact unde o atinseseră buzele lui Marion.

Cum se face că ești mai tînără decît fiica ta, Marion? Marion nu a părut să înțeleagă. A dat din umeri, mi-a făcut semn să tac și a continuat să spioneze hoții de flori din cimitire.

 

 

***

 

Venise, ca de obicei, vremea schimbării.

Marion se juca în salon cu animale de lemn cu roți.

Eu îi contemplam jocurile bătrîne.

Din cînd în cînd ieșeam să colind străzile fără oameni.

Se auzeau viori și ceasuri deșteptătoare.

Niciodată nu știam pînă unde voi ajunge.

Înaintam împotriva vîntului și adulmecam trupurile femeilor necunoscute.

Mă gîndeam, cu satisfacție, că nici una nu e ca Marion.

Într-una din aceste plimbări am dat peste prăvălia unui negustor rus, în care am intrat curioasă, făcînd să sune clopoțelul de la intrare.

Rusul stătea lîngă galantar și citea un roman urmărind liniile cu arătătorul.

I-am zîmbit. Mi-a zimbit.

Am cumpărat șerbet de trandafiri și dulceață de gutui.

Cu borcanele în brațe, m-am întors spre casă.

Au trecut pe lîngă mine, alergînd, cîteva bătrînele pipernicite, îmbrăcate cu rochii de balerine.

Acasă, Marion mă aștepta citind un roman, pe canapea, învelită într-un pled în carouri.

Am tăiat în felii pîinea care ne rămăsese de la micul dejun și am făcut cîteva tartine cu șerbet de trandafiri.

Am pus tartinele pe un platou și am făcut cafea.

Marion era adîncită în lectură. I-am luat romanul din mîini și am chemat-o să mănîmce.

Marion muia tartinele în cafea și nu spunea nimic.

I-am mărturisit că vreau să mă angajez o vreme în prăvălia unui rus.

Ea a dat din umeri, mi-a spus să fac ce cred eu că e este mai bine și s-a reîntors la romanul ei.

Am terminat de mîncat, mi-am pus în buzunarul de la spate al blugilor buletinul și am plecat.

Rusul continua să-și citească romanul lîngă galanar.

În treacăt am observat că era vorba despre același roman pe care îl citea acasă Marion.

I-am spus fără nici o introducere că vreau să mă angajez în prăvălia lui.

El mi-a spus că se gîndise de multă vreme să angajeze pe cineva care să îl ajute, dar cum vînzările nu erau foarte mari, nu își permitea să plătească un salariu întreg.

I-am spus că nu e grav, că acceptam să lucrez și fără bani. Singura plată va fi, din cînd în cînd, un borcan de dulceață sau o pungă cu prăjituri.

El a fost de acord.

Am semnat un contract.

Am început să lucrez în aceeași zi.

Stăteam cu orele și priveam fix către ușă, așteptînd clienții, care nu veneau niciodată.

În timpul acesta, mă gîndeam la Marion, numai la Marion.

 

***

 

On the dance floor rămăseseram doar eu și Marion și dansam strîns lipite una de cealaltă.

Îmi înclestasem degetele pe spatele lui Marion. Ea își pusese bărbia pe umărul meu. Îmi rupea din cînd în cînd cîte un fir de păr din cap, pe care îl crănțănea apoi între dinți.

Lîngă noi a venit să danseze nebunul orașului. Avea gulerul cămășii albe scos cu grijă peste pulover. Am luat aminte la acest detaliu și i-am șopit lui Marion: Pe nebunul orașului cineva îl iubește. Ea l-a privit și s-a întristat. Nu suportam să existe pe lume cineva care putea iubi mai mult decît noi.

Ne-am hotarit să îl răpim.

L-am luat fiecare de o mînă și am traversat împreună orașul.

El rîdea fericit, privind cînd la umbra mea alungită pe asfalt, cînd la umbra lui Marion alungită pe asfalt. Din cînd în cînd ne opream să ne odihnim. Ne așezam pe o bordură de piatră și beam ice tea.

În aceste scurte pauze, Marion îl săruta pe nebunul orașului pe gură și eu pe umeri.

Acasă l-am instalat în salon. L-am dezbrăcat și i-am ars hainele într-o căldare de tablă, pe terasă. Dintr-un cerșaf alb i-am croit o tunică ușoară.

Am baut un ceai de tei și ne-am dus la culcare. Cînd ne-am trezit, nebunul dormea între noi. Ne-a spus: Încercam să adorm pe canapea și priveam cerul. Cînd am deschis din nou ochii, stelele nu mai erau la locul lor pe boltă. Am avut rău de mare și am venit lîngă voi. Iertați-mă!

L-am iertat.

Eram toți trei fericiți.

Făceam dragoste, apoi stăteam întinși pe podea, fumînd.

Ne ghiceam unul altuia viitorul în zațul miniatural de pe ceștile de cafea. În viitorul nebunului, noi eram veșnic prezente. Asta m-a mirat și, pe ascuns, i-am calculat horoscopul. Doar pentru o scurtă perioadă, viitorul lui coincidea cu viitorul nostru.

M-am întristat, dar nu puteam face nimic.

Într-o zi am cumpărat de la Marché Notre-Dame dovlecei, rozmarin, ardei grași, ceapă roșie și un crin imperial pentru Marion, care s-a bucurat și l-a pus într-o vază, în salon.

Ziua a trecut repede.

Noaptea, eu și Marion ne-am culcat în patul nostru și nebunul pe canapea, în salon.

Dimineața l-am gasit mort. Murise sufocat de polenul puternic al crinului.

L-am vegheat toată ziua, nemișcate.

Seara l-am spălat și i-am pudrat trupul cu talc parfumat. L-am învelit într-un pled în carouri și l-am dus cu mașina pînă într-o livadă părăsită. L-am îngropat la rădăcina unui smochin cu ramuri viguroase.

O vreme am încercat să rezistăm durerii. Nebunul nu însemnase chiar atît de mult pentru noi.

Însă după o vreme nu am mai suportat chinurile conștiinței și m-am hotărît să plec.

Mi-am pus mandolina în husa de piele și m-am spălat pe dinți la chiuveta din bucătarie.

Marion stătea pe canapea și privea în depărtare catedrala din piatră fosforescentă.

Cînd am deschis ușa de la intrare, a spus dintr-o dată: Nu pleca, iubito.

 

 

***

 

Marion, nu mi-ai povestit niciodată despre părinții tăi.

A tăcut cîteva minute.

Părea că se gîndește intens.

Apoi a spus:

Tatăl meu e boxer profesionist și mama mea împărăteasă.

Vorbim din cînd în cînd la telefon și ne trimitem cărți poștale ilustrate.

Da?

Da.

 

***

 

Taci și ascultă ploaia bătînd în ferestre, mi-a întrerupt Marion conversația cu mine însămi.

 

 

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved