“Scriitorul post-naţional”

de Eliot Weinberger

PEN World Voices, 21 aprilie 2005

Moartea recentă a lui Saul Bellow a fost o rememorare tristă a neferictei lui apărări a Civilizaţiei Vestice: “Unde este Tolstoi din Zulu? Unde este Proust din Papua Noua Guinee?” (Bineînţeles, Bellow vorbea fluent toate cele 700 de limbi ale Papuei Noua Guinee.) La acea vreme, îi spuneam prietenei mele Lydia Davis că s-ar putea să existe sau să nu existe un Proust papuan, dar că există cu siguranţă unul bengalez, Nirad Chaudhuri, autor al “Autobiografiei unui indian necunoscut”. Zeci de ani mai tîrziu, cînd ea primise comanda unei noi traduceri a romanului “De coté de chez Swann”, Lydia şi-a amintit ce îi spusesem şi a citit cartea. Acest lucru s-a dovedit a fi foarte inspirat din partea ei, nu numai din cauză că acea carte este mare în sine, dar şi din cauza felului în care Chaudhuri îşi construia lungile fraze într-o dicţie elegantă de început de secol, pe care ea a considerat-o perfectă pentru Proust în  engleză. Ea mi-a povestit apoi cum această carte a fost continuu lîngă ea tot timpul cît a durat traducerea ei extraordinară şi atît de lăudată. Literatura, contrar a ceea ce cred majoritatea criticilor, se mişcă rareori în linie dreaptă.

Post-naţionalismul, ca orice altă exprimare “post-“ care nu se referă la o cronologie actuală, nu are practic nici un sens. Noi toţi ştim cam ce înseamnă, dar există diferite modele, fiecare cu ramificări diferite.

Unul dintre modele este scriitorul născut intr-o fostă colonie, care scrie în limba colonială şi care acum trăieşte într-o ţară colonială sau într-o altă ţară din lumea industrializată unde limba respectivă e vorbită. Multe, sau majoritatea cărţilor bune care sînt scrise acum în  franceză sau engleză aparţin unor scriitori africani, sud asiatici sau caraibeeni care trăiesc în  Marea Britanie, SUA, Canada sau Franţa. Şi, pentru că, de obicei, ei scriu despre ţările lor de origine, toţi aceşti scriitori trec prin dilema audienţei: Pentru cine scriu ei? Cum ar trebui să trateze lucrurile şi  tradiţiile locale? Ar trebui un personaj dintr-un roman al unui indian să gătească cu ghee şi  cu unt degresat crema “ghee”, cititorii din ţara de rezidenţă vor fi uimiţi; dacă scrii “unt degresat” cititorii din ţara de origine te vor acuza că linguşeşti Vestul. Din contră, dacă alegi să scrii despre cupluri albe care divorţează în Fairfield Connecticut, asta va fi considerat fie bizar, fie un tour de forţă. (Scriitorii albi care îşi plasează romanele în  Fez sau în  Benares bineînţeles că nu au această problemă.)

Ceea ce nu e spus suficient de des – mai ales în  Europa unde chiar cei cărora le e ruşine de retorica “problemei evreieşti” din trecut acum vorbesc deschis despre “problema imigraţiei” – acesta e lucrul cel mai bun care i se putea întîmpla unei literaturi naţionale.

Orice literatură prosperă în  vremurile cînd există o mare cantitate de traduceri, şi/sau un influx de noi oameni vorbind şi  scriind în  acea limbă: idei noi, poveşti noi, forme noi de exprimare. O literatură stagnează atunci cînd aceeaşi vechi oameni repetă aceleaşi vechi lucruri. Al doilea model este acela al scriitorului care se mută îtr-o altă ţară şi  adoptă limba acesteia, deşi acest lucru nu e nou. În  engleză, tradiţia coboară cel puţin pînă la Charles d’Orleans în  secolul XV; o bună parte din proza germană de calitate din perioada modernă a fost scrisă de oameni care nu erau nici germani, nici austrieci; majoritatea marilor scriitori români nu au scris în  română, şi  aşa mai departe. Dar, ca orice alt lucru, mersul a fost accelerat. Acum e puţin neobişnuit să întîlneşti, ca la acest festival, un prozator german, Yoko Tawada, care e japonez, sau scriitori francezi sau americani, precum Shan Sa şi  Ha Jin, amîndoi născuţi în  China.

Al treilea model este acela al scriitorului care trăieşte în  fara graniţelor, deseori din motive politice, dar care continuă să scrie în  limba sa de origine – de exemplu, Adam Zagajewski. Aceşti autori trăiesc un fel de exil dublu din limba ţării lor şi  a celei de rezidenţă – şi chiar unul mult mai complicat, atunci cînd nu au dreptul să publice în ţara lor de origine. Bei Dao, în  primii lui ani de exil în  nordul Europei, obişnuia să vorbească în  chineză în  faţa oglinzii.

Un al patrulea model, despre care cred că va deveni mai comun, este acela al scriitorului din lumea a treia, care trăiaşte şi  scrie despre o altă ţară non-vestică, iar exemplele de la acest festival ar fi José Manuel Prieto şi  Pedro Rosa Mendes.

Acesta este un fel de dialog orizontal – trecînd de vechile ierarhii ale colonialismului – şi acesta e doar începutul. Un interesant exemplu recent dintr-un alt mediu este filmul Midaq Alley, o melodramă nostimă despre o familie numeroasă dintr-o mahala anonimă din Mexico City. E un film mexican quitesenţial, în  argou mexican hilar, cu toate personajele familiare mexicane – patriarhul violent, fiul ratat, fiica mediocră care încearcă să iasă din ghetto – doar că e bazat pe un roman de Naguib Mahfouz, care se petrece într-un cartier anonim din Cairo. Puneţi această situaţie în  contextul a ceea ce se cheamă “lovirea civilizaţiilor” şi  data viitoare cînd veţi auzi despre “strada arabă”, gîndiţi-vă la ea ca fiind populată de mexicani.

Eu aparţin unui alt model, pentru că eu încă trăiesc în  locul unde am fost născut, insula Manhattan, şi  scriu în  limba mea de naştere, new-yorkeza. Dar, în  ceea ce priveşte revistele şi  ziarele, apropae toate eseurile literare şi  articolele politice pe care le scriu apar în străinătate în  aproape 20 de limbi, şi  uneori nu sînt publicate în engleză: decît atunci cînd sînt adunate într-un volum. S-ar putea să fac parte din acei scriitori care sună mai bine în traducere, sau s-ar putea ca acest lucru să fie o simplă greşeală. Tocmai m-am întors din Albania, unde am fost invitat ca să ţin cîteva conferinţe, iar ziarul cel mai important de acolo a publicat pe o pagină întreagă un articol de-al meu, însoţit de o fotografie mare a lui T.S. Eliot. Nu sînt numai post-naţional, am, de asemenea, şi  o identitate post-personală.

 “Bărbatul alb mort”, critic al civilizaţiei vestice – pe care Bellow şi  mulţi alţii l-au atacat – nu a condus, cum mulţi dintre noi am sperat, la un nou internaţionalism, ci la o nouă formă de naţionalism care punea accentul pe americanii “aclimatizaţi”. Chinezii americani sau chicano-ii făceau acum parte din universul intelectual, care era foarte bun atîta vreme cît funcţiona bine, totuşi, chinezii şi mexicanii continuau să fie excluşi. Multiculturalismul nu era, de fapt, şi  nici acum nu este, de loc multicultural.

 Mai puţin de 20 % dintre americani au paşaport. Numărul total de titluri de cărţi traduse care sînt publicate în  fiecare an în  SUA – toate genurile, toate limbile, toate formatele editoriale – e de aproximatic 250. Atunci cînd, anul trecut, Societatea Geografică Naţională i-a testat pe elevii de liceu, 11 % nu au putut localiza SUA pe o hartă a lumii, 29 % oceanul Pacific, (şi  bineînţeles că majoritatea lor locuiau lîngă oceanul Pacific) şi, bineînţeles, e inutil de spus, 85 % nu au reuşit să găsească ţintele noastre curente pentru bombardamente, Irak şi  Afganistan. Americanii s-ar putea să fie cei mai insulari oameni de pe pămînt, exceptînd cîteva triburi nomade din deşerturi şi  din pădurile tropicale.

 Acest lucru a fost vizibil acum cîţiva ani cînd Departamentul de Stat i-a însărcinat pe 15 dintre cei mai faimoşi scriitori americani să scrie cîte un eseu pentru un volum colectiv despre ceea ce înseamnă să fii american; acesta urma să fie tradus în  mai multe limbi, începînd cu araba, şi  distribuit gratuit peste tot în  lume, în  cadrul unei campanii publicitare care să arate că, impotriva tuturor evidenţelor, tipii ăştia nu sînt chiar aşa de răi. Lăsînd la o parte colaborarea lor cu administraţia Bush, a fost absolut incredibil că nici unul dintre autorii aceştia nu a avut nici o clipă sentimentul că scriu pentru oameni care nu sînt americani. Apropae toţi şi-au evocat copilăria în termeni care ar fi de neînţeles pentru străini. Nu şi-au pus nici un moment problema că cititorul lor din Yemen sau Burundi s-ar putea întreba “Cine dumnezeu e Leave it to Beaver?”

 Scriitorul post-naţional, în  toate manifestările lui, e cel mai interesant şi  mai productiv lucru care i s-a întîmplat literaturii mondiale de la naşterea modernismului. Cel mai sigur e să spui că aceasta va fi graniţa noului secol, cu Internetul pe post de Gutenberg. Post-naţionalismul însuşi e un semn de speranţă. După secole de barbarie, o Uniune în  Uniunea Europeană nu a fost posibilă decît atunci cînd a fost greu să defineşti cine e francez sau german sau italian sau olandez. Ne putem imagina cum ar fi lumea dacă americanii ar deveni post-americani.

 Traducere de Alina Savin