Dragostea și Uitarea

                                                                                                   de Bogdan Mureșanu

 

Cei care spuneau ca Elena Capodistria își pierduse mințile și se închipuia o floare a soarelui, rotindu-se după ochiul orbitor de pe cer, se înșelau amarnic. Vroia doar sa se cufunde în uitare. Încerca cu disperare să uite ca și-a ucis bărbatul, cuprinsa de furie când l-a văzut cu alta în pat, trăgându-si la repezeala nădragîi  și inventând cu stângăcie scuze nătângi. Scuze la fel de batjocoritoare pentru inteligența unei femei ca și cele pe care mama ei le suportase ani de-a rândul de la șotul infidel. “Draga mea, nu este ceea ce crezi. Pot să-ți explic” erau cuvintele pe care le auzise de atâtea ori rostite de tatăl ei si pe care, era sigura, mai toți bărbațîi  din Histria le știau pe de rost, mai bine chiar decât orice rugăciune.

Nu indura gândul ca o mai înșelase și-n alte dăți fără ca ea să-și fi dat seama, așa ca se străduia să-și aducă aminte când anume i s-a părut că pielea lui mirosise altfel. Cu narile umflate, respira din nou aerul unor nopți trecute, când pe harta trupului de bărbat în plina putere dibuise un odor sărat, de fiară sălbatica. Era același pe care îl răspândeau armăsarîi  după împreunare, o știa și se mira ca nu și-a dat seama atunci. Era același miros acru ce plutea în încăperea unde l-a ucis, implantându-i un stilet venețian – ironia sortîi ! – drept în inima sa de urmaș al genovezului Giacomo Capodistria. Nu o tulbura amintirea sângelui roșu – vinețiu și nici țipetele isterice ale celeilalte – Cu tine, n-am nimic, i-a zis, îmbracă-te si pleacă! – ci trupul lui de colos, rămas dintr-odată dată fără vlaga, ce îi  stăruia neîncetat în fața ochilor, orice ar fi făcut, oriunde s-ar fi dus. De aceea căuta cu disperare lumina, vrând parca sa înlăture cu bisturiul orbitor imaginea imprimata ca o pecete pe tot ce privea. De aceea se rotea nebunește ca o floare a soarelui, găsindu-si alinarea doar în timpul zilelor senine, pentru ca noaptea, la lumina candelei de rugăciuni, mica icoana din fata ochilor, înfățișând-o ca pe Maica Domnului în brațe trupul Mântuitorului înjunghiat în inima, se rotea ca-ntr-un caleidoscop pana ce tot creierul îi  era inundat de replici fidele si tapiserii  însângerate reprezentând la nesfârșit aceeași scena. Atunci, sub bolta întunecata a capului, zeci de homunculuși, meșteri și calfe, înălțau schelele pentru a zugravi pe suprafața cortexului locomotor o fresca gigantică în vopseluri cu nuanțe blasfemice de roșu aprins. Pana dimineața când reușea să adoarmă pentru putina vreme, toata mintea i se făcea asemeni unei oglinzi cu ape străvezii , sparta deodată în mii  de cioburi lucitoare ce-nchipuiau parți din trupul lui.

Ca sa mai poată trai, a început sa uite, iar primul lucru pe care a încercat sa-l îndepărteze din minte a fost odaia în care au găsit-o cei doi fii , Polidor și Teodor. Aceștia aflaseră vestea de la mătușa Uriana, cea înzestrata cu darul de a vorbi cu morții . Îi  găsise pe amândoi în curte pe când se întorceau de la vânătoare și le spusese în felul ei înspăimântător: “Tatăl vostru a părăsit lumea asta. Mi-a lăsat vorbă să aveți grija de ea”. Nu pricepuseră dacă trebuiau sa aibă grija de lumea întreaga sau de Elena Capodistria, dar nici n-avuseseră vreme pentru înțelegere. S-au repezit către hanul unde, în iatacul de sus, au aflat-o mânjita de sânge din cap pana în picioare. Pe chip avea întipărita un soi de privire năuca ce rătăcea în neștire pe pereții  albi. I-au desprins cu grija mâna ce ținea încă stiletul cu îndârjire, iar ea nu s-a împotrivit în nici un fel și i-a urmat ascultătoare fără să simtă nimic din cele ce se petreceau în afara sufletului sau.

Cu cât se depărtau de încăperea în care zăcea el, cu atât lumea Elenei se îngusta, mărginindu-se în cele din urma doar la cei patru pereți spoiți cu var strălucitor unde îi  ținea încă trupul cald în brațe și-l privea cu toata dragostea. Acolo nu mai simțea nici un pic de ură, pentru ca acum era numai al ei, pentru eternitate, și nu avea să-l mai împartă cu nici o alta femeie de pe această lume sau de pe alta. Și în vise, așa cum nu o făcuse cât el trăise, își va păzi iubirea de ielele răpitoare și de alți demoni ai nopții  care pot tulbura chiar și după moarte legătura sfânta dintre un bărbat și o femeie. Își va aduce aminte de la preoți că duhurile rele se împart după parte femeiasca și parte bărbăteasca în cele ce se cheamă succubus si incubus, ispitind cu necurățenia lor pâna si cel mai adânc vis în care se își făceau sălaș poftelor necuviincioase. Astfel va uita ce-i tihna somnului si își va trai nopțile în veghe, iar restul zilelor în lumina orbitoare a soarelui.  

·         

Au închis-o într-o odaie îndepărtata, aflată în aripa de răsărit a casei Capodistria pentru ca să aibă lumina toata ziua și pentru ca Histria să uite încetul cu încetul sângele vărsat. Au spus ca își pierduse mințile ca să o scape de judecată și în sinea lor au sperat sa aibă dreptate și s-au străduit sa o dovedească. Elena părea singura care nu lua parte la propria-i întâmplare pentru că mințile îi  rămăseseră alături de imensul trup însângerat și nu plecase de acolo nici măcar pentru o singura clipă. Nici n-a observat că era închisa într-o alta încăpere, la fel de albă ca aceea în care se petrecuse crima, dar fără nici un alt lucru în afara de salteaua de cânepa din colț și de candela cu ulei înmiresmat. Teodor a îndepărtat din lumea ei orice obiect ascuțit pentru că se temea că își va lua viața cuprinsă de remușcări, îndată ce aburii  maniei se vor fi risipit. Așadar, mâncarea i-o aduceau într-un castron de lemn, gata preparata și neînsoțita de tacâmuri, iar draperiile le-au înlăturat ca nu cumva să încerce sa se spânzure cu ele. Nemaiavând altceva de făcut si neputând să-și regrete cu adevărat fapta, Elena Capodistria s-a abandonat cu patima uitării  așa cum odinioară se lăsase în voia dragostei.

A început prin a-și șterge din minte ziua în care s-a născut și nu i-a fost prea greu pentru ca oricum nu-și aducea aminte nimic. Tot ce știa aflase de la părinții  ei și de la sora sa mai mare, Uriana. Erau frânturi de poveste despre o ora târzie în noapte, despre o tăcere neobișnuita pentru un nou-născut și cam atât. Le-a înlăturat pe toate din memorie ca si când n-ar fi fost, eliberându-se astfel de povara nașterii . În această viață, noi știm cu siguranța doar câteva lucruri: ca avem o singura mama și o singură zi în care ne-am născut. Pater semper incertus est. Și la fel de nesigură este și ziua morții  fiecăruia dintre noi, mai ales ca puteam muri de mai multe ori la rând, uneori chiar fără s-o știm. Elena Capodistria nu mai voia sa știe nimic din toate aceste amănunte biografice și le-a aruncat fără nici un regret în flăcările uitării .

Sub bolta țestei sale, un homunculus ca toți ceilalți, un fel de calif Omar al speciei sale, se pregătea sa arunce în foc memoria nefolositoare a Elenei. Cu voia ei, acesta strânsese toate mărturiile legate de ziua în care părinții  au aflat ca odrasla lor cea mare, Uriana, avea darul de a vorbi cu morții . Apoi, omulețul a îngrămădit peste tot vraful amintirile materne legate de cei doi fii  ai Elenei: Teodor si Polidor. Torța uitării  a fost azvârlita peste rugul uscat ce se înălța în mintea ei și l-a prefăcut pe data în scrum.

In tot acest timp, viața sa exterioara continua ca într-un tainic ritual al unei  religii  încă necunoscute. În fiecare dimineața cu soare, era scoasa din încăpere și lăsata în curte sub supraveghere. Ajunsa acolo, se pironea într-un singur loc și urmarea cu privirea ochiul galben de pe cer, dând astfel naștere în toata Histria zvonurilor potrivit cărora înnebunise și se închipuia o floare a soarelui. Teodor nu a încercat în nici un fel sa stăvilească gurile rele, ba este foarte posibil ca el însuși să fii  dat imboldul unor atare speculații . N-ar fi vrut sub nici un chip ca un Capodistria să fie judecat pentru omucidere, mai ales când verdictul se putea ști dinainte.

Uriana nici nu îndrăznea să se arate în cale sorei sale, pentru că era singura femeie care încă mai putea sa-i vadă soțul. La urma urmelor, ea avea darul de a vorbi cu morții și acest har putea trezi din nou gelozia Elenei Capodistria, gelozie ce o împinsese să săvârșească un omor. Uriana nu vedea nici un motiv pentru care aceasta s-ar fi înfrânat de la înfăptuirea celui de-al doilea, așa că a preferat să întrebe de sănătatea Elenei de fiecare data când aceasta nu era în curtea casei.

Polidor părea singurul din familie cu adevărat covârșit de nenorocire, bineînțeles în afara de cel care murise, dar despre acela, Uriana zicea totuși ca îl găsea mereu mai întremat atunci când se întorcea din lungile sale peregrinări pe tărâmul celor nevii. Polidor devenise tot mai trist si mai însingurat, parând chiar ca se ferește de orice femeie. Poate ajunsese sa le învinovățească pe toate celelalte de moartea tatălui său, mai puțin pe cea care o săvârșise. Și cum ar fi putut de altfel sa-i găsească vreo vina oarecare Elenei Capodistria care se îmbăia în lumina soarelui, purtând mereu un zâmbet nebunesc pe buze?

In mintea ei, cetele de homunculuși adunaseră toate amintirile de prin cotloanele memoriei, le făcuseră vraf și le dăduseră foc demult. Se mistuiseră astfel însemnările ei de domnișoara fără prihană, zilele rușinoase când a descoperit ca are sânge între picioare – a deveni femeie este o cale fără întoarcere, era unul din gândurile incendiate -  caietul cu poezele între filele căruia ținuse un trandafir vestejit primit de la nu știu ce amorez turbat, amintirea unui inel cu rubine, primul sărut furat într-o căpița de fan, gustul unui mar auriu într-o seara oarecare de toamna, o strângere de inima într-o noapte rea, un cântec pe care îl auzise o data de la niște țigani, ochii  sfredelitori ai nebunului din fața bisericii  – mereu o înspăimântau cu lucirea lor smintita, făcând-o să bănuiască că acela știa mai mult decât spunea sau oricum decât se înțelegea din spusele lui și a fost fericită să arunce în foc amintirea acelor ochi, întrebându-se de ce nu a făcut-o mai din vreme – trupul gol al celui ce avea să-i devina șot,  rochia alba de crinolina, diadema așezata pe căpșor, intrarea triumfală în casa Capodistria, seara în care s-a lăsat pătrunsa și a aflat că dragostea poate fi sfâșietor de plăcuta.

Împreună cu acestea, ardeau un morman de vagi bănuieli pe care le avusese de-a lungul primilor ani petrecuți împreuna, amintirea unui miros de animal sălbatic pe care îl dibuise cu nările larg deschise când el se întorsese de la vânătoare, opintelile de la nașterea celor doi feciori – mai ardeau câteva romane cavalerești și regretul că viața ei nu fusese asemenea acelor prințese ce oftau toata ziua privind în zare printre crenelurile castelurilor. Limbile de foc prefăcuseră în cenușă până și numele ei care nu-i va mai spune niciodată nimic. Uitase toate îmbrățișările lui mincinoase, chiar dacă  aici întâmpinase cele mai multe piedici, căci trupul are și el o memorie a lui, independentă de voința noastr㠖 aceste amintiri se lăsaseră cel mai greu mistuite de foc, fiind îmbibate de lacrimile atâtor nopți de așteptare și singurătate, însă în cele din urma homunculușii  fochiști izbândiseră și le prefăcuseră în cenușă.

Pretutindeni în sufletul sau, domnea Uitarea, în afara unui singur colț aflat undeva sus pe cupola minții  și în care se mai putea zări în culori șterse un sfâșietor tablou cu un bărbat în putere zăcând în înjunghiat în brațele unei tinere doamne. Nu mai știa ce reprezintă acea scena și nici cine sunt cei doi: cel mort si cea care îl jelea, dar nu se putea împiedica sa nu se întristeze de fiecare data când o revedea în întuneric. Avea nevoie de lumina, de cât mai multa lumină pentru a incendia și ultima rămășita de memorie. Avea nevoie de focul purificator pentru a înlătura tristețea acelui tablou si avea sa-l obțină din afara sa.

Singura întâmplare care i-a mai tulburat viata exterioara, oricum într-o măsura mult mai mica decât pe a celor din jur, a fost marele incendiu ce a cuprins casa Capodistria. De săptămâni întregi, ploaia nu mai contenise, iar soarele nu se mai arătase de după draperii le norilor.

Elena se agățase cu disperare de gratiile ferestrelor pândind o singura geană de lumina care sa-i șteargă din ochi trupul însângerat al celui mort, însă griurile pastelate guvernau cerurile fără nici o speranță pentru timpul senin. Degeaba închidea ochii  cu furie, el continua să zacă acolo în privirea ei. Oricât s-ar fi zbătut și oricât s-ar fi izbit cu capul de pereți, acela nu se clintea o clipa. Elena avea nevoie de lumina și dacă  soarele nu i-o dădea, atunci trebuia sa o capete cumva. A scos câteva scânduri din podea, le-a pus una peste alta și le-a dat foc slujindu-se de candela. Când văpaia flăcărilor i-a mângâiat fata, i s-a părut că simte din nou senzația plăcuta a unor degete ce i se jucau prin par si a căzut în genunchi, cu ochii  în lacrimi. Era o amintire ce venea dintr-o alta viață despre care nu mai știa nimic.

S-ar fi prăpădit înăbușita de fum, dacă  Teodor n-ar fi spart ușa, scoțând-o pe data de acolo. Părul îi  luase foc, ca și cămașa de noapte, cu toate acestea s-a împotrivit din răsputeri, nevrând cu nici un chip sa părăsească încăperea luminata.

In acea seara, bărbații din casa au trudit din greu sa stingă vâlvătaia care cuprinsese întreaga casa. Au cărat găleți întregi cu apa, au aruncat saci de nisip peste limbile mistuitoare de foc, dar tot n-au reușit să salveze aripa de la răsărit. Femeile și copiii au dormit în curtea din fața casei, rugându-se pentru izbânda în lupta cu focul. în toata acea adunare se întrezărea o singura siluetă stând în picioare. Cu chipul scăldat de lumina, Elena Capodistria se bucura de soarele acela furios, stârnit în plina noapte. Sub bolta minții sale, ultimele culori ale scenei ce o întristase atâta se pierdeau în negrul de fum, schelele rațiunii se prăbușeau, iar tencuiala gândurilor se desprindea cu zgomot. Nisipul timpului din clepsidra sufletului sau se topea într-o uriașa oglindă a nebuniei veșnice și fără de margini.

 

Spre dimineața, Teodor Capodistria s-a arătat istovit de nenorocirea ce se abătuse asupra casei lor, dar în același timp ușurat să constate că mama sa nu era deloc în toate mințile. De fapt, așa sperase încă de la oribila crima și iată că în acea seara se dovedise a fi adevărat. Din nefericita întâmplare, Teodor aflase ca Elena Capodistria avea nevoie mai mult decât de orice altceva de lumina, așa ca a închis-o într-alta odaie cu pereții  acoperiți numai de oglinzi. Câteva candele erau aprinse zi și noapte, iar mica lor flacără se multiplica la infinit, prin jocul de sticla, într-o gigantica vâlvătaie.

Elena Capodistria  avea să descopere raiul în acea încăpere din care nu va mai ieși niciodată. Când feștilele candelelor se vor fi stins de mult, tot va mai fi rămas o stea pe cer, oglindindu-și razele în încăpere, iar ziua, soarele îi  va fi inundat nervul optic cu mii de culori nemaivăzute pana când Elena avea sa uite și la ce este buna privirea. La scurt timp după acea, avea sa orbească, iar ultima imagine pe care o va mai păstra nu va fi deloc cea a iubitului ei, viu sau neviu, ci a unui soare portocaliu înconjurând-o din toate părțile. Se va roti încet în miezul de lumina până când mintea ei va căpăta lustrul unei oglinzi bine șlefuite.

Va fi uitata și va da totul uitării. Va fi oarba ca o cârtita și slabă ca o stafie după ce se va fi hrănit numai cu gândaci și flori de mucegai. Va uita tot ceea ce a trăit, iubit sau urât, dimpreună cu numele și chipul său de odinioară. Va înlătura totul din minte, mai puțin că totul are un sfârșit. Chiar și după ce lumea întreaga se va fi sfârșit de mult, ea va fi uitat să moară și nimeni nu va fi fost acolo sa-i aducă aminte.

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved