Contorsionista

 

                        de T.O. Bobe

 

 

Laura Vlad a intrat în literatură pe 11 noiembrie, în jurul orei unu și jumătate după-amiaza. La acea dată, trăia pe lîngă Circul de Stat din București de peste șaisprezece ani, adică aproape dintotdeauna. Se născuse dintr-o mamă trapezistă și un tată dresor, astfel încît aproape întreaga viață i se înfășurase în jurul manejului, al coardei de siguranță și, în special, în jurul basculei la care lucrau verișoarele ei mai mari. De cînd era mică, pe Laura o fascinau verișoarele pentru că ele se rostogoleau frumos prin aer și pe urmă se așezau una peste alta, în cea mai înaltă piramidă care fusese văzută vreodată într-un circ. Desigur, verișoarele cădeau din cînd în cînd, însă doar la antrenamente. Mama nu cădea pentru că, după ce o născuse pe Laura, se specializase ca prinzătoare. Cît despre tatăl ei, se poate spune că îi impusese mereu respect, cu toate că, de fel, era un om slab, chiar molîu. Dar avea bici, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu era puțin lucru nici pentru o fetiță, nici pentru ponei.

Pentru că se născuse într-un circ, dintr-o mamă trapezistă și un tată dresor, Laura a avut marea șansă de a nu cunoaște în copilărie teribila dilemă, indusă îndeobște de binevoitori în felul următor:

— Ce vrei tu să te faci cînd o să fii mare?

Era pentru toată lumea evident că, fiind o mare familie, circul va avea grijă de ea și că Laura nu trebuie decît să aleagă una dintre specializările care i se deschideau în față. Iar pentru a alege, copila fusese pe rînd asistenta directorului (un iluzionist bătrîn care, de altfel, îi era și bunic), asistenta dresorului, a jonglerului și a Clovnului Alb. Fata era silitoare și învăța de la toți, dovedind o mobilitate și o adaptabilitate cu totul ieșite din comun.

Într-o iarnă, cînd verișoarele ei fuseseră invitate la festivalul de la Monte Carlo cu o piramidă de șase, familia a hotărît că venise vremea ca Laura să vadă cele mai reprezentative numere ale circului mondial. I-au scos așadar  pașaport și au trimis-o în străinătate, ca asistentă a propriilor verișoare. Verișoarele au făcut un succes fulminant, însă Laura Vlad a fost impresionată mai ales de numărul chinezoaicelor care învîrteau farfurii din orice poziție. Erau atît de multe chinezoaice și învîrteau farfurii desenate cu atîta migală, încît copila hotărîse pe loc să se facă o mare contorsionistă. Zis și făcut.

Odată întoarsă în patrie, a început exercițiile. De o maximă importanță se dovedea, pentru aspirațiile ei, flexibilitatea coloanei vertebrale, zisă în popor șira spinării. Laura s-a concentrat inițial asupra încălzirii, după care a trecut la podul de jos. Asta a mers ușor. A urmat podul la perete, iar apoi, cu vremea, fetița a executat cu deosebit succes podul de sus. Vîrsta o ajuta mult, căci ligamentele dintre vertebre nu apucaseră să se sclerozeze. Însă acesta era doar începutul. Tînăra domnișoară Vlad a continuat, punîndu-și alternativ picioarele după gît. Pe urmă, și le-a pus simultan.

Într-o zi, a văzut o fotografie de Joyce Tenneson, intitulată Suzanne in Contortion. Fotografia reprezenta o femeie cu mîinile petrecute în jurul capului. Era o figură destul de simplă, care însă pe Laura a fascinat-o. Și-a dat seama că, pentru a ajunge o mare contorsionistă, trebuie să îmbine meritul tehnic cu meritul artistic, la fel ca la patinaj. Exercițiile ei s-au mutat din arena cu talaș în rulota mamei, unde exista o oglindă în mărime naturală. De dimineața pînă seara, Laura Vlad se contorsiona în fața oglinzii, atentă acum la detalii: la unghiurile coatelor și ale genunchilor, la expresia degetelor, la trăirilor emoționale care i se puteau citi pe chip.

Directorul circului, iluzionistul și bunicul ei, a zărit-o odată prin fanta ușii întredeschise și, plăcut impresionat, i-a propus un loc secund, dar semnificativ pe afișul circului. El i-a spus așa:

— Laura, te-ai făcut o domnișoară frumoasă și adevărată. E timpul să-ți începi cariera. După cum văd, poți să faci lucruri la care altele de vîrsta ta nici nu visează. Dovedești o mobilitate și o adaptabilitate cu totul ieșite din comun. Începînd din stagiunea viitoare, vei avea propriul tău număr.

— Ce număr, bunicule? a întrebat ea, cu inima cît un degetar.

— Nu știu, a răspuns el. Tu ai fost asistenta directorului (un iluzionist bătrîn care, de altfel, îți este și bunic), asistenta dresorului, a jonglerului și a Clovnului Alb. Să zicem că numărul tău o să se cheme așa, ceva de genul Asistenta se întoarce. Ei, ce părere ai?

Laura Vlad avea o părere foarte proastă. De rușine pentru bunicul ei, îi venea să se ascundă în gaură de șarpe. Nu numai pentru că numele numărului de contorsionism nu-i plăcea deloc, fiindcă semăna cu titlurile filmelor de mîna a doua, dar și pentru că marele ei defect era perfecționismul. Fără acesta, ar fi putut debuta de mult sub cupola circului, însă ea lucra în amănunțime cele mai mici detalii și nu era niciodată mulțumită de sine. Ce să facă? Pe de o parte, nu putea să-l refuze pe directorul circului (care era și un iluzionist bătrîn), iar, pe de alta, nici nu putea renunța la principiile sale ferme despre viață și profesie.

Laura Vlad se zbătea în menghina alegerii dintre datorie și conștiință. De disperare, începură să-i curgă simultan din ochi două șiruri de lacrimi și, nefericită, fugi să-și găsească alinare la sînul familiei. Acesta se înălța mîndru în aerul Bucureștiului, iar sub cupola lui se antrenau verișoarele. Deoarece mătușa și unchiul erau deosebit de prolifici, Laura avea din ce în ce mai multe. Uneia dintre ele îi venise rîndul să intre în trupă și exersa împreună cu celelalte o nouă piramidă, cu mult mai înaltă decît precedentele. Cînd își văzu verișoara mezină, Laura izbucni pur și simplu în plîns. Erau de aceeași vîrstă, și tînăra contorsionistă înțelesese că nu mai are cum fugi de implacabilul moment al debutului.

Verișoara o înlănțui în brațele sale puternice și o întrebă ce se întîmplă. Laura hohotea. Printre suspine, îi mărturisi că bunicul o obligă să intre în arenă, iar ea se zbate în menghina alegerii dintre datorie și conștiință.

— Trebuie să îmbin meritul tehnic cu meritul artistic, înțelegi? suspină Laura.

Verișoara o cuprinse pe după talie și amîndouă se îndreptară încet spre rulotă. În mica încăpere, Laura a mai plîns ce-a mai plîns, apoi s-a oprit. Era atît de bine în brațele atît de puternice ale verișoarei sale! Fetele începură să șușotească, pe urmă să sporovăiască, iar, într-un final, să chicotească.

— Auzi, tu, spuse Laura, n-aș putea renunța la principiile mele ferme despre viață și profesie. M-am născut dintr-o mamă trapezistă și un tată dresor, astfel încît aproape întreaga viață mi s-a înfășurat în jurul manejului, al coardei de siguranță și, în special, în jurul basculei la care lucrează verișoarele mele.

— Te înțeleg perfect, răspunse mezina de aceeași vîrstă, mîngîind-o pe păr și apoi sărutînd-o cast pe gît. Uite, trebuie să plec, pentru că nici eu nu mă pot deroba de îndatoririle mele, dar ne vedem mai încolo și mai vorbim, da?

După ce verișoara a plecat, Laura a rămas din nou singură în rulotă. A căzut pe gînduri și a stat o vreme așa, pe urmă s-a așezat în fața oglinzii ca să exerseze în continuare. Și-a privit costumul verde de gimnastă, cu două dungi aurii, și a rostit în gînd:

— Mi-ar trebui unul nou.

A început să se reîncălzească pentru că, așa cum era o vorbă în circ, reîncălzirea e mama succesului. A executat, astfel, cîteva fandări înainte, alte cîteva fandări laterale, vreo șapte-opt arcuiri, apoi s-a așezat un minut în lotus. În tot acest timp, s-a studiat cu atenție și nu a putut să nu remarce grația desăvîrșită cu care se mișca, precum și sculpturalitatea atitudinii sale finale.

Cînd cele șaizeci de secunde au trecut, Laura a lăsat palmele pe podea, ridicîndu-și treptat și simultan picioarele către umeri. Gleznele ei s-au încrucișat în dreptul vertebrei cervicale, astfel încît, de o parte și de alta a chipului său, tălpile păreau două aripioare, pe care contorsionista le-a mișcat ușor, închipuindu-și pentru o clipă că s-ar putea ridica de la sol. După ce clipa a zburat, Laura și-a petrecut brațele pe sub pulpe, arcuindu-se totodată pe spate și încercînd să-și prindă cu mîinile degetele de la picioare. Nu a putut. A mai încercat o dată și iarăși a eșuat. Era o figură nouă, care nu îi ieșise niciodată, iar fata nu înțelegea de ce. Doar știa sigur că are o mobilitate ieșită din comun și o flexibilitate pe măsură. A aruncat o privire în oglindă, ca să vadă dacă a greșit undeva, și a observat cum, la umeri, costumului verde de gimnastă îi plesnise o cusătură.

— Mi-ar trebui unul nou, rosti Laura în gînd, revenind la poziția lotus.

 În momentul acela, a înțeles. Nu ea era de vină, ci costumul cu două dungi aurii. El nu era suficient de elastic. Laura n-a pregetat mai mult de o clipă. După ce și  această clipă i-a fîlfîit pe la urechi, s-a dus la ușa rulotei și a încuiat-o, apoi a mai pregetat o clipă și, în sfîrșit, și-a scos costumul. N-avea nici un rost să se reîncălzească. S-a așezat în fața oglinzii, spunîndu-și cu voce tare:

— Ia te uită! Mă simt cu mult mai ușoară.

Apoi, a executat fără nici o dificultate figura pe care o încercase anterior. Apoi, încă o figură care nu-i ieșise pînă atunci. Apoi, încă una. Laura executa figurile cu măiestrie, cu grație și cu o vădită plăcere. Perfecțiunea fusese depășită. Ca bonus, la final, își oferi contorsiunea ei preferată.

Așezată pe burtă, își arcui spatele, își aduse picioarele în față, pe podea, prinzîndu-și gleznele în palme, și își răsturnă capul, astfel încît, privit din profil, trupul ei să semene cu două cercuri tangente interior. Buzele Laurei se atinseră și, drept mulțumire că își depășise propriile aspirații, ea se lăsă pentru prima dată sărutată. Furată de beția succesului, se sărută mult și din ce în ce mai intens, îmbinînd meritul tehnic cu meritul artistic. Se afunda, cum se spune, în voluptate, inițial doar cu vîrful limbii, apoi cu dinții, cu nasul, cu obrajii, înaintînd cu hotărîre pe calea gloriei, pînă la umeri și, pe urmă, dincolo de ei, sfîșiind bannerul cu DEBUT care i se ivise în față; pătrunse în sine cu uimire, cu bucurie, descoperi limite din ce în ce mai plăcute, pe care le exploră curioasă, pentru a le lăsa apoi în urmă.

Laura Vlad intră astfel cu totul într-o lume nouă și uluitoare, într-o lume pe care abia de acum încolo urma s-o cunoască. Ce-i drept, îi era puțin teamă, dar se baza pe o mobilitate și o adaptabilitate cu totul ieșite din comun. În urma ei, în rulota încuiată pe dinăuntru, nu rămase decît un zîmbet, dar și acela se șterse în curînd.

 

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved