MARION (fragment)
de Alina
Savin
|
|
***
O dată pe săptămînă Marion
organizează în salon serate intime și elegante.
Invită savanți erudiți, oameni
de știință, snobi, artiști, exploratori.
Scrie ea însăși invitațiile, pe
hîrtie colorată, cu cerneală neagră.
Invitații vin rînd pe rînd,
sună la sonerie și urcă cu grijă scara spiralată de lemn. Bat la ușă
și intră sfioși în salon. Fiecare îi aduce lui Marion un omagiu
timid și respectuos (flori proaspete, învelite în celofan sau miere
zaharisită sau ciocolată neagră cu cremă de lavandă sau vin vechi
sau țigări de foi sau picturi abstracte, pe care le scoatem din rame
și le așeazăm unele peste altele într-un raft al dulapului, ca să nu
ocupe spațiu).
Ei se așează pe fotolii în
jurul lui Marion, vrînd să fie cît mai aproape de ea.
Cînd vreunul încearcă să o
atingă, eu îl înțep mîna cu o fibulă ascuțită de metal.
Le citesc ura și umilința în
ochi.
Ei nu știu că îmi este foarte
frică de dînșii, pentru că orice reacție este posibilă.
Marion ține între palme o
clepsidră, pentru că discursurile invitaților sînt măsurate. Într-o
zi, un savant erudit, întrerupt la mijlocul argumentației de căderea
ultimului grăunte de nisip, a avut o ieșire violentă, încercînd
chiar să spargă clepsidra. A trebuit să îi înțep palmele de
nenumărate ori pînă s-a liniștit. Niciodată nu a mai fost primit în
salonul nostru, cu toate că trimitea, din cînd în cînd, prin poștă,
extrase din reviste de specialitate, în care publica articole bine
documentate, în care avansa teorii îndraznețe, sau scrisori de
amenințare la adresa mea. Nimeni nu îi pronunța numele, însă
exemplul lui a rămas adînc întipărit în mintea invitaților. Imaginea
lui, prăbușit pe podea și lingîndu-și sîngele care îi curgea din
palme, i-a oripilat pe toți, potolind, în unii, pornirile carnale,
iar în altii, dimpotrivă, interiorizîndu-le pînă la obsesie.
Noi toți trăim un delir
geometric.
Noi toți o iubim pe Marion.
Uneori genele lui Marion cresc,
lianice. Se acoperă de solzișori vegetali și devin de o lemnozitate
suplă, rășinoasă.
Orbiți de frumusețea ei,
invitații, cu ochii arși, se prind de liane și înaintează,
tîrîindu-se prin salon, spre pupilele ei.
Ei îi cariază vederea, îi
perforează cu unghiile țesuturile moi, se adăpostesc în materia
caldă de sub craniul ei de cristal, explodînd în orgasmuri
frenetice.
Alteori, Marion își ridică
domol fusta de catifea, permițînd traiectoriei bezmetice a
privirilor lor să se oprească de coapsele ei înguste din pîine
prăjită. În timp ce ei îi ung cu unt sărat coapsele și mușcă cu
poftă, ea se joacă cu un șirag lung de perle negre, privind în
depărtare catedrala din piatră fosforescentă.
La sfîrșit, după ce toți
pleacă, strîng pe faraș firimiturile de pîine prajită, pe care le
adun într-un vas de cupru, apoi spăl ceștile de cafea și urmele de
salivă, spermă și lacrimi de pe podea.
O iau în brațe pe Marion și o
duc în camera ei. Ea adoarme instantaneu și mă lasă singură.
***
Marion, hai să descoperim
uși secrete în zidurile orașului hai să ne plimbăm de-a lungul căii
ferate hai să fotografiem insecte hai să culegem ferigi decorative
din grădinile publice hai să sărutam pe umeri bărbații pe care îi
întîlnim pe străzi hai să cumpăram mere și stridii hai să respirăm
aburii calzi care ies din asfalt hai să descifrăm inscripțiile
scrijelite pe porți hai să cîntam în somn ca păsările hai să facem
dragoste hai să mergem de mînă la cinematograf hai să ieșim înainte
de final hai să așteptăm să se termine furtuna hai să aprindem
lumînări pe mormintele părăsite hai să vorbim despre pictură hai să
ascultăm clopotele catedralei hai să îl invităm pe tatăl meu la cină
hai să ne scuturăm de spaime hai să dansăm încălțate cu saboți cu
talpă de lemn hai să ne albim pielea cu cremă de perle vii hai să
ceruim mobila salonului.
Nu, a spus Marion, apoi a
urmat o tăcere imensă.
***
La sfîrșitul lui mai, am plecat
cîteva zile în vacanță, într-un sat pescăresc de lîngă ocean. Cum nu
exista nici un hotel în locul acela izolat, am închiriat o cameră în
casa unei bătrîne care își petrecea timpul pe verandă, lipind cu
clei pelerinele și cizmele de cauciuc ale pescarilor. Ea ne pregătea
de trei ori pe zi o fiertură din scoici vii și verdețuri diverse,
foarte sărată. De aceea, buzele ne erau tot timpul crăpate,
săruturile noastre aveau gust de sînge și de mare. De la unicul
magazin din sat am cumpărat țigări, mult mai ieftine decît în oraș,
biscuiți uscați, cafea solubilă, bomboane de mentă și șervețele
demachiante. Ne sculam tîrziu, mîncam, făceam duș cu apă rece,
schimbam cîteva cuvinte cu bătrîna apoi ieșeam să ne plimbăm.
Stăteam ore în șir pe plaja acoperită cu pietre mari, ovale și albe,
privind cum pleacă și se întorc bărcile pescarilor tăcuți. Ei se
obișnuiseră cu noi și ne zîmbeau cînd ne vedeau.
Într-o zi, Marion mi-a scos de
la mînă ceasul și a început să îi învîrtă de rotiță acele, făcînd
timpul să țipe din toate încheieturile. M-am lăsat pe spate și am
privit cerul. Marion s-a lăsat pe spate și a privit cerul. Umerii
noștri se atingeau. Treceau în zbor pescaruși. Mirosea a alge și a
pește putred.
S-a apropiat de noi o femeie
matură, îmbrăcată în negru, cu părul foarte lung. Expresia feței ei
avea ceva catifelat, moale, receptiv. A început să ne vorbească
politicos, cu un accent străin. Era o cîntăreață grecoaică plecată
de multă vreme din țara ei. Venise pentru cîteva zile în satul acela
pentru a se reculege după pierderea unei bune prietene. Nu a vrut să
ne spună mai multe; i-am respectat discreția.
Îi plăcea foarte mult compania
noastră și venea serile să ne viziteze. Rămîneam în grădina bătrînei
pînă se lăsa noaptea, bînd cafea solubilă și fumînd. Uneori femeia
cînta cîntece stranii și eu acompaniam aceste caligrafii vocale din
mandolină. În cîntecele ei, ea povestea despre insula pierdută a
copilăriei ei. Marion nu înțelegea, și nici nu voiam să îi traduc.
Unele lucruri nu pot fi spuse decît în limba în care au fost trăite.
În limba în care își trăia singurătatea nefirească, femeia mi-a
povestit doar mie despre pierderea prietenei ei. Tu știi, agapi mou,
mi-a spus ea, că de cînd am îmbrăcat chipul muzicii, niciodată nu
m-am săturat cu ceva pe acest pămînt, nici chiar cu apă. Prea multe
rădăcini avea sufletul meu, și prea încîlcite, care țipau de dorințe
fără număr. Doar prietena mea a reușit să îmi potolească setea. Nu
îmi mai doream nimic altceva decît să fiu cu ea, de aceea s-au
supărat zeii, agapi mou. A venit o dimineață neașteptată, cînd
soarele a răsărit în milioane de raze din țeasta ei sfărîmată.
Stăteam încremenită și urechile mele continuau să audă ecourile
spargerii craniului ei. De atunci, pentru mine ceasornicele se
învîrt prea repede.
Ai grijă, mi-a mai spus ea, privind cu
înțeles înspre Marion, care continua să învîrtă de rotiță limbile
ceasului, apoi m-a sărutat pe tîmpla dreaptă, i-a strîns lui Marion
mîna, și-a trecut degetele peste corzile mandolinei mele și a
plecat.
Eu și Marion am fumat încă o
tigară și ne-am dus să ne culcăm.
În vis, din țeasta sfărîmată a
lui Marion răsărea un soare artificial, cu lumină obositoare. Am
deschis ochii și, după cîteva secunde, lumina s-a ridicat înspre
tavan, lăsîndu-mă orbită și buimacă. Marion s-a dat jos de pe mine,
ținînd lanternă în mîna. Vino, a spus ea. M-am îmbrăcat în grabă și
am urmat-o pe plajă, unde corpul fără viață al grecoaicei era lungit
pe nisip, înconjurat de pescari tăcuți. Cînd ne-au văzut
apropiindu-ne, ei s-au îndepărtat, vorbind în șoaptă. Noi ne-am
lăsat în genunchi lîngă ea, netezindu-i cu palmele hainele ude și
presărîndu-i nisip pe buze. Am vegheat-o pînă dimineață, cînd a
venit o mașină a poliției. În ultima noapte pe care am petrecut-o în
satul de pescari, în timp ce îi mîngîiam coapsele din pîine prajită,
Marion mi-a șoptit, în limba în care își potolise cîntăreața în
negru ultima sete: Sînt închisoarea ta nevazută, agapi mou.
Am zîmbit pe întuneric,
fericită.
***
Marion încă mai dormea.
M-am spălat pe față la chiuveta
din bucătărie, m-am îmbrăcat cu o rochie negră și mi-am pus în jurul
gleznei stîngi o brățară din mici cristale roșii de plexiglas.
Am mîncat în picioare o
jumătate de prajitură cu fructe uscate.
Cealaltă jumatate am învelit-o
într-un strat dublu de folie de aluminiu și am băgat-o în rucsac.
Am luat de pe masă cheile
mașinii și am plecat.
Nu îmi pusesem pantofi.
Asfaltul mi-a ars tălpile.
Conduceam gîndindu-mă la corpul
aburind al lui Marion, pe care îl lăsasem acasă înfășurat în pleduri
în carouri.
M-am oprit lîngă o livadă de
smochini. Am deschis cu cheia de la mașină lacătul porții.
Am intrat și m-am întins între
doi smochini înalți.
Am simțit pe spate înțepăturile
ierbii și răcoarea pămîntului.
După o vreme mi s-a făcut
foame.
Am mîncat jumătatea de
prăjitură cu fructe uscate, apoi am umplut cu pămînt afînat un
săculeț de pînză.
Am găsit o monedă de argint
înnegrită. Am șters-o de poalele rochiei și am băgat-o în gură.
Am pus sacul cu pamînt și
rucsacul în portbagaj și am pornit înapoi spre oraș.
Am parcat mașina în fața
catedralei. Mi-am sprijinit barbia de volan și am mîngîiat cu limba
moneda.
Acasă, Marion stătea pe
canapea. Bea ceai. Părea îngîndurată. Nici măcar nu a întors capul
cînd am intrat.
Am adus din baie un lighean de
plastic cu apă călduță și i-am spălat picioarele, pe care i le-am
băgat într-un ghiveci mare, gol, din ceramică arsă, în care murise
un brăduț argintiu.
Am turnat deasupra pămîntul
proaspăt.
M-am așezat pe canapea și am
sorbit dintr-o ceașcă de ceai.
Timpul trecea.
Istoria își conserva cadavrele
ilustre în oțet de vin nobil.
Marion a început să prindă
rădăcini. Părul i se înverzea treptat.
În ochii i se citeau milioane
de ani de amintiri vegetale.
Pielea i se transformase într-o
scoarță lemnoasă.
Îi scrijeleam pe piele cuvinte
și fraze.
Marion a devenit din ziua aceea
jurnalul meu intim.
***
Marion mi-a intins un sul
întunecat, legat cu o panglică roșie.
L-am desfacut și am văzut că
era o radiografie completă și recentă a corpului ei.
Mi-am mușcat buzele și am prins
radiografia în fereastră, ca pe un vitraliu.
Țipetele lui Marion făceau să
vibreze coardele mandolinei agățate într-un cui, pe perete.
Credeam că era fericită cu
mine, chiar dacă viața noastră era total lipsită de dramatism.
Însă într-o zi ea m-a otrăvit
și a fugit cu o trupă de dansatori ambulanți.
Am simțit în aburii de ceai
mirosul de migdale amare al cianurii, dar am băut toată ceșca.
Eram oribil de dezamăgită.
Aș fi vrut să îi despic
fruntea, să văd exact ce gîndește despre mine. Însă ea era departe.
Ritmurile vesele ale trupei de dansatori ambulanți se auzeau din ce
în ce mai slab, pînă cînd s-au stins de tot.
Am început să am insomnii.
Nopțile mi le petreceam pe
terasă, cîntînd melodii triste dintr-un pieptăn de fildeș.
La gamele rudimentare din naiul
improvizat mi-a răspuns o dată o vioară, care m-a acompaniat pînă
dimineață.
Cînd s-a oprit, am pus
pieptănul pe piept și am închis ochii. Nu mă gîndeam la nimic.
Am auzit ușa de la intrare
deschizîndu-se și am zîmbit. Credeam că se întorsese Marion.
Totuși, pașii erau ciudat de
grei.
Femeia necunoscută a venit pe
terasă și s-a aplecat deasupra mea.
Avea dantură de cal și inima
perforată.
În trupul acela imperfect se
ascundea o femeie minunantă.
Ea s-a mutat cu mine. Nu si-a
adus decît vioara, pe care a atîrnat-o lîngă mandolina mea. Deși nu
îi cerusem nimic, avea grijă de mine. Făcea cumpărături, gătea,
spăla. Nu îi vorbeam. Refuzasem să o primesc în patul meu. Noaptea
închideam ușa dormitorului cu cheia. Ea accepta totul, pentru că
știa că e urîtă.
Într-o dimineață am început să
mîngîi radiografia corpului lui Marion și am dorit dintr-o dată să
construiesc un vitraliu adevărat.
Am topit într-o găleată, pe
terasă, obiecte de metal de prin apartament și am construit
scheletul vitraliului. Violonista mi-a cules de pe străzi cioburi
colorate de sticlă pe care le-am potrivit cîteva ore în rețeaua de
rame metalice.
La sfîrșit, m-am întins pe
canapea și mi-am admirat opera.
Violonista s-a apropiat de
vitraliu și a sărutat-o pe Marion pe gură. Și-a luat apoi vioara și
a plecat pentru totdeauna. Într-un fel, mi-a părut rău, viața era
comodă cu ea.
Acum eram calmă, dar amorțită.
Refuzam să particip la propria mea singurătate.
Cînd Marion s-a întors, eu îmi
lipisem deja pe o bună parte a corpului cioburile colorate care îmi
rămăseseră după ce construisem vitraliul.
***
Mirosea a ierburi amare.
Pe acoperișurile de țiglă se
prăjeau la soare șopîrle tinere.
Creșteam pe terasă, în ghivece
mari de lut ars, floarea-soarelui și cimbru.
A sunat la ușă un poștaș foarte
furios. După ce am semnat actul de primire, el a mototolit
scrisoarea și mi-a aruncat-o în față, spunîndu-mi că sînt o curvă.
Nu înțelegeam ce are cu mine, m-am gîndit că poate îi este sete, așa
că l-am invitat să bea un ceai.
Furia lui s-a potolit.
S-a făcut comod pe canapea și
și-a sorbit fericit ceaiul.
Am netezit scrisoarea și am
citit-o. Era de la Marion, care mă părăsise mai demult. Fugise cu o
trupă de dansatori ambulanți să colinde lumea. Din cînd în cînd îmi
trimitea scrisori lungi în care îmi descria muzeele pe care le
vizitase, încercînd să schițeze cu stiloul tablourile care o
impresionaseră cel mai mult, pentru că nu avea bani de vederi.
Poștașul ajunsese la capătul
tuturor adreselor.
I-am găurit urechile și i-am
pus o pereche de cercei de-ai lui Marion. El a început să se
unduiască prin apartament în ritmul celei mai frumoase melodii din
lume.
Nu l-am mai lăsat să plece.
Ne petreceam timpul recitind
scrisorile pe care el refuzase să le mai distribuie.
Nu am aflat nimic nou din ele,
nici una nu mi-a spus cînd se va întoarce Marion.
Începusem să îmi fac planuri
minuscule de viitor.
Însă într-o zi am văzut-o pe
Marion pe stradă, în mijlocul unui carnaval. Mi-a făcut semne că se
întoarce imediat. Mi-am pus capul pe brațe, să o aștept, și am
leșinat de oboseală.
Treceau pe Grand Rue care
alegorice cu motor și clanțe de argint la portiere, conduse de femei
tinere, cu sînii goi, spre bucuria gălăgioasă a delicvenților
minori.
***
Stăteam pe canapea și curățam
cu acetonă o scrumieră de aramă.
Marion ieșise la plimbare cu un
filozof faimos, pe care îl disprețuia sincer.
De ce mai ieși cu el, atunci?
Mă fascinează brutalitatea lui
inocentă. Nu își dă seama de nimic, e un mare naiv.
După ce am terminat de curățat
scumiera, mi-am făcut o limonadă și mi-am aprins o țigară. Priveam
catedrala prin fumul parfumat care mi se revărsa din plămîni.
Marion s-a întors cînd discul
lunar a început să se solidifice. Și-a descheiat pardesiul și s-a
așezat în fața mea. A băut din limonada mea și mi-a spus că
întîlnirea cu filozoful faimos nu a făcut decît să îi confirme
părerea proastă pe care și-o făcuse înainte despre el.
Nu îți poți imagina
enormitățile pe care le produce creierul lui gelatinos de
florăreasă. Nu are nici un respect pentru cuvinte, cărora le găsește
de fiecare dată ipostaze de o eleganță desăvîrșită, însă complet
lipsite de sens. Nu face decît să macine ideile altora, păstrînd
pentru cititorii lui fideli numai frazele întortocheate.
Am ascultat-o cu atenție și la
sfîrșit am amenințat-o blînd cu degetul arătător.
De ce vorbești așa despre
florărese, Marion?
M-a privit uimită.
I-am spus:
În acest oraș de la marginea
lumii, tăiat în două de un fluviu cu ape tîrzii, trăiește o
florăreasă de o frumusețe răcoroasă, cu pielea de culoarea și
consistența rocii vulcanice. Pe ea au pictat-o artiști celebri și au
cîntat-o trubaduri. Imnurile dedicate ei se difuzează zi de zi la
toate posturile locale de radio. Ne întîlnim o dată la cîteva zile
și înnotăm în baia publică, pentru că sîntem prietene.
Marion stătea încremenită pe
canapea. Nimbul din jurul pupilelor ei era întunecat.
Dintr-o dată mi-am dat seama că
i-am făcut rău, mult rău.
Dacă vrei, o chem mîine aici,
să bem împreună o cafea, vei avea astfel ocazia să o cunoști.
A acceptat și s-a dus să se
culce fără să îmi spună noapte bună.
A doua zi am vorbit la telefon
cu prietena mea și am invitat-o la noi, dictîndu-i rar adresa.
Marion stătea lîngă mine. Am sărutat-o și m-am dus la supermarket să
cumpăr cafea proaspătă, fructe și biscuiți.
Cînd m-am întors, se îmbrăcase
cu o rochie frumoasă cu paiete. Mi-a spus că îl așteaptă pe un
filozof faimos, de compania căruia se bucurase deseori. Mi-a lăudat
vasta lui cultură generală, distincția exprimării și manierele
desăvîrșite.
Ai să vezi, este un bărbat
admirabil.
Invitații noștri au venit
aproape în același timp. Amîndoi ne-au adus crizanteme albe.
În timpul cinei ei au început
să își vorbească exaltați. După cîteva ore au plecat împreună,
salutînd-ne vag.
Marion a izbucnit în rîs, a
scos din celofan crinzantemele și le-a pus într-o vază mare. După
cîteva săptămîni am trecut din întîmplare pe la florăria prietenei
mele. Ea și cu filozoful faimos stăteau îmbrățișați printre plante
și își așteptau clienții. Au fost încîntați cînd m-au văzut și m-au
servit cu prăjituri.
***
Eu și Marion sîntem sîntem două
gemene preamerituoase încălțate cu pantofi văscuiți.
Avem un singur demon, care ne
locuiește pe rînd.
Ne vindecăm una pe cealaltă de
demonul care ne locuiește pe rînd.
Îi spunem să iasă, el iese
dintr-una și intră în cealaltă.
În mine demonul nostru găsește
o încăpere cu dale de nacru albastru.
În Marion demonul nostru
găsește o încăpere cu pereți cu benzi de culori asortate bizar.
Cînd demonul nostru este în
mine, eu mă port urît cu Marion.
O violez în fiecare zi, fără ca
ea să știe.
Mă închid cu cheia în baie și
mă spăl cu periuța ei de dinți.
Îi port șosetele prin casă,
cînd ea este plecată la cumpărături.
Mănînc dulceață de kiwi cu
lingurița ei.
Beau resturile din ceașca ei de
lapte cu cacao.
Mestec frunze smulse din
bonzaiul ei.
Cînd demonul nostru este în
Marion, ea se poartă urît cu mine.
Mă disprețuiește.
Mă ignoră.
Mă rănește.
Mă insultă.
Mă umilește.
Mă desconsideră.
Mă întristează.
Într-o după-amiază moleșitoare
stăteam prăbușite pe canapea, fără să ne vorbim, și priveam în
depărtare catedrala.
Marion s-a ridicat, a pus să
cînte cea mai frumoasă melodie din lume, și-a prins părul în clame
și a dizolvat într-un pahar cu apă o vitamină efervescentă.
A scos de după cărti o casetă
de lemn fin, în care ținea licheni halucinatorii.
A venit din nou lîngă mine,
și-a presărat peste tutun un lichen, a umezit cu limba foița și și-a
rulat țigara.
A fumat cu ochii în tavan și cu
picioarele întinse pe masă.
S-a dus după aceea la
fereastră, și-a scos tricoul și a început să își frecționeze sînii
cu oțet de iasomie.
Îi priveam spatele îngust și
sufeream.
S-au auzit din depărtare,
coborînd pe Grand Rue, dansatori ambulanți cu clopoței și trompete.
Marion s-a aplecat peste
pervazul ferestrei, rîzînd și făcînd din mînă mulțimii nevăzute,
care îi răspundea cu urale frenetice.
Am închis ochii, umilită. Cînd
i-am deschis, Marion nu mai era.
Fugise cu dansatorii ambulanți.
Rămăseseră în urma ei aburi de oțet de iasomie.
Zilele care au urmat au fost
pustii. Îmi pierdusem somnul și pofta de mîncare.
Încercam să îmi umplu timpul
făcînd lucruri mărunte.
Am frecat podeaua.
Am udat florile.
Am cîntat la mandolină.
Am spălat draperiile roșii.
Am răzuit cu cuțitul solzii vii
care crescuseră pe pereți.
Am pietrificat cochilii de
melci.
Mi-am găurit pleoapele
inferioare și mi-am atîrnat de ele cercei grei.
Mi-am tatuat pe abdomen numele
lui Marion.
Am avut o viziune terifiantă,
în care Marion venea înspre mine zîmbitoare, călcînd cu tălpile
goale pe oglinzi sparte și pe cadavre însîngerate de veverițe.
Am deschis larg ferestrele și
am strigat în noapte către demonul care locuia în Marion: Ieși!
El a ieșit și s-a gemuit pe
dalele reci de nacru albastru din mine.
Mi-am făcut un ceai, m-am
așezat pe canapea și am așteptat.
A două zi, înspre seară, Marion
a intrat în casă și a pus pe masă cheile de la mașină.
M-am ridicat, am sărutat-o și
am reînceput să o violez, fericită.
***
Într-o sîmbătă am fost cu
Marion la un picnic în curtea sinagogii părăsite.
Tufele de trandafiri galbeni
împînziseră aleile și ierburile crescuseră înalte printre pietrele
pavajului.
Am așezat pe pămînt o rogojină
de bambus și am mîncat mere, biscuiți glazurați, ciocolată neagră cu
cremă de lavandă și iaurt dietetic.
Apoi am fumat țigări de foi,
ne-am dezbrăcat și am făcut plajă.
Eu: E straniu, în acest moment
precis al zilei nu mă mai încearcă nici un sentiment sacru.
Niciodată nu am fost mai senină.
Marion: E mult prea cald. Și
este prea multă lumină. Au dispărut toate secretele din orașul ăsta
lucid, totul poate fi contemplat, înțeles, descifrat. Din fericire
vom fi martore în curînd la o eclipsă de soare istorică.
M-am ridicat într-un cot și am
privit cerul. Ne-am hotărît să rămînem în curtea sinagogii părăsite
pînă la eveniment, ascunse după zidurile înalte.
Se auzeau în grădinile vecine
oamenii care își stropeau straturile de legume cu furtunul.
O fanfară mortuară trecea pe
stradă.
Treptat a început să se
întunece, lumina devenea opacă.
Marion m-a prins de mînă. Palma
îi era transpirată.
S-a aplecat deasupra mea și m-a
sărutat. Gura mea s-a deschis sub buzele ei. La sfîrșitul sărutului
am deschis ochii și m-am mirat de întunericul din jur.
Pe cer străluceau constelații
efemere.
Se vedea un cerc subțire de
lumină în locul soarelui.
Mi-am concentrat privirea
asupra lui și i-am urmărit creșterea.
Soarele s-a întipărit treptat
pe retinele mele, arzîndu-le.
Gata, Marion, niciodată nu voi
mai vedea trenurile pline cu răniți, pisicile mergînd pe parapete,
plimbarea de dimineță a tinerilor seminariști cu cravate de mătase
și autobuzele frumoase. Toate aceste plăceri modeste îmi sînt
interzise pentru totdeuna, de acum voi avea nevoie de instrumente
ajutătoare pentru mers citit iubit gătit, pentru că mîinile mele vor
aparține de acum unei ființe rătăcite în întuneric.
Nu spune prostii, iubito.
Marion a amestecat într-un
borcan gol de iaurt pămînt și salivă și m-a uns pe ochi.
M-a spălat cu apă minerală și
am început să văd din nou.
Ajută-mă să strîng lucrurile.
Am ajutat-o să strîngă
lucrurile. Am escaladat apoi zidul și am plecat spre casă.
Seara am fost la un spectacol
de balet. Primisem într-un plic fără expeditor două invitații și ne
hotărîsem să profităm de ocazie. Ne-am așezat la locurile noastre și
am așteptat nerăbdătoae să se ridice cortina. Pe scenă au apărut
trei femei aproape bătrîne, cu pieptănături demodate. Aveau pe umeri
șaluri împletite și dansau greoi. Goliciunea corpurilor lor mari și
albe, cu coapse dure și abdomene umflate, mi s-a părut scandaloasă.
Spetatorii s-au plictisit repede și au început să plece rînd pe
rînd. Am vrut și eu să mă ridic, însă Marion m-a oprit. După un timp
cele trei femei și-au dezbrăcat pieile respingătoare și și-au arătat
adevăratele trupuri, tinere și grațioase. Bărbații din sală au
început să aplaude și să chiuie. S-au urcat rînd pe rînd pe scenă și
le-au iubit pe cele trei dansatoare.
I-am șoptit lui Marion: De ce
mi-ai redat vederea, iubito? De acum nu mai sînt liniștită, și în
fiecare noapte voi îți voi dori în acest fel trupul.
Ce bine, a spus Marion și și-a
strecuat mîna pe sub puloverul meu.
***
Eu și Marion citeam cu
intonație manuale de geometrie și ne desenam pe corp, cu un penson
subțire înmuiat în tuș, frunze de iederă.
Nu aș fi vrut să mai părăsesc
vreodată apartamentul, așa că am închis pe dinăuntru ușa de la
intrare și am aruncat în curtea interioară amîndouă rîndurile de
chei.
Marion a rîs și a dansat,
prizonieră, prin salon.
Pașii ei de vals jupuiau luciul
de pe dalele ceramice de pe podea.
După cîteva zile, cînd am rămas
fără mîncare, a scos de sub covor o cheie de rezervă, și-a pus
mănuși albe și ghete impermeabile și a plecat la cumpărături.
După-amiază, cînd s-a întors, a
găsit în fața ușii noastre o bărtînă dantelăreasă obosită și tristă,
care se ghemuise lîngă balustradă.
I-a vorbit cu blîndețe, a
ajutat-o să se ridice și a condus-o în casă.
A îmbăiat-o, a pudrat-o și a
îmbrăcat-o cu haine de-ale ei.
I-a uns părul părul lung și alb
cu ulei de bulbi de lalele și i l-a împletit în cozi groase.
Bătrîna i se dăruise, firească.
Pe mine prezența ei nu mă
înduioșa deloc, și i-am spus în șoaptă lui Marion, care era
încîntată de fapta ei bună:
Te rog să mă ierți, dar
cîntecul tău de sirenă, care atrage la ușa acestui apartament toate
scursurile, a început să mă agaseze. Presimt că și atunci cînd apele
fluviului vor acoperi orașul, lăsînd la suprafață doar cupole
izolate și turnuri, tot se vor mai găsi corăbii pierdute care să
traverseze hăurile ca să te găsească. Înțelege-mă și pe mine, încerc
să îmi distilez furia, dar echilibrul meu e atît de șubred, iubito,
atît de șubred.
Marion, care pînă atunci
privise nemișcată ploaia fină care sufoca insectele, și-a acoperit
urechile cu palmele.
Reproșurile mi-au înghețat pe
buze.
În tot acest timp, bătrîna mă
ascultase cu atenție.
A cugetat și mi-a spus:
Prezența mea aici nu vă va incomoda multă vreme. Prin sîngele
acestui biet corp circulă de ani buni un vîrf ascuțit de spin, care
mi-a întrat în talpă cînd mă plimbam, desculță și îndrăgostită, pe
un cîmp cu flori. În curînd spinul îmi va ajunge la inimă, care va
exploda în mine ca un balon de săpun.
Da?
Da.
Atunci e în regulă.
M-am dus la bucătărie să îmi
pregătesc cîteva tartine cu brînză de capră.
Seara mi-am petrecut-o
uitîndu-mă concentrată la desene animate.
La sfîrșit am adormit pe
canapea. Marion m-a învelit cu un pled în carouri.
Ea s-a culcat cu bătrîna pe
patul din dormitor.
A doua zi dimineață m-am trezit
în brațele bătrînei, care mă strîngea, maternă.
Am privit în dormitor prin ușa
deschisă.
Vedeam patul în lumina obscură
care se filtra prin draperiile trase.
Pe pat, Marion dormea zîmbind
în brațele bătrînei.
Eu niciodată nu îi oferisem
atîta liniște.
M-am cuibărit în pieptul acelei
femei cu două minți și cu două trupuri, bătrînă pînă la mijloc și
mai jos șarpe tînăr, și mi-am stivit ochii în pumni.
***
O serbare populară.
(Trec pe stradă civilizații barbare cu veșminte
ciudate și femei cu pălării cu pene și fructe proaspete în coșuri.)
Fluturăm de la fereastră batiste colorate și aruncăm
confetti.
Sîntem fericite.
***
Norii se dizolvau la apus.
Treceau în zbor fazani, către pădurile seculare. Marion a scos din
buzunarul pantalonilor un fluier de lut ars și a cîntat din el o
melodioară. Zborul fazanilor s-a frînt, ei au început să se învîrtă,
dezorientați, pe bucata de cer din fața ferestrei noastre. I-am
ademenit cu boabe de linte, însă numai unul s-a apropiat. Îl priveam
cum ciugulește și îi admiram frumusețea penajului alb. Marion a
aruncat peste el un pled în carouri, l-a prins și i-a tăiat aripile.
L-a legat apoi cu un lănțug subțire de picior și l-a tîrît după ea
in salon. A luat telefonul, a format un număr și a vorbit politicos
unui bărbat pe care îl cunoștea doar din auzite. I-a descris,
exagerînd, forța și fumusețea fazanului, raspunzînd apoi unor
întrebări detaliate privind vîrsta lui, alimentația, dresajul.
Mințea senină, învîrtindu-și în jurul arătătorului o șuviță de păr.
Eu mă întrebam dacă nu cumva, în același fel, mă mințise uneori și
pe mine.
Barbatul necunoscut a propus o
primă întîlnire, pe care Marion a acceptat-o, făcîndu-mi cu ochiul.
A pus apoi telefonul in furcă, s-a apropiat de fazan și l-a
mîngîiat.
Au să vorbească cu toții despre
el. Toți îi vor ști de frică.
Nu înțelegeam nimic, dar am
tăcut.
A doua zi, Marion s-a ocupat de
educația lui. Îi vorbea rar, explicîndu-i anatomia păsărilor pe
planșe colorate pe care le smulsese dintr-un atlas vechi. I-a
sintetizat, de asemenea, în fraze simple, și regulile de aur ale
luptelor corporale. La cină i-a dat i-a dat să ciugulească orez și
să bea cafea tare din ceașca ei, apoi l-a luat apoi sub braț,
ducîndu-l pînă la mașină, unde l-a așezat pe scaunul din față.
Din spatele mașinii, îi indicam
lui Marion drumul, urmărind cu degetul, pe hartă, străzile fără
nume. Am ajuns la adresa indicată cînd deja se întunecase. Am găsit
cu greu un loc de parcare. Bărbați bine îmbrăcați se îngrămădeau la
intrarea îngustă a clădirii sumbre. Lîngă ușă ne aștepta cel căruia
îi vorbise Marion cu o zi înainte. El era coordonatorul acestor
lupte ilegale de cocoși din oraș, obținînd profituri uriașe de pe
urma pariurilor.
Vestea ca un fazan alb, o
raritate zoologică, de o fortă și o ferocităte incredibile, va lupta
pentru plăcerea lor, adunase la spectacol o mare mulțime de amatori.
Fazanul nostru urma să lupte cu
un cocoș pînă atunci imbatabil. Marion l-a încurajat, l-a sărutat pe
cioc și i-a dat drumul în ring. Cînd a început lupta, am închis
ochii și mi-am strîns capul în mîini. În jurul meu se auzeau urlete
și zbateri de aripi. Cînd am simțit pe umăr mîna lui Marion, am
deschis ochii din nou. Cocoșul zăcea eviscerat in mijlocul ringului.
Fazanul îi ciugulea ficatul.
Marion a primit o mare sumă de
bani, a zîmbit fermecător și a părăsit, cu fazanul sub braț,
clădirea.
Cîteva săptămîni fazanul a
luptat in fiecare seară, și de fiecare dată a ieșit învingător. Cu
banii pe care îi primea, Marion își cumpăra parfumuri fine, mărgele
de sticlă, flori proaspete și farduri.
Credeam că îl iubește pe fazan,
că se stabilise între ei o legătură puternică, însă atunci cînd un
prinț bogat i-a propus să i-l cumpere, ea a acceptat pe loc, spre
deplina mea mulțumire.
***
Stau cu spatele la focul care
distruge orașul din temelii și îmi imaginez scenarii de film, în
timp ce Marion udă cu stropitoarea braduții argintii din ghivece.
(Se ridică în jurul meu
închisori.
Procese cerebrale fine, în
timpul cărora celulele nervoase mor rînd pe rînd.)
***
Într-o seara i-am șoptit la
ureche lui Marion: Cu fiecare noapte înaintăm iremediabil către
sfîrșit. Și dacă fiecare dintre noi două nu își va spune zilnic în
inima ei: numai eu și ea sîntem pe lume, nu ne vom găsi niciodată
liniștea.
M-am ridicat din pat, m-am
pieptănat și m-am îmbrăcat cu o rochie ușoară din bumbac șifonat, cu
mîneci largi de dantelă.
Invitasem la cină un savant
erudit, un om de știință, un snob, un artist și un explorator.
Fusesem în dimineața aceea la
Marché Notre-Dame. Cumpărasem ouă proaspete, carne de potîrniche,
muguri de bambus, țigări de foi și brînză de capră.
Am fiert ouăle. Am rumenit la
cuptor aripile de potîrniche. Am tăiat în rondele fine mugurii de
bambus și i-am prăjit în ulei de măsline. Am pregătit apoi melcii.
(De luni de zile creșteam
într-o seră improvizată în dormitor melci comestibili. Construisem
sera împreună cu Marion, întinzînd o plasă termoizolantă peste o
structură din arcuri mari. Într-o zi am uitat să fixez căldura
optimă și, din cauza temperaturii mult prea ridicate, melcii au
secretat o mucoasă transparentă care le-a închis cochilia și au
intrat în hiberbare. Am plîns atît de mult, încît lacrimile ni s-au
întărit peste ochi și am intrat, îmbrățișate, în hibernare. În rest,
melcii nu erau pretențioși. Îi hrăneam cu tablete speciale și le
puneam să asculte muzică barocă. Uneori, cînd eram prea obosite ca
să gătim, mîncam și noi tablete speciale pentru melci, dizolvate în
lapte.)
În seara aceea, m-am întors în
dormitor în trupul prelung al îngerului morții, cu palmele iradiind
raze otrăvite.
Marion tremura oripilată,
învelită în pleduri în carouri.
Am prins toți melcii unul cîte
unul și i-am băgat în oala adîncă.
După ce i-am spălat, i-am fiert
la foc mic, cu zarzavat, usturoi și oțet de iasomie. Le-am scos
carnea din cochilie cu o fibulă ascuțită din metal, și i-am așezat
pe un platou cald. I-am stropit cu unt fierbinte condimentat cu
piper și ghimbir.
Mi-am șters sudoarea de pe
frunte și mi-am aprins o țigară de foi.
Marion s-a ridicat din pat,
și-a pus la gît un pandantiv cu un animal mistic din faianță și a
strîns sera improvizată.
Am auzit invitații urcînd scara
de lemn și am aprins lumînările de pe masă. Am sărutat invitații pe
umeri, am schimbat cîteva fraze amabile și ne-am așezat la masă.
În timp ce mîncam, pielea mi
s-a dizolvat și muschii mei, scapați de sub control, au învăluit
corpul suav al lui Marion.
***
Era noapte.
Stăteam sprijinite de pervazul
ferestrei, privind rarii trecători de pe Grand Rue.
A apărut dinspre centrul
orașului un arhitect faimos. O trăgea de o curelușă pe soția lui,
care mergea supusă după el, privind în pămînt.
Le-am strigat să se oprească:
Urcați, urcați, în apartamentul
nostru vă așteaptă un ceai fierbinte și o minunată vedere către
catedrală.
Cei doi au vorbit în șoaptă
cîteva secunde apoi s-au hotărît să își întrerupă plimbarea.
Marion și-a pus repede peste
cămașa de noapte un pulover, a întors toate clepsidrele și a pus apă
la fiert. A scos din dulap patru cești mari și o fructieră cu boabe
de cătină pe care le culesese dintr-un gard viu.
Cînd a intrat in salon,
arhitectul celebru ne-a mulțumit pentru amabilitate și s-a așezat
comod cu soția lui pe una din canapele. A privit în depărtare, cu
ochi de cunoscător, catedrala. Soția lui și-a desfăcut de la gît
curelușa de piele, tamponîndu-și rana cu un șervețel.
Meștere zidar, cînd veți
construi ceva care să rivalizeze cu această catedrală?
El și-a mîngîiat barba tăiată
cu grijă, a sorbit din ceaiul fierbinte și mi-a răspuns:
Dragă prietenă, adevărul este
că acum cîtva timp am primit o comandă care nu putea fi refuzată.
Primăria orașului vrea să finațeze construirea unui monument
religios impresionant, care va atrage turiști bogați din toate
colțurile lumii. Se vor construi noi hoteluri, parcuri de distracții
și artere de circulație. Împreună cu o echipă de tineri ingineri, am
început măsurarea locului și turnarea temeliei de beton. Ceva ciudat
se întîmplă, însă, de fiecare dată. Ceea ce zidim ziua se surpă
noaptea, imaginează-ți, dragă prietenă, nu înaintăm deloc.
Și nu există nici o speranță?
Poate că terenul ales este argilos, și nu poate suporta greutatea
unei construcții de o asemenea amploare.
Arhitectul faimos a dat agasat
din mîini și mi-a replicat, cu o voce stridentă:
Domnișoară, nu ai înțeles
nimic. Ne trebuie sînge, sînge proaspăt de femeie, care să
întărească mortarul. Sorții au hotărît că cea care se va sacrifica
va fi soția mea, aici de față. Gîndiți-vă la șansa enormă pe care o
are de a face măcar o dată în viață ceva esențial pentru moștenirea
culturală a umanității. Însă imaginați-vă, refuză cu îndîrjire!
Arhitectul a început să bată
nervos din picior. Soția lui mînca tăcută boabe de cătină.
De ce refuză? a întrebat
Marion.
Pentru că e însărcinată.
Am mai stat de vorbă o vreme,
apoi cei doi au plecat.
Eu și Marion ne priveam
melancolice.
Săraca.
Da, săraca.
Apoi am uitat de ea și ne-am
dus să facem dragoste.
Peste cîteva zile toate ziarele
locale au anunțat că, în sfîrșit, după luni de încercări sortite
eșecului, construirea noului monument religios pare să mergă bine.
Era reprodusă și o fotografie a arhitectului faimos, surîzător și
încrezător.
Eu și Marion ne-am sfătuit și
am așteptat să se facă noapte. Ne-am încălțat cu pantofi comozi, am
luat cu noi un ciocănel și ne-am dus cu mașina lîngă șantierul în
lucru. Am trecut de paznicii adormiți și am ajuns lîngă zidul
proaspăt. Marion a început să bată cu ciocănelul în diferite locuri.
Cînd a simțit golul, și-a suflecat mînecile hanoracului și a început
să scoată cărămizile. Și-a băgat capul înăuntru și a aprins o
lanternă de buzunar. A dispărut cu totul în spărtură și după cîteva
minute s-a întors tîrîind după ea corpul inert al soției
arhitectului. Am dus-o în brațe pînă la mașină.
Acasă, i-am tamponat fruntea cu
apă rece. Cînd a deschis ochii, ea a înțeles și ne-a zîmbit.
Ne-am petrecut noaptea
discutînd aprins. A doua zi, i-am dat femeii toate economiile
noastre. A plecat să nască departe, foarte departe.
***
Marion a găsit într-o curte
interioară cu arcade două capre.
Și-a scos ciorapii, i-a înnodat
de bărbile lor lungi și le-a adus în apartamentul nostru.
Acasă, eu altoiam un smochin
pitic, pe care îl culesesem dintr-o livadă părăsită, în urmă cu
cîteva luni. Îmi plăcea să îi sărut frunzele pieloase și ovale de pe
lăstarii bruni, să îi mîngîi tulpina neregulată, cu scoarță
verde-cenusie.
Într-o zi, Marion a mîncat în
fața mea un fruct cu semințe pietroase și gust astringent, a făcut o
grimasă de dezgust și a scuipat totul pe podea. (Nu mi-am dat
seama de nimic multă vreme.)
Marion a instalat caprele în
camera noastră. Le hrănea cu pîine prajită unsă cu unt sarat și
dulceață de kiwi, le plimba prin apartament și le citea benzi
desenate. Se îmbăia în fiecare seară în laptele lor gras, ca să-și
păstreze albeața pielii. Le spăla lîna cu șamponul ei și copitele cu
periuța mea de dinți. Le usca excrementele pe pervazul ferestrei, le
vopsea în albastru și le înșira pe un fir de pescuit, făcîndu-și
coliere.
Începusem să o urăsc pe Marion.
Dormeam deseori în salon, cu picioarele încrucișate în jurul
tulpinii smochinului meu.
Marion rămînea singură,
învelită în blana caprelor.
Într-o după-amiaza, cînd m-am
întors de la cursul de madolină, am găsit în ghiveci numai un ciot
de lemn. Marion, în picioare, întindea cîte o ramură verde caprelor,
din mănunchiul pe care îl ținea în brațe. Făcîndu-se că nu-mi
observă prezența, ea și-a continuat multă vreme jocul macabru.
În noaptea aceea nu am dormit.
Voiam să mă răzbun. Dimineață am deschis ușor ușa de la dormitor și
am ademenit caprele cu o farfurie de lapte în care fiersesem
mirodenii. Ele s-au scurs din pat și au venit înspre mine. Le-am
legat cu cîte o curelușă subțire de coarne și le-am dus la un
măcelar vestit pentru cruzimea lui. Am privit, fumînd, cum se
termina coșmarul meu. Cîteva picături de sînge mi-au pătat poalele
rochiei.
M-am întors acasă și m-am băgat
în pat lîngă Marion, care dormea aburindă.
În somn, ea m-a îmbrățișat și
m-a iertat.
Fericirea noastră era putredă,
dar adevărată.
***
Am invitat la cină un tînăr
măcelar vestit pentru cruzimea lui, pe care îl cunoscusem cu cîteva
luni înainte și care îmi făcuse în secret un mare serviciu. Uneori
îl vizitam în măcelaria care aparținea familiei lui de generații și
îi admiram măiestria mișcărilor.
Macelarul a pășit în salon
cu o eleganță unduitoare. Era îmbrăcat cu un costum ușor de in,
croit impecabil. Avea o eșarfă albă în jurul gîtului, o jerberă roșie
la butonieră, un cercel cu perlă în urechea dreapta, sandale cu
barete subțiri de piele și își dăduse unghiile de la picioare cu lac
strălucitor.
L-am sărutat pe umeri și i-am
prezentat-o pe Marion.
Intră, intră, tinere macelar,
i-a spus ea, vestea cruzimii tale a ajuns pînă noi.
El și-a atins cu buzele
aratatorul, și l-a trecut apoi peste conturul jugularei ei, privind-o
cu ochi asfixiati. Marion s-a îndrăgostit instantaneu.
Tremurul imperceptibil al
mîinilor ei a făcut aerul să vibreze pînă la mine.
Pregătisem o cină
mediteraneană cu piept de pui
caramelizat în legume rumenite.
Macelarul alegea din farfurie
bucățile de carne, pe care le savura mestecîndu-le cu grijă.
Marion îl privea așa cum mă
privise de multe ori și pe mine.
Ochii
Mă trezisem prizonieră într-o
seară ratată și indecentă.
Conversația lîncezea.
Dintr-o dată, am simtit cum,
pe sub masă, mîna tînărului măcelar îmi ridica fusta și începe să
îmi mîngîie genunchii.
M-am oprit din mîncat și am
rugat-o pe Marion să umple paharele cu apă. Cînd era spatele la noi,
i-am înfipt măcelarului furculița în mînă. Dinții ei ascuțiți mi-au
atins pielea genunchiului, producîndu-mi o placere imensă. El nu a
scos nici un sunet, doar pupilele i s-au mărit pînă la limita
exploziei. Și-a scos lent furculița dintre cartilaje, m-a privit cu
admirație și și-a dezinfectat rana cu oțetul de iasomie de pe masă.
Ne-am zîmbit, respectuoși.
După ce a umplut paharele cu
apa, Marion și-a continuat firesc traiectoria către măcelar, care
era acum gata să o primească.
După desert, i-am lăsat să
plece.
Am rămas singură și am
spălat vasele.
***
Eu și Marion am găsit într-o
curte interioară cu arcade o oaie de marmură acoperită cu licheni.
Iubito, spune-mi o poveste despre oaia asta.
Mi-am încrecișat brațele pe
piept, m-am gîndit o vreme și apoi am spus:
Viața orașului era calmă și își
urma cursul firesc. De multă vreme regele nu mai chemase bărbații în
floarea vîrstei la război. Dughenele și prăvăliile se înmulțiseră și
în afara zidurilor orașului se întindeau lanuri și grădini. Copiii
se jucau în curțile pietruite și trăsurile treceau pe străzi în
galopul cailor, ridicînd nori de praf. Oamenii erau fericiți, de
aceea l-au uitat pe dumnezeu și nu mai aprindeau lumînări în
biserici și nici nu mai ardeau ficați de vițel pe altarele din
columbare.
Un mare blestem s-a abătut
peste oraș. Femeile s-au îmbolnăvit toate în aceeași noapte. Dintre
picioarele lor, izvor de încîntări înainte, se scurgea acum un sînge
otrăvit și acid. Preoți, doctori, vrăjitoare, țigani creștinați,
bărbieri și alchimiști au încercat în zadar, luni de-a rîndul, să
găseasca un leac.
Femeile sîngerau în paturile
lor, copii slăbeau și se sălbaticeau, bărbații tineri se dedau la
jocuri violente și la împreunări împotriva firii.
A venit într-o zi de la miazăzi
un evreu cu solie pentru regii creștinătății. S-a oprit la un han de
la marginea orașului și a ascultat oamenii vorbind. A scos din
desagă o tabliță pe care a început să facă, în carbune, calcule. La
sfîrșit a zîmbit mulțumit în barba lungă și s-a hotărît să rămînă în
oraș.
A construit din scînduri groase
o baracă pe care a decorat-o cu crengi și piei de animale. A
cumpărat cinci oi grase, pe care le-a îmbăiat în rîu, și a spus
tuturor ca baraca lui este o casă a plăcerii, în care intră doar
cine platește.
La început locuitorii orașului
au fost furioși și au vrut să îl omoare pe evreu. Cîțiva dintre ei
i-au incendiat baraca și l-au tîrit de barbă pe străzi. A două zi,
evreul și-a construit o alta baracă și a dat din nou de stire ca
aceea e o casă a plăcerii, în care intră doar cine plătește. În
aceeași zi episcopul a ținut, după slujba de seară, o cuvîntare în
care îi amenința cu focurile iadului pe cei care se dedau păcatului
furiei, așa că oamenii s-au potolit și au început să se ducă pe
ascuns la evreu. După un timp soseau împreună și își așteptau
cuviincioși rîndul.
După două luni boala femeilor a
trecut ca din senin și evreul a fugit cu banii. Barbatii orașului,
cu simțurile potolite, nu l-au urmărit. Femeile au pregătit un ospăț
din carnea celor cinci oi și un sculptor care lucra la împodobirea
catedralei a dăltuit în marmură, contra unei sume modeste, o oaie,
pe care episcopul și-a pus-o în grădină, pe un piedestal de piatră.
Marion, care pînă atunci
ascultase nemișcată povestea, a rîs și a bătut din palme, fericită.
***
Într-o seara am urmărit pe
străzile pietonale ale orașului o femeie de afaceri cu păr roșu și
nas acvilin, îmbrăcată într-un costum gri și sobru.
Mers fără legănări, rece și
calculat.
Marion (arătînd cu degetul
înspre femeia de afaceri): Elle mintrigue.
Eu (arătînd cu degetul
înspre Marion): Tu mintrigues.
Marion a izbucnit în rîs.
Femeia de afaceri a intrat
într-o clădire cu balcoane sprijinite de atlași.
Ne-am oprit în fața ușii
închise. Am crezut ca am pierdut-o și eram triste.
Am auzit deasupra noastră o
fereastră deschizîndu-se și am privit în sus.
Femeia de afaceri ne-a făcut
semne cu mîna și ne-a invitat să urcăm.
Înainte de a intra în
apartamentul femeii de afaceri, Marion mi-a dat inelul ei cu
turcoaz.
Femeia de afaceri ne aștepta cu
părul lung și roșu desprins în valuri buclate peste o rochie de
interior din catifea vișinie, cu broderii. Avea pe piept un tatuaj
sclipitor.
Ce coincidență,
a gîndit Marion.
Ce coincidență, am gîndit eu.
Ne-am descheiat una alteia
nasturii de sticlă ai cămășilor și am lăsat-o pe femeia de afaceri
să ne pipăie tatuajele sclipitoare de pe piept.
Ne-am așezat apoi în fotolii și
am inspectat cu ochi curioși interiorul art-nouveau al
apartamentului.
Linii curbe, de inspirație
florală.
O bibliotecă ovală, din lemn
sculptat, cu vitrine largi și tavan șlefuit.
Pe rafturi, vase galbene de
sticla gallé și sfeșnice din bronz aurit.
În acest timp, femeia de
afaceri pregătea masa.
Tacîmuri de argint lîngă
farfurii.
Cotlete de miel rumenite, cu
ardei gras și năut, îmbibate în sos de chimen, pătrunjel tocat, suc
de lămîie și frunze de spanac.
Vin alb.
Am vorbit pe rînd.
Femeia de afaceri: Să nu
îngăduim veacului acestuia neînsemnat și fără de preț, asemănător
umbrei trecătoare, să ne răpească această clipă de prietenie
glorioasă și nemuritoare. Să ne vindecăm de demonul dorinței bînd
din cupa desfrîului pînă la fund, ca și cînd am petrece o noapte
friguroasă într-o fîntînă secată!
Marion: Razbunătoarele zeițe
ale dreptății, însetate de sînge bolnav și de tot felul de
untdelemnuri, roade și semințuri, își vor părăsi în zbor locuințele
subterane, cu făclii aprinse în mîini, căutînd să ne impună o
justiție subiectivă. Ele au aripi din șerpi împletiți și limbile lor
nu sînt pentru vorbit, ci pentru blestemat. Să le așteptăm cum se
cuvine!
Eu: Între pamint și cer se află
un tărîm de aur și lumină. Noi trei, ierburi ofilite pe marginea
abisului, privim fermecate cum, după ploaie, ies din asfalt baloane
de săpun cu crusta colorată. Un foc necunoscut ne macină și ne
ascute: să-l potolim cu comprese reci cu sare de mare și cerneluri
fine!
Cuvintele încă mai pluteau
între noi. Rămăseserăm nemișcate ca niște miniaturi de fildeș.
Femeia de afaceri s-a ridicat,
măreață, de pe fotoliu. A adus încă o sticlă de vin alb și un platou
cu brioșe cu frișcă vanilată.
A sărutat-o pe Marion și a
exclamat: Ce amare îți sînt buzele!
M-a sărutat pe mine și a
exclamat: Ce amare îți sînt buzele!
Ce coincidență, a gîndit
Marion.
Ce coincidență, am gîndit eu.
Am sărutat-o pe Marion și am
exclamat:
Ce amare îți sînt
buzele, Marion!
***
Marion stinge lumînările cu vîrfurile degetelor
muiate în salivă.
Se ridică înspre tavan un fum subțire.
Pe întuneric, eu cînt la mandolină.
Marion îmi spune:
Tatăl meu pescuiește în fiecare zi sub podul de
lîngă supermarket. Are mustață și o șapcă galbenă. Vrei să mergi să
ți-l prezint?
Bineînțeles.
***
Plouă. Marion a pus pe terasă castroane și tigăi, ca
să colecteze apa.
După cîteva ore, umple cu ea un lighenaș și îmi
spală picioarele.
***
Vizităm uneori două văduve, mamă și fiică.
Sînt două femei pline de viață și le place jazzul.
Apartamentul lor e micuț, dar curat și plin de
obiecte nostime.
Aprind seara, pe televizot, cînd se uită la serialul
lor preferat, bețigașe chineești.
Fac cele mai bune prăjituri cu vișine din lume.
***
O să plantez într-un ghiveci o
umbrelă, care, după un timp, o să se deschidă și o să facă frunze,
flori și fructe.
Ce fel de fructe?
Păi niște umbreluțe uite-atîta
de mici, din alea ca pentru cocktail.
***
Eram ca după o mare bătălie. Nu
conta daca învinsesem sau nu ; numărul morților era același. Era
prea rece pentru luna mai, așa că mi-am pus un pulover gros, mi-am
luat umbrela și am ieșit să-mi plimb armata rămasă în viață.
***
Trupul meu era bătut de
vinturi. Inima lui Marion era albită de ploi.
Înțelepciunea noastră nebună,
cu nașteri nemărginite de idei, nu ne-a scutit de sărăcie.
Comunicarea muzicală a
fluidelor dintre noi se transformase pe nebănuite într-un charivari
grotesc și strident. Eram marionetele lucide ale lipsurilor noastre.
A trebuit să renunțăm la
laptele din soia, la dulceață din kiwi și la ciocolată neagră cu
cremă de lavandă. Mîncam doar pîine muiată în ceai neîndulcit.
Nu aveam nici cu ce să plătim
chiria apartamentului.
Nici măcar una pe cealaltă nu
ne mai aveam.
Am încercat zadarnic să găsim o
soluție.
Am vrut să vînd la anticariat
cutiile din metal serigrafiat ale lui Marion.
Marion a refuzat.
Marion a vrut să vîndă la
anticariat mandolina mea.
Eu am refuzat.
Un suflu de aer cald a umflat
draperiile roșii.
Am auzit pulsul lui Marion
bătînd în calota ei craniană un alfabet morse îndepărtat.
I-am absorbit gîndurile și,
desi înțelesesem subtilitatea contabilă a soluției ei, am
întrebat-o: Ce este de făcut, Marion?
Ea a zîmbit imperceptibil și
mi-a spus:
Trăim într-o fostă casă de
toleranță.
Singurul vestigiu al splendorii
trecute sînt draperiile roșii de catifea de la ferestre.
Nimic nu ne împiedică să reluăm
vechea ocupație a preamerituoaselor locatare de dinainte, oferind
vizitatorilor ocazionali dezmierdări de o depravare maternă. Ne vom
transforma apartamentul într-un spațiu intens, colorat de paleta de
nuanțe a distincției noastre.
Am tăcut. Ea a înțeles ezitarea
și dezamăgirea mea, pentru ca îmi făcuse promisiuni de eternă
fidelitate martirică. Mîna nici unui străin nu va atinge acest
templu, îmi jurase ea în timp ce îmi plimbam palmele deschise pe
coapsele ei din pîine prajită.
Atunci mi-a spus: Mergi fără
frică spre morminte și privește din ce sînt făcuți oamenii, și îți
vei da seama ca nimic nu sîntem. Pentru ce se mîndrește așadar
iubita mea, fiind ea țărînă?
Am mers fără frică spre
morminte și am privit din ce sînt făcuți oamenii, și mi-am dat seama
ca nimic nu sîntem. Am încetat să mă mai mîndresc și m-am hotărît să
o ajut pe Marion.
În buzunarul hanoracului îmi
rămăseseră rătăciți cîțiva bănuți de alamă, din care am cumpărat un
bilet de intrare la muzeul de istorie. Am traversat sălile iluminate
electric și m-am oprit în fața unui mozaic roman care înfățișa o
femeie cu strai bogat, cîntînd dintr-un fluier lung. Am smuls din
mozaic două elemente de ceramică roșie și le-am ascuns în gura.
Am ieșit agale din muzeu și am
cumpărat de la intrare o carte poștală cu mozaicul întreg.
Acasă, cu două sîrme subțiri,
am făcut o pereche de cercei pe care i-am pus în urechile lui
Marion.
Am înrămat cartea poștală și am
atîrnat-o deasupra patului nostru.
Din ziua aceea, bărbați sfioși
urcau scara de lemn în spirală pentru a putea dormi cîteva ore,
sugîndu-și degetul mare, cu capul pe umărul lui Marion. Ei se
trezeau fericiți dintr-un somn adînc și compact, rămîneau să bea o
ceașcă de cafea tare și ne plăteau.
Își reluau apoi viețile lor
sterile.
Eu sînt de o bogăție imensă,
pentru ca nu mă mai posed. Eu m-am dat pe mine lui Marion.
Marion e de o bogăție imensă,
pentru ca nu se mai posedă. Ea s-a dat pe sine mie.
***
Cuțite de vînătoare cu tăișurile ruginite.
Umbre lichide, debordînd de viață.
***
Luna trecea în semicerc peste
oraș, luminînd chipurile hoților de flori din cimitire.
Eu și cu Marion ne-am dus la
culcare obosite după turnirul final din salonul apartamentului.
Tandrețea se scursese din noi
picătură cu picătură, absorbită de dalele ceramice de pe podea.
Înainte de a adormi, Marion
mi-a spus: Mîine vine în vizită fiica mea.
Surprinsă, m-am scufundat cu
greu într-un somn chinuit.
În vis mă sufocam într-o mare
de rochii de flamenco putrede.
Cînd m-am trezit, Marion nu mai
era lîngă mine.
I-am luat perna în brațe și am
închis ochii.
O auzeam în bucătărie făcînd
cafea.
Eram neliniștită.
Nu voisem niciodată să îi
cunosc trecutul, dar iată că acesta îmi invada fericirea.
Voiam ca Marion să rămînă în
continuare aceeași ficțiune care varia în intensitate în funcție de
anotimp.
Am hotărît în sinea mea că
vizita ce urma să aibă loc în după-amiaza aceea nu putea fi decît un
sinistru accident. Această convingere m-a liniștit întrucîtva, și
m-am dus în salon.
Marion stătea pe canapea, bea
cafea și privea în depărtare catedrala. M-am așezat lîngă dînsa, am
sărutat-o pe gît și am băut din cafea ei, învîrtind ceașca astfel
încît buzele mele să atingă același loc ca buzele ei.
Acesta a fost singurul
eveniment al acelei dimineți, pe care ne-am petrecut-o într-o
așteptare bătrînească. La ora prînzului a sunat interfonul. Am
deschis și am așteptat lipită de ușă, cu ochiul pe vizor. După ce
fata a bătut de cîteva ori, i-am deschis.
Ne-am privit cîteva secunde în
liniște. Era o tînără cu ochi imenși și păr platinat, de o eleganță
stridentă și disprețuitoare.
Old graces never die,
mi-am spus.
Din fericire, în toată
stranietatea ei, nu semăna deloc cu Marion.
Asta m-a liniștit întrucîtva.
Mi-a întins zîmbind un fir de
iris îmbobocit.
Am poftit-o să intre în
apartament.
Și-a căutat din ochi mama, spre
care s-a îndreptat fericită.
S-au îmbrățișat, apoi Marion a
invitat-o pe terasă, la o înghețată cu fructe.
Au uitat de mine. Le urmăream
de după draperiile de catifea roșie și le ascultam conversația.
Marion aproape că nu vorbea, punea doar întrebări scurte la care
fata răspundea precipitat. (Făcea în capitală studii de
cinematografie și visa să devină o mare vedetă a filmului mut.
Pentru moment primea diferite roluri secundare în piese de teatru
experimentale, ceea ce îi oferea ocazia să îi întîlnească pe marii
artiști ai momentului. Iubita ei, o tuberculoasă inofensivă, era
păpușar într-un teatru de marionete.)
Au continuat să vorbească
pentru cîteva ore.
Cînd s-a apropiat înserarea,
fata s-a ridicat și a spus că trebuie să plece, ca să nu piardă
trenul. Și-a spălat mîinile de trei sute de ori la chiuveta din
bucătărie, a băut un pahar cu apă, și-a umplut poșetuța cu zahar
cubic și a plecat fără să mă privească. În urma ei, spațiul s-a
recompresat în spasmuri.
M-am dus pe terasă și am luat
de pe masă singura ceașcă de cafea, pe care am învîrtit-o în palme
căutînd locul exact unde o atinseseră buzele lui Marion.
Cum se face că ești mai tînără
decît fiica ta, Marion? Marion nu a părut să înțeleagă. A dat din
umeri, mi-a făcut semn să tac și a continuat să spioneze hoții de
flori din cimitire.
***
Venise, ca de obicei, vremea
schimbării.
Marion se juca în salon cu
animale de lemn cu roți.
Eu îi contemplam jocurile
bătrîne.
Din cînd în cînd ieșeam să
colind străzile fără oameni.
Se auzeau viori și ceasuri
deșteptătoare.
Niciodată nu știam pînă unde
voi ajunge.
Înaintam împotriva vîntului și
adulmecam trupurile femeilor necunoscute.
Mă gîndeam, cu satisfacție, că
nici una nu e ca Marion.
Într-una din aceste plimbări am
dat peste prăvălia unui negustor rus, în care am intrat curioasă,
făcînd să sune clopoțelul de la intrare.
Rusul stătea lîngă galantar și
citea un roman urmărind liniile cu arătătorul.
I-am zîmbit. Mi-a zimbit.
Am cumpărat șerbet de
trandafiri și dulceață de gutui.
Cu borcanele în brațe, m-am
întors spre casă.
Au trecut pe lîngă mine,
alergînd, cîteva bătrînele pipernicite, îmbrăcate cu rochii de
balerine.
Acasă, Marion mă aștepta citind
un roman, pe canapea, învelită într-un pled în carouri.
Am tăiat în felii pîinea care
ne rămăsese de la micul dejun și am făcut cîteva tartine cu șerbet
de trandafiri.
Am pus tartinele pe un platou
și am făcut cafea.
Marion era adîncită în lectură.
I-am luat romanul din mîini și am chemat-o să mănîmce.
Marion muia tartinele în cafea
și nu spunea nimic.
I-am mărturisit că vreau să mă
angajez o vreme în prăvălia unui rus.
Ea a dat din umeri, mi-a spus
să fac ce cred eu că e este mai bine și s-a reîntors la romanul ei.
Am terminat de mîncat, mi-am
pus în buzunarul de la spate al blugilor buletinul și am plecat.
Rusul continua să-și citească
romanul lîngă galanar.
În treacăt am observat că era
vorba despre același roman pe care îl citea acasă Marion.
I-am spus fără nici o
introducere că vreau să mă angajez în prăvălia lui.
El mi-a spus că se gîndise de
multă vreme să angajeze pe cineva care să îl ajute, dar cum
vînzările nu erau foarte mari, nu își permitea să plătească un
salariu întreg.
I-am spus că nu e grav, că
acceptam să lucrez și fără bani. Singura plată va fi, din cînd în
cînd, un borcan de dulceață sau o pungă cu prăjituri.
El a fost de acord.
Am semnat un contract.
Am început să lucrez în aceeași
zi.
Stăteam cu orele și priveam fix
către ușă, așteptînd clienții, care nu veneau niciodată.
În timpul acesta, mă gîndeam la
Marion, numai la Marion.
***
On the dance floor rămăseseram
doar eu și Marion și dansam strîns lipite una de cealaltă.
Îmi înclestasem degetele pe
spatele lui Marion. Ea își pusese bărbia pe umărul meu. Îmi rupea
din cînd în cînd cîte un fir de păr din cap, pe care îl crănțănea
apoi între dinți.
Lîngă noi a venit să danseze
nebunul orașului. Avea gulerul cămășii albe scos cu grijă peste
pulover. Am luat aminte la acest detaliu și i-am șopit lui Marion:
Pe nebunul orașului cineva îl iubește. Ea l-a privit și s-a
întristat. Nu suportam să existe pe lume cineva care putea iubi mai
mult decît noi.
Ne-am hotarit să îl răpim.
L-am luat fiecare de o mînă și
am traversat împreună orașul.
El rîdea fericit, privind cînd
la umbra mea alungită pe asfalt, cînd la umbra lui Marion alungită
pe asfalt. Din cînd în cînd ne opream să ne odihnim. Ne așezam pe o
bordură de piatră și beam ice tea.
În aceste scurte pauze, Marion
îl săruta pe nebunul orașului pe gură și eu pe umeri.
Acasă l-am instalat în salon.
L-am dezbrăcat și i-am ars hainele într-o căldare de tablă, pe
terasă. Dintr-un cerșaf alb i-am croit o tunică ușoară.
Am baut un ceai de tei și ne-am
dus la culcare. Cînd ne-am trezit, nebunul dormea între noi. Ne-a
spus: Încercam să adorm pe canapea și priveam cerul. Cînd am deschis
din nou ochii, stelele nu mai erau la locul lor pe boltă. Am avut
rău de mare și am venit lîngă voi. Iertați-mă!
L-am iertat.
Eram toți trei fericiți.
Făceam dragoste, apoi stăteam
întinși pe podea, fumînd.
Ne ghiceam unul altuia viitorul
în zațul miniatural de pe ceștile de cafea. În viitorul nebunului,
noi eram veșnic prezente. Asta m-a mirat și, pe ascuns, i-am
calculat horoscopul. Doar pentru o scurtă perioadă, viitorul lui
coincidea cu viitorul nostru.
M-am întristat, dar nu puteam
face nimic.
Într-o zi am cumpărat de la
Marché Notre-Dame dovlecei, rozmarin, ardei grași, ceapă roșie și un
crin imperial pentru Marion, care s-a bucurat și l-a pus într-o
vază, în salon.
Ziua a trecut repede.
Noaptea, eu și Marion ne-am
culcat în patul nostru și nebunul pe canapea, în salon.
Dimineața l-am gasit mort.
Murise sufocat de polenul puternic al crinului.
L-am vegheat toată ziua,
nemișcate.
Seara l-am spălat și i-am
pudrat trupul cu talc parfumat. L-am învelit într-un pled în carouri
și l-am dus cu mașina pînă într-o livadă părăsită. L-am îngropat la
rădăcina unui smochin cu ramuri viguroase.
O vreme am încercat să rezistăm
durerii. Nebunul nu însemnase chiar atît de mult pentru noi.
Însă după o vreme nu am mai
suportat chinurile conștiinței și m-am hotărît să plec.
Mi-am pus mandolina în husa de
piele și m-am spălat pe dinți la chiuveta din bucătarie.
Marion stătea pe canapea și
privea în depărtare catedrala din piatră fosforescentă.
Cînd am deschis ușa de la
intrare, a spus dintr-o dată: Nu pleca, iubito.
***
Marion, nu mi-ai povestit
niciodată despre părinții tăi.
A tăcut cîteva minute.
Părea că se gîndește intens.
Apoi a spus:
Tatăl meu e boxer profesionist
și mama mea împărăteasă.
Vorbim din cînd în cînd la
telefon și ne trimitem cărți poștale ilustrate.
Da?
Da.
***
Taci și ascultă ploaia
bătînd în ferestre, mi-a întrerupt Marion conversația cu mine însămi.
|