Farse, lacrimi și o găleată de sânge 

 

                                                                                               de Tiberiu Stan

         

Se știe că Italia epocii pe care ne-am obișnuit să o numim Renaștere a fost, înainte de toate, una a farselor. Așa cum ne-o arată și marele Burckhardt, nu explozia artelor frumoase, nu redeșteptarea limbilor clasice, nu îndrăzneala noilor filosofi ai naturii au dat culoare acelor vremi fastuoase, ci înclinația oamenilor spre șotii, spre glume, spre feste jucate celor din jur. De la copil la bătrân, de la bogat la sărac, de la sfânt la păcătos, care mai de care se întrecea să îi ia pe ceilalți peste picior, să născocească tertipuri și să provoace împrejurări prin care să se impună, să își dovedească superioritatea în zglobia întrecere a ascuțimii de minte și a șireteniei.

Fără dușmănie, fără încrâncenare, ușoare și tăioase ca o lamă sarazină, farsele renascentiste sunt adevărate capodopere ale genului, ce au făcut să pălească de invidie zeci de generații de urmași, discipoli mai puțin norocoși. Ce le-a lipsit? Inspirația? Talentul? Sau întreaga atmosferă - de relaxare, de nepăsare, de inocență - ce a făcut din Renaștere timpul prin excelență al farsei?

Toate acestea, și multe altele, au fost deja scrise de Burckhardt. Dar, cum ilustrul elvețian și-a propus să trateze sintetic fenomenul, fără a intra în amănunte prin exemplificări detaliate, am luat asupră-mi această sarcină.*

 

 

Genova, 1477

Prea puține istorii oficiale rețin întâmplarea redată în cele ce urmează.  Eroul acesteia e cardinalul de Santa Cecilia, Cibo, mare amator de tinere fete. Scrupulos din fire și teolog iscusit, Cibo a găsit soluția prin care să-și împace conștiința cu încălcarea repetată a legământului de celibat. Necinstea numai fecioare evreice, de a căror disperare se folosea apoi pentru a le creștina și a le trimite la mânăstire. În acest fel poftele sale nelegiuite slujeau gloria veșnică a Bisericii. Ani de-a rândul au mers lucrurile așa, căci evreice erau pe atunci peste tot, și cardinalul Cibo avea de unde alege. De creștine se ferea ca de dracul.

Într-o zi, în timpul unei călătorii incognito, i s-au aprins călcâiele după frumoasa Miriam, fata lui Rabi Iehuda ben Solomon, din Livorno. A poruncit să îi fie adusă, împreună cu tatăl, și i-a propus acestuia un târg: viața lui contra onoarei fetei. Evreul a cerut - și a primit - trei zile de gândire, timp de care s-a folosit pentru a își lua revanșa, în avans, față de cardinal, botezându-și fata într-o biserică oarecare. La sfârșitul celor trei zile, cu ochii în lacrimi și cu sufletul în sânge, Rabi Iehuda a predat-o pe Miriam.

Iar în dimineața următoare, în zori, a apărut la casa de desfrâu a cardinalului - pusă la dispoziție de vărul său Doria - și i-a dat vestea fatală: necinstise o creștină. Lui Cibo, disperat, îi rămăsese o singură soluție logică: inversarea datelor. Circumcizia a fost săvârșită chiar de către tatăl fetei, pe care cardinalul l-a sugrumat apoi cu mâna sa. Pe Miriam a mai păstrat-o o vreme, după care i-a tăiat limba și a lepădat-o la mânăstire. Iar apostazia sa a rămas necunoscută, astfel că, ani buni mai târziu, Cibo a fost ales papă, sub numele de Inocențiu al VIII-lea. Avea să rămână în istorie ca dușman de moarte al vrăjitoarelor.

 

 

Tivoli, 1492

Nimic nu părea a tulbura bătrânețile venerabilului senator Gondolfo. Asta până în ziua în care Destinul i i-a scos în față pe teribilii frați Colombini. Gemenii - Tomasso și Pietro - adunaseră împreună șaizeci și patru de primăveri, toate (sau aproape toate) pline de fărădelegi. Condotieri, bandiți de drumul mare, cămătari, dar mai presus de toate pariori invincibili - de parcă Diavolul însuși ar fi pariat împreună cu ei - își făcuseră un titlu de glorie din a nu pierde niciodată, nimic, în fața nimănui. Și până acum reușiseră.

Cu senatorul s-au întâlnit la o cursă de armăsari. Așa își petrecea timpul bătrânul - după ce renunțase, pe rând, la femei, la băutură și la politică - în plăceri pe care sănătatea lui șubredă i le mai permitea. Aici s-a întâmplat ceva fără precedent. Calul pe care pariase Gondolfo a ajuns primul la linia de sosire, dar în același timp cu acela al fraților Colombini. Arbitrul n-a putut spune dacă vreunul trecuse înaintea celuilalt.

În mod normal, câștigul ar fi trebuit împărțit. Senatorul n-ar fi avut nimic împotrivă, dar gemenii s-au opus categoric. "Nimeni nu împarte câștigul cu noi. Să mai alerge o dată, numai calul nostru și al tău". De bună credință, Gondolfo s-a învoit. Iar când, aproape de sosire, calul său era cu doi pași în față, cei doi Colombini au ridicat armele și au tras. Câștigaseră din nou.

Dar senatorul nu mai pomenise așa ceva. Tremura și spumega tot - îi curgeau bale și prin urechi: "Ticăloșilor! Criminalilor! Pui de năpârcă! Veți plăti pentru asta înmiit; nimeni nu se poartă cu mine așa! Mă voi folosi de influența mea în Senat, ba mă voi duce și la noul Papă... Cândva mergeam la curve împreună. Până nu vă termin, nu mă las! Ascultați la mine, pungașilor, așa bătrân cum sunt, voi vedea cu ochii mei cum veți fi decapitați. Și ochii mei se vor bucura. Fii de cățea puturoasă și lacomă!" Auzind acestea, cei doi frați i-au răspuns, într-un glas: "Pe cât punem pariu, broscoi holbat, chelbos și tembel?". Și au plecat, val-vârtej. Era clar că aveau ceva în minte.

Și, într-adevăr, două săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă, pe la prânz, gemenii l-au răpit pe senator, l-au dus la moșia lor de la marginea orașului și i-au scos amândoi ochii, din rădăcină. Au scuipat pe ei și i-au călcat în picioare. După care au pus pe un unchi de-al lor, scăpătat, să îi decapiteze în fața bătrânului.

 

 

Piacenza, 1511

Și în lumea târgoveților, a micilor negustori, farsele erau la loc de mare cinste, și fiecare se distra cum putea. Sătulă de accesele de gelozie nestăpânită - și nejustificată - ale bărbatului, Filomena a cerut ajutorul fratelui său, Vincenzo, care i-a promis că îi va coace una lui Fabrizio, de-o să-l învețe minte pentru tot restul zilelor sale.

Și iată că, după o săptămână, sosind acasă dintr-o călătorie de afaceri reușită, Fabrizio a văzut - sau a crezut că vede - pe propria nevastă, făcând amor nebun cu un bărbat străin, în patul conjugal. Sub primul impuls de furie necontrolată, s-a dus în grajd, s-a întors cu un topor și i-a căsăpit pe amanți. Când Filomena și Vincenzo au venit - cu un sfert de oră întârziere - pentru a-și bate joc de el, l-au găsit așezat pe prag, vorbind într-o limbă necunoscută.

În ce-i privește pe măcelăriți, aceștia erau doi tineri din Verona sincer și profund îndrăgostiți unul de celălalt, a căror situație materială precară - după ce fugiseră de la casele părinților, care nu vedeau cu ochi buni însoțirea lor - îi silise să accepte angajamentul sordid. Sângele celor doi, amestecat pe veșnicie, a fost cules în celebra "găleată a lui Policino" (grăjdarul ce a furnizat-o, împreună cu toporul), care a fost luată ca pradă de război, câțiva ani mai târziu, de către ocupanții spanioli. După alte aproape trei secole, în 1811, armata de muzeologi a lui Napoleon avea să o transfere la Paris; astăzi poate fi admirată la Louvre (etajul II, aripa Denon, a treia sală dinspre Porte des Lions).

 

 

Roma, Veneția, Wittemberg, 1521

 

Consilierii dominicani ai Papei Leon al X-lea, supranumit "Șugubățul", au imaginat poate cea mai bizară din lungul șir de farse ce au marcat pontificatul acestuia, făcându-l atât de faimos. Încă din 1514, de la deschiderea afacerii indulgențelor, spionii papali îl aveau sub urmărire pe Martin Luther, profesor de filosofie la Universitatea din Wittemberg, care avusese imprudența să își spună cam prea deschis părerea în această privință. Au existat chiar propuneri de eliminare discretă a sa, neavizate de papă. Evenimentele ulterioare au confirmat însă potențialul periculos al germanului, ale cărui teze aveau să declanșeze infernul în Europa.

În 1517, când poate era deja prea târziu, consiliul secret papal s-a reunit pentru a rezolva "problema Luther". S-au schițat câteva proiecte, dar decizia a fost din nou amânată. După alți patru ani, când sigur era prea târziu, s-a găsit în sfârșit o soluție - una pe placul augustului, divinului farseur florentin.

În cea mai mare taină, s-a apelat la Augurello, poet mediocru, dar mare alchimist, care, în laboratorul său venețian, studiind horoscopul lui Luther, a făurit în mai puțin de o lună o copie a acestuia - identică până în cele mai mici amănunte. Reușita sa a fost răsplătită de papă cu o rară generozitate. După care golemul a fost preluat de dominicani. Aceștia l-au hrănit cu paste și cu vin roșu, și l-au îndoctrinat în spirit papist. Firește că reușita operațiunii era mai mult decât nesigură - ca în cazul oricărui golem - însă ce aveau de pierdut? Dezastrul se produsese oricum.

Ceva-ceva a răsuflat însă, cu tot secretul în care s-a lucrat, și zvonul despre o posibilă răpire a lui Luther l-a făcut pe Frederic, elector de Saxonia, să organizeze o contra-răpire, în scopul de a-l pune la adăpost. Dar emisarii mascați ai papei le-au luat-o înainte saxonilor și l-au înlocuit pe Luther cu dublura sa. Așa că, în vreme ce aceasta din urmă huzurea în castelul din Wartburg, proaspătul excomunicat putrezea de viu în pivnițele Vaticanului.

           

Papa Leon nu a apucat să vadă sfârșitul farsei vieții sale: a murit cu câteva săptămâni înaintea prizonierului său. Cât despre noul Luther, el s-a întors nu la catolicism, ci împotriva celor mai înfocați adepți ai Reformei - țăranii răsculați - încurajând masacrarea lor de către oștile princiare. Și nimeni nu și-a dat seama de mistificare, chiar dacă unii apropiați au notat cu surprindere că Marele Martin, Eroul Germaniei, își pierduse considerabilul apetit pentru bere.

 

 

Siena, 1534

 

Giuseppina, de 13 ani, era cea mai frumoasă dintre cele șapte fete ale bancherului Arminotti. De fapt, nu era cine știe ce frumusețe, dar celelalte șase erau atât de urâte... Iar invidia lor față de sora cea drăgălașă nu cunoștea limite. Într-o seară, după o petrecere la care nimeni nu le băgase în seamă, au așteptat ca ea să adoarmă și apoi au hotărât să o desfigureze. Nu de-adevăratelea, firește, doar erau niște domnișoare bine-crescute. Numai așa, ca s-o sperie.

Au preparat din făină, ulei de măsline și lapte de cocos o mască pe care i-au întins-o pe față. Apoi i-au desenat cicatrice. Rezultatul era minunat - ca și cum o pisică uriașă ar fi zgâriat-o până la os. Când s-a trezit, Giuseppina s-a dus, ca de obicei, în fața oglinzii, și a țipat. După care a început să plângă. Și a plâns, a plâns, a plâns, până ce masca i s-a scurs de pe față, și chipul cel frumușel a reapărut în oglindă. Atunci, Giuseppina s-a șters la ochi și a zâmbit.

Între timp, lacrimile vărsate au scăldat dușumeaua, trecând dintr-o cameră în alta și revărsându-se în cele din urmă în stradă. Șuvoiul de lacrimi a curs năvalnic, prin mijlocul orașului, inundând din loc în loc câte-o pivniță, și a fost captat de canalul colector săpat de locuitorii Sienei cu două secole în urmă, pentru situații similare. Canalul ducea către Terziana, oraș vecin și rival, în special în cadrul concursurilor bahice autumnale. Lacrimile au trecut pe sub coasta sudică a dealului ce străjuia Terziana, și au provocat alunecări de teren ce au îngropat orașul în întregime. În zadar l-am mai căuta, astăzi, pe hartă; o ambițioasă campanie de excavări arheologice este anunțată pentru vara lui 2007.

 

 

* Notă: paginile de față fac parte din vastul proiect "Istoria universală a farsei", primul demers pe această dificilă temă, după cunoștința mea. Studiul își propune să analizeze resorturile farsei și implicațiile acesteia în istoria și cultura omenirii, din Mesopotamia și China antică până în prezent, trecând prin civilizațiile pre și postcolumbiene, Australia aborigenă, imperiul lacustru thailandez și multe altele.**

 

** Notă la notă: Nici nu am inițiat bine faza de documentare, și vastitatea acestui proiect a ajuns deja să mă copleșească. Fiind foarte probabil să renunț în cele din urmă la idee, aștept amatori (solvabili) care să preia drepturile de autor.

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved