MIHAI ENE

 

 

                                                       precuvântare

 

 

                 vis dimoviaan

                 veneam de departe din fotografii veneam

alb-negru cu mai multe nuanțe de gri

în jurul ochilor sternului coapselor de zinc

se zbenguiau mistreții cu colți de argint

pe urmele mele pătate cu ceară

se făcea că pluteam peste lume-ntr-o doară.

 

pe retina crestată de-un bisturiu de alamă

delicat mânuindu-l o fecioară (probabil persană)

se-ntorceau cu lustru lustre de-opal și rubin

din care pudic mușcam puțin câte puțin

până ajungeam la capătul cel colorat al poveștii

eu prințul alb-negru jucându-mă cu peștii.

 

acest vis l-am visat într-o vară în grădina lui tase

în timp ce pe trup îmi creșteau solzi de mătase.

 

 

                    Povestiri din Innersburg

 

                       pastel

                       îmi adusesem jobenul

de la fabrica de carne

tranșat în felii de joben

aveam obrajii roșii de la

rujul cocotelor

nu de rușine

la colț era o fetiță

cu un pian după ureche

zâmbea.

…

 

apoi a venit dirijorul ne-a dat 

de înțeles că bagheta lui e de aur

poate că mâine e duminică

mi-am zis înciudat

acoperindu-mi ochii cu palmele

palmele îmi miroseau a felii de joben.

 

 

…

 

nu mai vorbeam aproape deloc

ne deschisesem un bar cu

băuturi ilicite cu umbreluță

nu venea nimeni niciodată

de multe ori nici barmanul

probabil era ocupat avea vreo

slujbă am presupus amândoi

nu chiar în același timp dar totuși

așa că ne-am îmbătat într-o

noapte cu clarviziune

părul ei era albastru dimineața

dimineața avea gust de cearșaf.

 

 elegii din duino

pe vremea aceea scriam elegii din duino

nu prea mai făceam nimic în rest

uitam să și mănânc de multe ori

mă dureau oasele – de la vreme îmi

spuneau prietenii – nici nu prea dormeam

doar către dimineață când mă întorceam

la ore care îți redau blazarea

scriam versuri despre femei pe care

le-am cunoscut sau pe care doar le-am iubit

bântuiam pe străzile prost pavate

până ce întâlneam un prieten spre seară

deschideam ușa grea cu clopoțel

a cafenelei deasupra era o pancartă pe care

citeam de fiecare dată duino ca un ritual

nu știam ce înseamnă dar nu conta hârtiile

se îngălbeneau printre paharele cu coniac.

 

 

viața ca o oglindă

lumina cădea perpendicular pe lume

lumina de la răsărit la noi venea de la apus

ne trăiam viața crepuscular printre rafturi

ne plăcea ne plăceam foarte mult

ne priveam viața pe geam cum se plimba

de-a lungul străzii ca o oglindă de veneția

lumina cădea perpendicular ne durea

ne obișnuisem în semiobscuritate printre

rafturi pendula bătea de câte ori voiam noi

viața se plimba de-a lungul străzii ca o oglindă.

 

 

le matin

începusem să plecăm câte doi

începuse jocul cu măști de sticlă

pe mese erau urcate mese și

stâlpi de beton ne trasau drumurile

până la wc-urile publice moartea

avea chipul unei fetițe cuminți în                                              

dimineața asta cu ghimpi de sticlă și noi

ne urcam pe mese câte doi să

privim peste umărul stâng simfonia.

 

 

fashion

departe de timpan purtam timpane

agățate pe panoplii sculptate în gheață

în sticlă păstram sunete le rostogoleam

uneori alteori ne aruncam retina pe

fereastră să scrutăm aerul întors

pe zidul vernil în cădere îmbrăcam piei

pe pielea întoarsă spre porii deschiși nonșalant

și alunecam cu grijă printre globulele prietenilor noștri

 

nu putusem să alerg prin lume cu tălpile goale…

 

 

o seară cu maya

lupa îmi mărea degetele stângi îmi

ardea epiderma cu lumina ochilor maya

zeița brună de pe pervaz își întindea

vălurile transparente transperante lăsasem

peste lumi într-o seară de caramel

vocile se adunaseră cu stângăcie lângă

fereastra deschisă toate ardeau sub lupa

prin care privise o singură dată maya 

începusem să scriu un poem la lumina

trupurilor închise în corsete de flăcări.

  

 

bâlciul deșertăciunilor mele

bâlciul începea de la picioarele mele apoi

mult praf și sticlă pisată caramel și trâmbițe

surle și trâmbițe trâmbițe și trâmbițe

eram goi și priveam împreună romantic

apusul romantic așa cum se cuvine nu altfel

înfășurați în panglici colorate de hârtie creponată

nu ne cramponam de cuvinte înghițeam în sec

vinul sec ni-l turnam pe umeri pe pielea de hârtie

vezi tu noaptea nu venise încă se învârtea

caruselul undeva departe la picioarele noastre

călcând pe apa creponată ca pe cioburi

luminoase din obișnuință apoi reveneam la

locurile noastre cuminți ca dintr-o călătorie

aventuroasă ne priveam uimiți pielea creponată

plină de praf și sticlă pisată învârteam globul

de cristal în jurul axei sale și fugeam să ne ascundem

printre doamnele cu pălărie și vată de zahăr.

 

 

 poveste cu ioana d’arc

după-amiezile tăceam fiecare în colțul său

vișiniu mai ales vara când se topeau grilajele

din care ne făceam zale și coifuri ioana

d’arc ne zâmbea din vitrină dintre paharele

de cristal aveai genele mai albastre mai

vernil după lumina crudă sau rumenită

cu genunchii strânși în brațe de catifea brună

dintre falduri mă priveai cu inocență de

cocotă ioana te chema și te iubeam când pluteai.

 

 

povestea marionetei fără sfori

dincolo de ușile întredeschise marioneta

își scutura spasmodic sforile colorate

rânjetul ce despica orizontal fardul

încrustat pe chip îi ținea loc de chip

doar retina mea își făcuse loc printre

volutele supte ale clădirii îi storceam

în ochii trandafirii trandafirii cu petale

albinoase desenate cu creionul dermatograf

pe zidurile de sticlă pisată ai catedralei venisem

să văd cum se rup sforile în spasmele

de duminică marioneta își mângâia

în liniște sforile acum destrămate în jur

lacrimi desenate cu creionul dermatograf

se prelingeau pe ziduri de sticlă pisată.

 

 

orașul trestiei de zahăr

trăiam printre trestii de zahăr orașul-stufăriș

mă primise pe potecile lui croite cu maceta

cu prapuri mă primise din papură de marochin

vieții mele îi crescuseră frunze lungi și aspre

cu care mă flagelam în fiecare dimineață

imediat după cafea printre vecinele trestii

de zahăr aromele sângerii bântuiau nările

sălbatice de dezgust apoi râdeam isteric în

mâini cu maceta cu diamante plecam pe

străzile noduroase la cules aplauze portocalii

portocalii de la marginea drumului alcătuiau

o grădină cunoscută mie din afișe mai vechi

trestiile se întorceau de la tăiat trestie seara

cu o aură glorioasă pe chip mă disprețuiau

între noi nu putea fi vreo legătură de sânge

aflasem și eu asta când îmi întindeam la soarele

de plastic venele cu pene bleu-marin cu care îmi

marcam drumul spre eșafodul din centrul orașului.

 

                        Din volumul Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru)

                        / Editura Scrisul Românesc 2005

 

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved