Orice miracol durează trei zile

                                                                                                                     de Bogdan Mureșanu

 

Exilatul genovez, Giacomo d’Angelo, a pus piciorul pe tărâmul Histriei subțiat de fugă și fără nimic altceva decât hainele de pe el, dacă nu-i punem la socoteala nestăvilita sete de putere, abilitatea pentru alianțe vremelnice și priapismul care îi măcina clipele de răgaz. Se poate spune că Lumea a început în Histria în acel moment, fără sa fie consemnata cu precizie acea data. Cert este că genovezul a găsit acolo un ținut în care tămăduitorii și factorii de miracole se întâlneau la tot pasul, iar la orice răspântie se găsea câte un om sfânt atârnând la doi coti deasupra pământului, atât cât îi poftea inima. De altfel, mersul prin aer era mijlocul de transport preferat în Histria, înainte ca Giacomo d’Angelo sa instaureze Noua Ordine.

Acestuia nu i-a luat mult timp ca să-și dea seama că locuitorii acelui ținut trăiau într-o stare paradisiaca, vecina cu barbaria, însă fără brutalitatea acesteia. Nu cunoșteau vreo forma de organizare politica, deși obișnuiau să trăiască laolaltă. Păreau foarte primitori cu străinii, poate pentru că el era singurul pe care-l văzuseră vreodată, și acest lucru i-a dat sentimentul că a descoperit la rândul sau un soi de Lume Noua, asemenea celui mai  ilustru dintre genovezi. Limba pe care o vorbeau era un soi de latina vulgara, de unde a tras concluzia că în vremuri de demult Histria fusese colonizata de fugarii din legiunile romane care luptaseră la nord de Dunăre. Era posibil să fi fost în majoritatea lor condamnați la moarte sau dezertori, altfel nu pricepea de ce nici unul nu se întorsese în Imperiu cu vestea că un astfel de ținut exista dincolo de hotarele cunoscute. Intre timp orice urma a foștilor coloniști se ștersese și în van a căutat inscripții și efigii care sa dea mărturie despre perioada în care se întâmplase. Nu găsise nici una, nici o singura piatră care să poarte o însemnare oarecare cu numele Legiunii sau al vreunui soldat, iar faimoasele drumuri pe care armatele romane purtaseră gloria Imperiului nu ajunseseră pana acolo.

După cum si-a dat seama, Histria nu fusese niciodată o parte a lumii din care venea și din cate își amintea nici nu o văzuse pe vreo harta, ceea ce o făcea dintr-odată locul ideal în care dorea să-și petreacă tot restul vieții. Era ascunzătoarea perfecta pentru un fugar ca el, judecat ca anarhist și condamnat la moarte prin spânzurătoare pentru înalta trădare și conspirație împotriva Republicii Genoveze. Reușise sa scape din închisoare cu o zi înainte de execuție și fugise către nord vreme de săptămâni întregi, traversând munți și vai, râuri și mlaștini, pentru a se opri mort de foame și de oboseala în Histria. Din pricina priapismului chinuitor, a siluit prima femeie întâlnita în cale, iar aceasta l-a luat apoi în casa ei unde i-a dat un loc de dormit și l-a îngrijit ca pe un copil. Se pare că în loc de ura, Giacomo d’Angelo se alegea mereu cu recunoștința de pe urma violurilor sale de tâlhar la drumul mare, poate datorita patimii cu care își poseda victimele. Mădularul său mereu învârtoșat îl făcea un amant aproape perfect, închipuind noi și noi acuplări, spre mulțumirea deplina a ibovnicelor sale din lumea întreagă. Prima sa iubita, Amalia Rodriguez, o portugheza de 16 ani neîmpliniți, însă atotcunoscătoare în arta amorului liber consimțit, i-a prevăzut un viitor strălucitor, văzându-i mădularul înfoiat. “Nu știu dacă ai să cucerești lumea așa cum vrei, dar cu siguranța multe femei o să-ți cadă la picioare”, i-a zis. La fel s-a întâmplat și cu cele din Histria, care mai de nevoie, mai de curiozitate, au trecut în număr mare prin patul său, revenind cu plăcere ori de câte ori se putea.

Cu geniul sau politic, care îl vârâse în atâtea încurcături în vechea lume, genovezul a recunoscut șansele care i se ofereau și a profitat din plin de ele. Avea în fine ocazia să devina acel comandant carismatic și autoritar pe care visase mereu să-l întrupeze și iată că avea și pe cine să conducă: o turma de miei nevinovați fără nici un pastor sau, printr-o comparație mai pe gustul sau, o corabie fără cârmaci. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și schimbe numele, zicându-si Giacomo Capodistria, capul celor din Histria. Fusese tentat să-și adauge înainte un titlu pompos precum Generalissimul, însă a renunțat cu părere de rău pentru că n-ar fi putut impresiona cu astfel de tertipuri. Nimeni din acel loc nu știa la ce folosește un general. Poate mai târziu, si-a spus mulțumit deocamdată de stratagema prin care devenea fără putință de tăgada un fiu al Histriei. Chiar cel mai de seama fiu al acelui ținut, ba mai mult… capul Histriei, menire pentru care se pregătise, fără sa o știe, toata viata sa! în acel moment, Giacomo Capodistria începuse sa viseze cu ochii larg deschiși cum va construi drumuri, poduri peste care vor trece armatele Histriei spre victorie, de ce nu chiar spre Genova?, iar în fruntea lor va sta el, Părintele Patriei, Binefăcătorul, Civilizatorul care a scos țara din barbarie și a dus-o pe cele mai înalte culmi ale gloriei. Cufundat în dulcea reverie, genovezul își mărturisi sieși că era gata să facă istorie în Histria, mai ales că Istoria nu exista acolo, așa cum nu exista nici Timpul și măsura lui în ore, zile, ani sau regrete.

“Tot ce ați știut pana acum este greșit”, le-a spus, “eu sunt vestea cea buna, de care aveați atâta nevoie și nu am să preget cu nimic până nu am sa aduc Histria pe pământ. Acolo, de unde vin eu, a continuat netulburat chiar dacă ceilalți nu pricepeau o iota din păsăreasca lui, oamenii trăiesc în cetăți, în palate atât de înalte incit nu le cuprinzi cu privirea, iar corăbiile pe care le construiesc străbat toate marile lumii, aducând mirodenii și vietăți nemaivăzute.” O parte dintre ascultători s-au arătat mișcați de povestirile lui, mai ales cei fără nici un talent special la ridicarea în văzduh sau la săvârșirea miracolelor, iar aceștia au devenit mai târziu soldații din cumplita Legiune de fier, însă majoritatea celor adunați să-l vadă n-au fost înduplecați cu nici un chip de mascatoarele sale tablouri. așa că, proaspăt numitul Giacomo Capodistria, aducându-si aminte de vorbele Amaliei Rodriguez, s-a văzut nevoit sa cucerească Histria mai întâi prin femeile de acolo. Iar aceasta îndeletnicire i-a luat ceva vreme, cu neputința de măsurat însă, atunci când Timpul nu exista.  

·         

S-au deschis cerurile și s-a cutremurat pământul și atunci am știut că un străin a pătruns în Histria, îngreunând-o cu pașii săi. Stele cazatoare răscoleau cerul cu plete de foc, iar râurile curgeau dinspre mare către munți. Ploua în neștire cu pești stricați peste adăposturile noastre și am înțeles semnele pe care ni le aduceau norii. Totul în jur vestea începutul nenorocirii și căderea Histriei în păcatul ființei, pe care îl vestiseră înțelepții și sfinții, dar nu știam ce va sa vie. Peștii stricați începuseră sa miroasă îngrozitor, putrezind în căldura teribila de după ploi și atunci mulți dintre noi l-au văzut pentru prima data. Era așa cum se povestea: mic și îndesat, cu chipul tăiat, brațe puternice și cu un mădular ce lăsa brazda adânca în urma sa. Se vedea că era un bărbat iute la manie și tare aprig, chiar dacă pe atunci era lihnit de foame și sfâșiat de nesomn. Văzându-l pe străin atât de nevolnic și de lipsit de apărare, ne-am spus că Sfârșitul nu putea fi atât de pricăjit și am vrut sa-l îmbunam. I-am dat femeile noastre, îngăduindu-le să-i nască prunci pentru că el sa devina unul de-al locului. I-am ghicit gândurile și i-am vorbit limba doar ca sa ne facem înțeleși, dar totul a fost în van.  Nimic nu l-a înduplecat sa renunțe la instinctul său de fiară sălbatica în fața căruia sufletele noastre nu găseau apărare. Ar fi putut să devina un fiu al Histriei nemuritoare, însă a ales sa o prefacă după chipul și asemănarea sa: încrâncenat, plin de patimi și avid de putere. Am fi putut sa-l ucidem ca pe un prunc nevolnic, dacă am fi știut ce este moartea și uciderea! Dar nu știam! Binecuvântata fie năpârca și veninul din colții ei! Binecuvântat fie sfântul pământ al Histriei și șarpele răzbunării ascuns în adâncurile sale!

 

·         

 

Istovit de haosul care domnea pretutindeni în Histria, Giacomo Capodistria hotarî să instaureze legile gravitației și preceptele rațiunii în acea lumea îndărătnica, în care se simțea încă un străin. Era satul de femeile care se ridicau deasupra patului tocmai când erau cuprinse de febra extazului, lăsându-l greu ca o piatra intre așternuturile jilave de dragoste. Era furios pe puținii prieteni pe care si-i făcuse în Histria pentru că trăiau într-o lume miraculoasă în care totul era posibil. Așa că a vestit trecerea la o Noua Ordine, asemănătoare celei din care fusese exilat. A început prin a vorbi despre zădărnicia ridicării în văzduh și a sfârșit prin a o interzice cu desăvârșire. Firește că a fost luat în derâdere și o vreme oamenii locului au practicat mai departe vechiul lor obicei, însă pedepsele au devenit tot mai necruțătoare. Cel prins levitând sau măcar încercând sa se desprindă de pământ era imediat prins cu laturi sau cu năvoade pescărești și legat de pietre de moara prin lanțuri de fier. Acela se zbătea astfel vreme de săptămâni pana când învață sa uite cum se zboară. Câmpuri întregi erau semănate cu cei care nu aflaseră de Noua Ordine din Histria sau o ignorau, iar aceștia aproape că trăgeau pământul în sus după ei, atât de tare se opinteau în lanțurile grele. Un timp, zburătorii păreau că vor reuși sa prăbușească cerul peste veneticul care dorea sa schimbe lumea așa cum o știau încă de la Facerea Histriei. Cei mai neîmblânziți n-au putut decât sa se smulgă din legăturile de fier și să se ridice printre nori de unde nu s-au mai întors. Cei care au rămas s-au avântat în văzduh din ce în ce mai rar, iar în scurta vreme nimeni n-a mai îndrăznit sa se revolte și astfel Giacomo Capodistria a reușit sa impună legea gravitației în Histria. Mulți ani după aceea, nu va mai face nimic altceva decât să privească satisfăcut, legănându-se într-un balansoar pe veranda, mulțimea pestrița de trecători ce se plimbau încoace si-n colo prin fața casei sale. Fiecare pas pe pământ îl va simți atunci ca pe o încununare a victoriei sale și orice umbra pe cerul senin îl va străpunge cu bănuiala că lucrurile ar putea reveni oricând la starea dinaintea veniri sale în Histria.

Succesul cu zburătorii i-a dat atunci imbold sa meargă mai departe cu planul sau și să le explice tuturor avantajele Timpului. La acest capitol insa, a întâmpinat numeroase piedici ridicate de ignoranța deplină a locuitorilor din Histria care trăiau într-un prezent continuu, amestecând de-a valma trecutul cu viitorul. Semnele că de data aceasta lupta va fi mai grea erau nenumărate și Giacomo Capodistria a crezut pentru o clipa că lupta pentru o cauza pierduta, dar de cate ori nu simțise la fel în cetatea Genovei! Odată a auzit o femeie bătrâna spunând: “Oare și mort va fi tot la fel de înverșunat?” și atunci a știut că trăia și murea altfel decât toți locuitorii Histriei. Părăsea viața pentru totdeauna asemeni tuturor oamenilor pe care îi cunoscuse oriunde în alta parte a lumii, iar aceasta descoperire l-a umplut de mânie și de singurătate.

Dar cum sa-i faci sa înțeleagă esența Timpului pe cei care nu cunosc nici măcar deosebirea între a fi mort pentru totdeauna și a trăi? Și-a dat seama că avea o sarcină la fel de complexă precum cea de la Facerea Lumii, dacă nu cumva chiar mai dificila, fiind îngreunata de obișnuințele locului. Giacomo Capodistria era chemat sa prefacă lumea Histriei, sa o metamorfozeze după chipul și asemănarea sa, iar conștiința acestui fapt i-a dat putere sa meargă mai departe și să-i învețe pe cei din Histria ce este viata și moartea. Asemeni unui Ars moriendi, din cele pe care le răsfoise în mănăstirile din Toscana, Giacomo a elaborat micul tratat despre moarte ce purta titlul nefericit de “Moartea fără profesor”. Era structurat în doua părți: în prima se vorbea despre purificarea prin moarte, iar în cea de-a doua despre răsplata din cerurile descrise cu abilitatea unui cartograf celest în culori cat mai strălucitoare. Firește nu se înțelegea de ce trebuie să mori în lumea aceasta pentru a deveni nemuritor într-o alta, însă genovezul clarifica toate nelămuririle într-o mica addenda.

Argumentul hotărâtor, pe care îl rumegase îndelung în singurătate, avea să vină într-o zi când a chemat toata suflarea Histriei pe unul din câmpurile unde câțiva zburători neîmblânziți atârnau încă de lanțurile grele de fier. Purtând o uniforma cu fireturi de aur pe care o croise chiar el, Giacomo Capodistria le-a spus celor de fata: “Priviți acest câmp. Priviți-l bine căci așa arată Iadul pe pământ. Veți scăpa de el odată cu mine, dar pentru asta trebuie sa mor mai întâi.” Murmurele aprobatoare i-au dat de înțeles că se afla pe calea cea buna așa că a continuat: “Însă cum pot eu să mor, dacă voi nu credeți în Moarte?” Se pare că în acel moment aproape toți locuitorii Histriei au fost de acord cu el, pentru că mai mult de jumătate din suflarea de atunci a pierit pe loc din proprie voință. Au murit așa cum știau sa o facă, adică trecând pe nebănuite în lumea viselor din care odinioară se întorceau cu ușurința, cu deosebirea că de aceasta data nici unul nu a mai revenit în Histria. Ceilalți au așteptat ca Giacomo Capodistria să-și tina cuvântul la rândul său și astfel sa izbăvească Histria de prezenta lui, însă atât au avut de așteptat, încât moartea a devenit un obicei respectat de toți. 

 

·         

 

 

Blestemata fie umbra pe care străinul a lăsat-o pe pământ! Umbra și soarele în care a găsit intrarea în Histria, așa mort de foame cum era, întocmai ca un câine fără pripas. Până atunci trăisem în liniște fără să ascultăm de alte legi decât de cele ale inimii. Când simțeam că zburam, ne desprindeam tăcut de pământ și ne înălțam în văzduh, iar când simțeam că murim, închideam ochii și treceam dincolo unde ne așteptau cei dinainte și cei nenăscuți. Blestemate fie legile lui pe care le-am ascultat cu supunere oarbă încât am ajuns să avem rădăcini în pământ și sa nu mai știm ce este plutirea în văzduh! Blestemate fie și femeile care i-au născut nenumărați fii cu aceleași apucături turbate! Blestemat și dat uitării sa fie numele monstrului pe care mintea sa diabolica l-a creat doar pentru a ne ucide lent. Înainte de Timp eram atât de fericiți și lipsiți de griji! Eram veșnici și viețile noastre se scurgeau către moarte asemenea râurilor în mare și niciodată nu ne-am gândit sa măsuram cu ceva dragostea sau nașterea. Durau exact atât cât vroiam, nici mai mult, nici mai puțin. Cui i-ar fi trecut prin minte că un mister atât de mare se poate măsura cu clepsidra, cu ceasul, cu minutele? Cel mai mare rău pe care ni l-a făcut străinul, dat uitării sa-i fie numele!, este că ne-a lăsat sa credem că totul are o explicație, o pricina pentru care exista. Că  sentimentele au o durată anume în timp și că măsura este una și aceeași pentru toți. Înainte, mulți dintre noi trăiau mai multe vieți fără să simtă remușcări, se nășteau de mai multe ori și mureau de cate ori avea pofta fără sa pricinuiască vreo paguba bunului mers al lumii.

Blestemata fie ziua în care străinul a intrat în Histria pentru că de atunci avem zile și nopți, minute și moarte! Pentrude atunci am învățat să murim și să ne fie frică de trecerea Timpului.

·         

“Nici o umbra pe cerul Histriei, nici un nor în sufletul meu”, își spunea adeseori Giacomo Capodistria în anii ce au urmat, privind în sus din balansoarul așezat pe verandă. Era înconjurat, ca întotdeauna în lunga sa viata, de o liota de copii avuți cu nenumăratele ibovnice a căror singura menire era să-i astâmpere priapismul ce îl mâna mereu și mereu către noi aventuri. Din când în când mai tipa la ei sa se potolească, apoi își ațintea din nou ochii tăioși către tăriile cerului, pândind orice schimbare de nuanță. în privința umbrelor de pe cer avea dreptate căci de ani de zile nici un zburător nu se mai înălțase în văzduh, însă în sufletul său se ascundea încă o nemulțumire ca un gigantic nor. Era preocupat de mulțimea de tămăduitori și sfinți care hălăduia de la un capăt la celalalt al Histriei, schimbând cursul râurilor, amestecând de-a valma zilele săptămânii impuse cu atâta greutate prin Noua Ordine și astfel punând în pericol tot ce înfăptuise până atunci. O vreme trebuise să-i cruțe și chiar să se prefacă că îi încurajează, pentru că știa din prima sa patrie, din cetatea Genovei, că deznădejdea supușilor este dușmanul de moarte al unui conducător puternic. “Speranța în prăbușirea unui regim politic îl face să continue, iar lipsa ei îi pune capăt”, își zicea amintindu-și de unul dintre paradoxurile puterii.

Era o duminica ca toate celelalte de la începutul Timpului, când genovezul a hotărât să termine odată pentru totdeauna cu tagma sfinților și a factorilor de minuni, dintre care îi detesta cel mai abitir pe cei care își ziceau “solomonari”. Aceștia erau aducătorii de ploaie, înzestrați cu puteri nebănuite asupra mărilor din jur și asupra norilor. La porunca lor, valurile se înălțau cât casa de mari și se abăteau cu furie asupra țărmului, iar din cer putea să ploua zile întregi cu broaște râioase cat palma unui bărbat în toata firea. Șerpii veninoși și alte târâtoare scârboase din adâncurile pământului ascultau de un astfel de om ca de un îmblânzitor. Tocmai din pricina solomonarilor a decis sa fie mai precaut și sa nu interzică miracolele cu desăvârșire.

După ce a mai zăbovit o vreme în balansoar, a tras aer adânc în piept și a mai privit o data la Histria ce purta încă urmele dinaintea venirii sale. “Este clipa bătăliei finale și se cer pregătiri speciale”, și-a zis intrând în casă. A îmbrăcat uniforma cu fireturi aurite și a trecut în fata oglinzii anunțându-se răsunător: Generallisimul Giacomo Capodistria. Mulțumit de ținuta sa, a trecut la fapte, ordonând sa se tipărească afișe mari cu scrisul: “Orice miracol durează cel mult trei zile” și să fie lipite la orice răspântie, astfel încât toata lumea să le vadă. Apoi a împânzit Histria cu oamenii săi din Legiunea de fier, cu ordinul sa aresteze pe oricine nu respecta noua lege. S-a preumblat săptămâni întregi prin toate cotloanele Histriei, pândind și cea mai mica abatere de la cursul Noii Ordini, ce ironie, tocmai el care fusese judecat ca anarhist în cetatea Genovei!

O vreme, și slava Domnului și trimisului sau pe pământul Histriei, acum se putea măsura vremea în ore, zile, ani și regrete, lucrurile păreau a-i da ascultare deplină până într-acea zi când, așezat din nou în balansoarul de pe prispa casei, a simțit că nori grei se adunaseră deasupra casei sale. A sărit în picioare, tulburat de o presimțire neagra, și s-a îndreptat către poarta, dar nici n-a făcut bine doi pași că a și început să plouă cu toate târâtoarele iadului. Curgeau din ceruri șerpi cu aripi, broaște râioase cu ochi beliți, tritoni morți și sirene descarnate, cai de mare cu solzi și alți diavoli, printre care o jumătate de om calare pe o jumătate de iepure șchiop, așa cum nu văzuse nici măcar în cartea doctorului Ambrozie, “Despre monștri și alte ființe nemaivăzute”, pe care o răsfoise odată într-o mănăstire din Francia.

Beat de furie a urlat către cer: Cine a făcut una ca asta va plăti cu capul! Mă jur pe viața mea! Nici n-a băgat de seama că o vipera, ieșita dintr-o crăpătura a pământului, i se încolăcise de picior. Cu ochii ațintiți către norii mustind de diavoli, nici n-a simțit mușcătura mortala, însă în câteva ore și un munte de regrete era mai umflat ca un buboi. L-au dus către pat pe brațe și abia a mai avut putere sa poruncească tipărirea unor noi afișe cu scrisul: “Orice miracol durează cât este necesar”, că a și murit.

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved