Scriind în reţeaua cuvintelor  

                                                                                              de Yoko Tawada

 1

Cînd  am venit în  Europa, aveam în  geamantan cîteva întrebări arzătoare:

Voi deveni oare o altă persoană dacă  voi vorbi o altă limbă?

Oare un căluţ de mare arată altfel dacă nu i se mai spune „tatsuno-otoshigo” (copilul pierdut al dragonului) ci micul cal din mare?

Oare nu voi mai găti orez, ci îl voi mînca negătit, doar din cauză că există numai cuvîntul „orez” pentru orez gătit (gohan) şi  orez negătit (kome)?

Va trebui de acum să gătesc numai supă groasă, pentru că nu voi mai putea spune „a bea supă”, ci „a mînca supă”?

Am oare de două ori mai mult timp liber după ce termin serviciul, avînd în vedere că există două cuvinte pentru a indica aceeaşi perioadă de timp: „seară” şi „noapte”? „Seara” se poate merge la teatru, iar „noaptea” dormi. În  japoneză, există doar cuvîntul „yoru” pentru seară şi  noapte; de aceea probabil nu se doarme suficient.

Voi învăţa oare cu mai mult spor dacă  „tema pentru acasă” („Seminararbeit”) e considerată ca aparţinînd de domeniul muncii, ca orice altă muncă din această societate? Ar putea cineva serios sa muncească cîţiva ani la o temă pentru acasă? Din păcate, în  japoneză ceea ce aparţine de domeniul învăţatului (benkyo) nu aparţine şi  domeniului muncii (shigoto).

Trăiesc deja în  Hamburg de douăzeci de ani. „Aţi devenit un alt om ?” sînt întrebat. „Sînteţi o altă persoană cînd  vorbiţi germana?”. Nu e uşor să răspunzi la aceste întrebări. Dacă  un om ar primi o personalitate în  plus atunci cînd  învaţă o nouă limbă, atunci un om care vorbeşte cinci limbi ar avea cinci personalităţi. Omul acela ar fi asemenea unui iarmaroc de ţară cu cinci dughene diferite. Eu nu am o singură dugheană. Eu semăn cu o reţea. Structura unei reţele devine din ce în  ce mai densă atunci cînd îi sînt incorporate noi trăsături. În  acest fel se formează un model nou. Sînt din ce în  ce mai multe noduri, o neregularitate a petelor închise sau deschise la culoare, părţi neterminate, margini, găuri sau straturi suprapuse. Numesc această reţea în  care pot să-mi prind etericul plancton o reţea multilingvistică.

2

Cînd stau în  avion, nu am unde să mă mişc. Spatele mi-e înţepenit, picioarele şi  coapsele mi se umflă, ultimele vertebre nu mai stau în  poziţia lor normală, pielea mi se usucă. Doar limba îmi este din ce în  ce mai umedă şi  mai elastică. Se pregăteşte pentru întîlnirea cu o limbă străină. 

Cînd  am ajuns în  Toronto, am pronunţat numele oraşului cu plăcere. Toronto: ce neobişnuit ca sunetul „o” să apară de trei ori într-un topinim! Deja eram entuziasmat de toponime în  care sunetul „o” apare de două ori. Dar era mult bine să apară de trei ori.

Ca să fiu mai clar, nu sunetul „o”, ci mai degrabă litera „o” m-a fascinat. „O” era un disc oval. Cuvîntul „Toronto” înseamnă „apă mare”.

Am fost aşteptat la aeroport de gazda mea, un bărbat înalt, simpatic, vorbitor de engleză.

Ce mai faceţi? a întrebat.

Mă doare spatele de la statul în  avion, i-am răspuns.

Asta e din cauza „discurilor” din coloana dumneavostră, a spus.

Nu am nici un „disc” în  corp, nici măcar un „floppy disk” sau vreun CD cu muzică, doar un CD-ROM, i-am spus.

S-ar putea ca CD-urile dintr-o altă limbă să nu aibă nimic de-a face cu discurile din coloana dumneavostră, dar cînd  se vorbeşte engleza, există discuri în  coloană. În  aceste „discuri”, toate poziţiile corpului sînt „salvate”. Şi , de fiecare dată cînd  în  disc sare de la locul lui şi  se zgîrie de acul unui nerv, se aude o muzică dureroasă.

Azi mă transform într-un suport de CD-uri,

O coloană cu treizeci şi  trei de fante,

În  fiecare este un CD,

Nu în  ordine alfabetică,

Nu după categorii,

Sînt un DJ fără mîini,

Două discuri care se învîrt simultan,

Sau trei discuri, sau cinci sau şase sau şapte…

O, dar cum se învîrte şi  se roteşte,

Nici un fel de altă muzică,

Doar fraze,

Acolo unde se loveşte şi  se freacă,

Unde înţelesul e ocolit cu grijă,

Unde se poticneşte şi  se opreşte,

Unde rîde şi  pierde ritmul,

Unde fulgeră,

În  Toronto, oraşul cu trei discuri în  nume,

O călătorie nu înseamnă mişcare, ci umezire a limbii. Cînd  vorbeşte, corpul se schimbă.

3

Multe cuvinte japoneze conţin cuvîntul „do”. „Do” („tao” în  chineză) înseamnă „drum”, „cale”, iar activităţi precum judo, aikido, shodo (caligrafie), cado (ikebana), sado (ceremonia ceaiului) sînt doar încercări de a înţelege calea, de exemplu, sensul vieţii individuale sau al istoriei. (A-propos, nu prea îmi place cuvîntul „cale”, pentru că ai impresia că această „cale” trebuie să aibă un scop, că, de fapt, trebuie să ducă la adevăr. De aceea, uneori traduc acest cuvînt prin „stradă”. Atunci „ikebana” ar fi „strada florilor”, caligrafia „strada scrisului”, iar judo „strada elastică”. Asta sună mult mai deschis, mai fermecător, mai inteligent.

În  lumea modernă, judo aparţine de domeniul sportului, iar caligrafia de domeniul artei. Nu mai au nimic în  comun. Dar micul element lingvistic „do” le ţine legate, chiar dacă vorbitorul nu e conştient de acest lucru.

Cineva care trăieşte într-o limbă străină devine conştient de asemenea relaţii pentru că uneori trebuie să traducă anumite cuvinte dintr-o limbă într-alta. Urme istorice şi  structuri ascunse ale limbii devin evidente în  oglinda traducerii. Structurile devin astfel mai evidente, dar, în  acelaşi timp, devin şi mai abstracte, mai imateriale. De exemplu, nu mai pot pronunţa un cuvînt precum „Hokkaido” ca şi  cînd  acesta ar avea o legătură naturală indestructibilă cu insula care poartă acest nume. Imediat încep să disec numele locului sau să îl traduc într-o altă limbă. Majoritatea autorilor dispreţuiesc o asemenea relaţie patologică cu limba lor maternă şi  evită să trăiască intr-o ţară străină. Dar eu văd un avantaj în  această relaţie întreruptă cu limba maternă şi  cu limba în  general. Devii un fetişist al cuvintelor. Fiecare parte sau chiar fiecare literă devine tangibilă, nu mai vezi unitatea semnatică, nu mai urmăreşti cursul vorbirii te opreşti peste tot şi  măreşti detaliile. Expozia detaliilor e înnebunitoare, deoarece arată imagini total noi ale obiectelor familiare. La fel cum nu eşti în  stare să-ţi recunoşti propria mamă văzută printr-un microscop, la fel nu îţi poţi recunoaşte limba maternă  în imaginea unui detaliu mărit. Dar arta nu trebuie să o portretizeze pe mamă într-un fel recongniscibil. Micile elemente ale unui cuvînt devin independente şi  pleacă în  căutarea rudelor lor pierdute. În  cazul meu, elementul „do” a devenit independent atunci cînd  un prieten m-a întrebat, la o expoziţie de caligrafie din Hamburg: „Ce înseamnă shodo? Are vreo legătură cu judo?”   

Am devenit conştient de existenţa cuvîntului „do” dar, în  acelaşi timp, acesta a fost distorsionat; inatonaţia şi  diferenţele dintre o vocală scurtă şi  una lungă s-au pierdut din cauza felului în  care era pronunţat cuvîntul, mai ales cînd era cuvînt străin.

Ceva asemănător s-a întîmplat la nivelul scrisului: odată am văzut cuvîntul „sado”, ceremonia ceaiului, pe un poster dintr-o cafenea din Hamburg. Scris cu litere, cuvîntul arăta ca un rîu portughez. Poate că cineva ar trebui să ajungă la acest rîu pentru a lua apă pentru ceremonia ceaiului. Gîndurile mele o luaseră razna: cu postpoziţia „wa”, cuvîntul ar fi „sadowa”, şi  ar suna ca un toponim din Cecenia. În  capul meu, cuvîntul a călătorit prin diferite peisaje lingvistice de cînd  a fost caligrafiat într-un alt script. În  limba germană, e neobişnuit ca un cuvînt să se termine cu „do”, exceptînd cuvintele străine precum „avocado” sau „tornado”. Dar muzica germană se poate termina în  „do” mai ales cînd  e scrisă în  mi-major. Psihoanaliza se poate termina cu conceptul de „libido”. 

În  timp ce vechea înlănţuire de cuvinte (judo-aikido-kado-sado-shodo, etc.) se înscrie în  acelaşi mod istoric de gîndire, o nouă înlănţuire de cuvinte oferă posibilităţi de asociaţii care au mult de-a face cu prezentul şi  în  care elementele din diferite culturi şi  zone geografice se unesc într-un mod surprinzător.

4

Dacă trăieşti în  cîteva limbi, ţi se poate întîmpla să formezi cuvinte noi din cele utilizate zilnic. Cînd  traduci, de exemplu, s-ar putea să găseşti două cuvinte care s-ar putea să aibă un acelaşi sens îndepărtat dar, în  rest, nici o legătură.  O dată, cu un coleg de la MIT, căutam un cuvînt german pentru cuvîntul englez „nonprofit”, care s-ar putea traduce direct prin „gewinnlos”, adică „fără profit”, dar acesta sună de parcă cineva chiar s-ar fi aşteptat să aibă profit. Trebuia să căutam atitudinea morală care implică renunţarea la cîştigul financiar. Am întrebat un coleg care ne-a răspuns: „gemeinnützlich” („ceea ce este folositor companiei” sau „servind bunurile comune”) ar fi cel mai potrivit echivalent german. Avea dreptate. Oricum, un ocean poate sta între două cuvinte. În  asemenea momente, cauţi conceptele din  spatele cuvintelor, nu te bucuri pur şi  simplu de frumuseţea traducerii. Dintr-o dată, cuvîntul englez „nonprofit” m-a lovit prin stranietatea lui, pentru că renunţarea la profit nu poate însemna, în  acelaşi timp, să fii folositor companiei. Dar cuvîntul german „gemeinnütig” este, de asemenea, puţin ciudat. Cine, în  afară de politicieni şi  de organizaţiile religioase, afirmă cu mîna pe inimă că activităţile lor servesc interesului comun? Acest cuvînt se foloseşte de obicei doar atunci cînd  ţi se returnează taxele.

Dacă  un cuvînt german arată ca unul englezesc, înseamnă, de cele mai multe ori, că au aceeaşi origine etimologică. Totuşi, înţelesul curent poate fi total diferit. O prietenă din Hamburg mi-a spus că a citit în  liceu multe poveşti poliţiste americane, în  original, şi  că se întreba mereu de ce erau omorîţi atît de mulţi caucazieni. Se spunea tot timpul: Cadavrul e de înălţime medie, de sex feminin, tip „caucazian”. În  germană, cuvîntul „Caucasian” se referă doar la persoane originare din teritoriul dintre marea Neagră şi  marea Caspică.  

Dacă  se compară un cuvînt german cu unul japonez, care sună la fel, acestea de obicei nu au nici o legătură istorică. Un anumit tip de supă cu paste, de exemplu, se numeşte „ramen”, exact ca cuvîntul german „Rahmen”, care înseamnă „ramă”. Un magazin unde se pot cumpăra astfel de paste se numeşte „Rahmenhandlung”. Tradus literar, acest lucru ar putea însemna „magazin de rame”. Aici e tot baiul (şi  îmi pare rău că trebuie să explic): acest cuvînt poate însemna şi  structura unei povestiri sau cadrul unui tablou. Istoric vorbind, aceste cuvinte nu au, bineînţeles, nimic de-a face unul cu celălalt. De aceea un asemenea fenomen nu este luat în  considerare, ci e văzut doar ca o simplă coincidenţă. Cei cu o „conştiinţă rigidă” mă vor întreba: de ce trebuie să se bage cineva în  asemenea jocuri de cuvinte?

Astăzi, cuvinte şi  imagini din lumi diferite se juxtapun. Prin migraţie, călătorii sau navigarea pe internet, oamenii se găsesc uneori în  situaţii cînd  juxtapunerea deja s-a făcut, dar o situaţie mentală potrivită acesteia nu a fost detaliată. Uneori, cînd  merg cu autobuzul prin oraş, sînt  înconjurat de conversaţii în  cîteva limbi.  Două propoziţii care îmi pătrund în  minte una după cealaltă, absolut din întîmplare, nu au cum să ocupe încă un spaţiu comun. Aveam nevoie de acel „cadru” care să conecteze propoziţiile. 

Povestea conexiunii absurde între două cuvinte nu e nouă. Suprarealiştii s-au gîndit la o masă de operaţie pe care să se găsească o maşină de cusut şi  o umbrelă. Este, de asemenea, posibil să legi două cuvinte într-o poezie prin rimă. Uneori mă gîndesc la un poem dintr-un volum de-al lui Goethe, „West-östlicher Divan” („Poeme: divanul din vest şi  din est”) în  care „fort” e rimat cu „Wort”. Mai încolo, în  acelaşi poem, alte cuvinte rimează între ele, cum ar fi „Orte” şi  „Worte”. Aceste trei cuvinte, „fort”, „Ort”, „Wort”, nu au o legătură etimologică, şi  de aceea această relaţie reprezintă un „joc de cuvinte”. Dar, din cauză că rima, în context poetic, a devenit o tradiţie, ea nu mai este considerată un joc de cuvinte.

De fiecare dată cînd mă gîndesc la aceste trei cuvinte împreună, am o anumită străfulgerare. Cuvintele creează locuri (iată cum sună: „Worte schaffen Orte”), dar deja tu ai părăsit locul unde ai trăit.

5

Cînd  faci o conexiune între două cuvinte care sînt separate de mii de kilometri, se produce un fel de electicitate în  mintea ta. O străfulgerare, un sentiment „minunat”. Ecranul strălucitor al calculatorului captivează, pentru că ne aminteşte de această străfulgerare. Un e-mail de la o persoană plictisitoare e, de fapt, la fel de plictisitor ca o scrisoare de la acea persoană. Dar orice e-mail poate să simuleze viaţa, doar din cauza suprafeţei de o strălucire electrică. Informaţia pe care o găseşti pe internet prin linkuri nu e mai interesantă decît cea pe care o găseşti într-o bibliotecă. Dar lumina electrică ne aminteşte de momentul fericit cînd  o idee ne-a străfulgerat prin minte. În  zilele noastre nu mai trebuie să mai foloseşti energia produsă de corp. Aceasta curge prin cablul electric. Dar aveţi grijă! Ecranul luminos seamănă cu cocaina. Cînd  cineva e într-una  drogat, corpul său se degradează repede. În  plus, e doar o iluzie că un text electronic strălucitor e la fel de „strălucitor” în  conţinut.

 E posibil să creezi în  corp o substanţă asemănătoare drogurilor. În  acelaşi fel, poţi crea electricitate în  creier. Procesul e stîngaci, dar are mult mai multe avantaje decît cocaina.

Nu vorbesc metaforic cînd  spun că simt cum îmi fulgeră în  creier. Mai degrabă aş susţine contrariul. Ceea ce a reuşit să facă tehnologia IT cu ajutorul electricităţii e, de fapt, o imitaţie a străvechiului fulger din creierul nostru. Multe lucruri din tehnologia IT sînt  doar transformări ale unor modele vechi ale relaţiei dintre cărţi şi  oameni într-un ecran strălucitor. De exemplu, a existat întotdeauna hypertext în  notele de subsol. Dar, pe cînd  notele de subsol pretenţioanse şi  neurotice scrise cu caractere mici de un învăţat posedat de cuvînt miros ca praful dintr-o bibliotecă, ele restituie o parte din acea pasiune nebună, dar hypertextul nu ne transmite nimic altceva decît pură informaţie. Interacţiunea jucăuşă dintre text şi  cititori există deja de cîteva mii de ani. După cum ştim, un text îşi schimbă înfăţişarea cu fiecare citire.

De aceea nu trebuie să vedem tehnologia IT ca pe o prelungire a vieţii noastre literare, ci mai degrabă ca pe restricţia fără sens a formelor lingvistice şi  poetice, şi  ar trebui să prelucrăm creativ această restricţie. Regulile stricte care guvernează rima, de exemplu cele care care guvernează nagrama sau haiku-ul, care la început par superficiale şi  străine de sensibilitatea noastră, de fapt joacă un rol foarte important în  poezie. Prin aceste reguli, infinita cunoaştere a autotului poate fi eliberată de un ordin conştient, care altfel l-ar guverna.  

Uneori în  munca mea am întors limitările calculatorului în  favoarea mea, ca o „tulburare creativă”. Limitarea în  cauză este inabilitatea calculatorului de a transforma semnele fonetice în  ideograme. Cînd  scriu în  japoneză pe calculator, mai întîi trebuie să tipăresc în  semne fonetice (în  alfabetul sau scrierea japoneză Hiragara).  Pentru că nu e posibil să instalez destule taste pe tastatură, nu există tastatură cu ideograme. La sfîrşitul fiecărtei fraze, apăs tasta spaţiu ca să transform anumite concepte în  ideograme. Dar pentru că există cîteva mii de ideograme, calculatorul ar trebui să înţeleagă conţinutul textului ca să găsească de fiecare dată semnul potrivit. Uneori nu înţelege corect textul şi  alege un semn surspinzător. Aest lucru reprezintă pentru mine oportunitatea de a alibera un cuvînt din propriul lui context, pentru a-i descoperi relaţii ascunse, oblice cu un cuvînt total neaşteptat. Ieri, cînd  am vrut să scriu în  japoneză cuvîntul „sado” (ceremonia ceaiului), mi-a apărut deodată pe ecran numele autorului francez Sade. Cine ar fi făcut legătura între el şi  ceremonia ceaiului? (Motivul pentru care vocala „o” de la sfîrşit a fost înlocuită de un „e” e o problemă complicată şi  plictisitoare, pe care nu vreau să o explic aici.) Din nou calculatorul nu a înţeles conţinutul textului şi  a apropiat cele două cuvinte. A organizat o întîlnire surprinzătoare, doar că nu a scris şi povestea în care se dezvoltă această relaţie. Povestea în  care marchizul de Sade realizează o ceremonie de ceai japoneză mai are de aşteptat pînă să fie scrisă.

Traducere de Alina Savin

Un fragment din textul „Scriind în reţeaua cuvintelor” a fost prezentat de Yoko Tawada pe 21 aprilie 2005 la New York cu ocazia festivalului Pen World Voices.

Yoko Tawada s-a născut la Tokyo în 1960 şi a studiat la Universitatea Waseda şi Universitatea din Hamburg.

A debutat cu Călcîie lipsă pentru care a primit premiul Gunzo în 1991. În 1993 a primit prestigiosul premiu Akutagawa pentru romanul ei Mireasa era un câine (tradus şi în limba engleză în 2003).

Scrie proză şi poezie în limbile Japoneză şi Germană. În 1996 a câştigat premiul Adelbert von Chamisso acordat scriitorilor străini pentru contribuţie la cultura germană.