Denise Duhamel

Patru ore

Sora mea îşi ia fetele de la şcoală din staţia de autobuz

de când o fetiţă de nouă ani din cartier

a fost atrasă într-o maşină de un bărbat

care i-a spus că şi-a pierdut pisica pe acea stradă.

Povestea lui era că mica mingiuţă de blană

fugise pe undeva în apropierea căii ferate

si că avea nevoie de ajutor pentru a o găsi.

Fata era deşteaptă şi fusese învăţată

tot ceea ce adulţii credeau că trebuie să ştie

chiar şi despre cei mai răi oameni străini, dar ea dorea

să devină veterinar când va creşte.

Iar bărbatul arăta ca şi cum plânsese mai înainte.

„A ţinut copilul acela în maşină timp de patru ore”,

îmi spune mama, mama mea care i-ar tăia coaiele

dac-ar avea ocazia. Ştiu că vorbeşte ca orice femeie din clasa de mijloc

când zice asta, şi eu vreau să spun „nu”,

dar îi împărtăşesc sentimentul. Tatăl meu

crede că violatorul merită să fie împuşcat –

fără a i se pune vreo întrebare. Cumnatul meu are o armă,

iar sora mea ştie că el ar folosi-o dacă cineva ar încerca sa se atingă

de vreuna din fiicele lor, nepoatele mele şi ale părinţilor mei.

Patru ore înseamnă mai mult decât două filme unul după altul,

mai mult decât unele curse aeriene continentale,

mai mult decât o întreagă după-amiază la şcoală.

Nimic nu se scurge mai încet decât timpul când ai nouă ani,

nimic nu este mai fragil decat încrederea.

Violatorul a coborât-o pe fetiţă la o pizzerie

şi oamenii care lucrau acolo au chemat salvarea.

Înainte de asta, nepoţelele mele străbăteau pe jos scurta distanţă până acasă

iar acum protestează, vrând să ştie de ce nu mai au voie să o facă.

Violatorul nu a fost prins, iar zvonurile sunt îndeajuns de înspăimântătoare.

Sora mea se întreabă cum le-ar putea spune totul fiicelor ei,

care iubesc animăluţele mici şi nu vor decât să fie de ajutor.

Traducere din limba engleză de Claudiu Komartin