Farse, istorii, ghinionul ghinioanelor 

de Marius Miheţ

Volumul de proză scurtă pe care îl propune Lucian Dan Teodorovici  este unul eterogen, cuprinzând scrieri mai vechi şi recente. Prozele cuprinse în secţiunea Gândacii sunt recuperate din unele volume anterioare tipărite pe hârtie (deteriorate de mulţimea greşelilor de tipar) ori în format electronic. Sunt surprinzătoare pentru sobrietatea cu care au fost scrise, deşi aparţin unei vârste care reclamă un anume tip de dinamism. Realizările recente, grupate în secţiunile Să ne ierte Pistruiatul şi Fursecuri palpită prin faptele şi episoadele înfăţişate. Cele trei secţiuni ale volumului comunică, totuşi, printr-un filtru încrustat cu aceleaşi particularităţi cu care ne-a obişnuit deja autorul ieşean. Prelungirile din romanul Circul nostru vă prezintă sunt de asemenea identificabile în construcţia unor personaje şi situaţii. În ansamblul său, Atunci i-am ars două palme este un volum în egală măsură recuperator şi stimulator. O dată, recuperează, cumva nostalgic, scrieri de care autorul se simte legat, integrându-şi tipăriturile nefericite ori rătăcite. Apoi, volumul, ca oricare altul de proză scurtă din opera unui romancier, afirmă, stimulator, o trecere, alta, spre roman. Nu trebuie uitat că Lucian Dan Teodorovici face parte din noua generaţie de prozatori consacraţi de editura Polirom. Asemeni lui Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici poate fi considerat un buzdugan al generaţiei sale (printre altele, s-a numărat printre susţinătorii fervenţi ai colecţiei dedicate prozei tinerilor propusă de aceeaşi editură ieşeană).

Lucian Dan Teodorovici te plimbă cu proza lui printr-un social aparent banal. Ştie să alcătuiască situaţii delicate, iar dacă te împiedici, nu te ajută; e tipul care râde cu poftă, poate revine, pentru puţin timp, grav, apoi îşi reia acelaşi râs molipsitor (sau cum spun moldovenii noştri: „Am râs de m-am spintecat!”). Teodorovici are darul de-a spinteca fapte de viaţă, de obicei personale, grăbindu-se, mai tot timpul, să deturneze aşteptările cititorilor, prin deznodăminte surprinzătoare. De multe ori, gradul de spectaculozitate se rezumă la soluţii (explicaţii) care tatonează absurdul, recurgând în permanenţă la un comic care se naşte întotdeauna din tragic. Din prima secţiune a cărţii, Gândacii, se reţine Guma de mestecat, o schiţă excelent construită şi atent dozată. Condusă teatral, bucata de proză ne introduce într-un univers al oamenilor rataţi, acea categorie pe care Teodorovici o suspectează întotdeauna în prozele sale: ghinioniştii. Situaţiile domestice ori sociale relevă destinul unor personaje prin nimic ieşite din sfera banalului, dar care se transformă în victime. Din cauza unei banale gume de mestecat, personajul din aceeaşi schiţă pierde simţul realităţii şi suferă o depresie, fratele şi sora din Ştef-ca ponegresc prin incest imaginea divină, eroul din Moise, cerşetorul are revelaţii mistice schizoide legate de conştiinţa binefacerii, sinucigaşul din Un om obişnuit ratează actul morţii, alegând să rămână o victimă a vieţii. Această primă secţiune a volumului (Gândacii) comunica cu secţiunea a treia (Fursecuri), semn că Teodorovici a rămas fidel unui sistem propriu de interferenţă a realului cu iluziile individuale. În Bagatelă un tânăr moare spectaculos ucis accidental de un fost ziarist. Ce-l leagă pe eroul din această povestire de ceilalţi eroi e farsa (farsele) destinului, situaţiile incredibile şi spectaculare.

Am putea clasifica aceste personaje în trei categorii: prima: ghinioniştii, a doua: rataţii şi a treia: dezorientaţii. Cele trei categorii merg de cele mai multe ori mână în mână, în doze diferite, acceptând, fiecare în parte, inserţia de comic derivat din tragic şi ironia naratorului. Pârghiile destinului funcţionează pentru eroi asemeni unor „factori cumulaţi” (Bagatelă), întinzând nervi şi grăbind reacţii necontrolate (fie individuale, fie ale societăţii). Trebuie spus că socialul în proza lui Lucian Dan Teodorovici e, în cea mai mare parte, opresiv. Uneori acribia maliţioasă a autorului în a înfăţişa diverse episoade e reprezentată aproape matematic (Cea mai mare porcărie) ori camuflată în parabolă (De-a Isus) sau absurd (Afişul). Politicul şi politicienii sunt supuşi unei acide ironii (Prtidul, Câine vs. Senator), la fel anumite categorii sociale (funcţionarii, poliţiştii – în Fursecuri) şi chiar „momentele istorice” (Momente istorice). Între acestea, cele mai reuşite sunt De-a Isus şi Momente istorice, remarcabile prin expresivitatea şi naturaleţea cu care sunt scrise. Fursecuri e un re-make modern după Proştii lui Rebreanu, prezentând eşecurile unui ţăran cojocar prin Oraşul vampir, prostit de la taximetrişti la funcţionarii irascibili. Omul care făcea ca diferite vieţuitoare şi Pentru pete dificile se aseamănă prin articulările thanaticului şi ritualului de înmormântare. Suntem, pe de-o parte, în Groapa  lui Eugen Barbu, acolo unde babele Cuţaridei prelucrează ultimele bârfe în biserică şi-n afara ei, şi, pe de altă parte, în „oltenismul” lui Sorescu. Dar, cea mai apropiată îmi pare scriitura lui Lucian Dan Teodorovici de proza lui Petru Cimpoeşu cu deosebirea, în cazul lui Teodorovici, a plasării accentului pe tensiunea ratării şi mai puţin pe cea transfigurată voios, optimistă (mistică). În comparaţie cu Cimpoeşu, Teodorovici e un copil „bătrân” (asemeni majorităţii colegilor de generaţie”).

„Bătrân” ca toată „degeneraţia” care şi-a pierdut copilăria în comunism. Am lăsat înadins deoparte capitolul Să ne ierte Pistruiatul. Acesta cuprinde amintiri din perioada ceauşistă. Sunt nişte schiţe scurte şi percutante prin tragismul participării la scene şi evenimente trăite cu o înfiorătoare inocenţă şi naivitate. Pline de candoare, aceste amintiri radiografiază întâlnirea cu limba (O limbă...), dulciurile aruncate de străini din trenuri (Dulciuride la rapid), CAP-urile (Apoi am învăţat...), Moş Gerilă şi Moş Crăciun, trubadurii moderni ai comunismului (Un tonomat de poezii), sexualitatea virtuală nerevelată (Ştiuleţi, bostani, video), radio Europa Liberă, evenimentele de la Braşov, ş.a. Aproape caragialiană e Tot un fel de vot, cea mai seducătoare schiţă din această secţiune. Manifestaţiile de la Braşov surprind, în ochii copilului narator scena fugăririi unui câine ce poartă pe spinare pancarte cu înscrisuri duşmănoase regimului, de către miliţieni. Scena aduce cu luarea câinelui la tărbacă din Grand Hotel „Victoria Română”, tot o „victorie”, şi în schiţa lui Teodorovici, istorică şi parodică. Concentrat în 14 schiţe, capitolul dedicat amintirilor sub comunism ar fi putut avea o mai mare consistenţă, o dezvoltare pe care mi-ar fi plăcut s-o urmăresc într-un roman al tinereţii pierdute în comunism văzute din perspectiva tânărului (încă) în capitalism.

Lucian Dan Teodorovici se mişcă abil şi rafinat pe spaţii mici, construind scene şi  lumi spectaculare printr-o simplitate propagată cu un real talent de povestitor. E interesant de urmărit pe viitor cât şi cum se manifestă impulsurile de dramaturg pentru care Teodorovici arată permanent disponibilităţi. Teodorovici e apoi un farsor subtil în lupta cu textul şi atenţia cititorilor, ştiind cu o precizie rară vârstei să manevreze frâele naraţiunii.

Povestirile cuprinse în Atunci i-am ars două palme confirmă un prozator cu un acut simţ al realităţii, preocupat de extragerea umorului din fondul cel mai tragic al socialului opresiv. Între două romane, prozele din acest volum îşi găsesc firesc locul în procesul scriiturii lui Lucian Dan Teodorovici. Aşteptăm, deci, romanul.

Text publicat în revista „Familia”, nr.5/2004