Incest (pagini)

(fragment)

                                                                   de Michel Martin

(pagini) I

Nu că aş fi putut să explic vreunui metabolism cum propria-mi carne mă părăsise, înrolase oraşul unui deces iminent şi plecase spre ea. Nici nevoia, încetasem oarecum să trag de şireturile mai mult mistice ale acestei nevoi, totuşi canibală la modul cer, cangrenând gingiile pe sub dinţi şi aşa, neprecis, neidentic cu punctul în care mă reflectam despletindu-mă înspre.

Urmărindu-mi buzele în oglindă, pronunţarea, faraonii desueţi ale celor două silabe , probabil în acea zi, acea precisă zi aş fi putut enunţa ploaia mai puţin egocentric de la mirosul de unt la gustul sărat de peşte, lemnul danez al pereţilor, manierismul sumbru al hârtiilor pătate de cafea, februarie şi noiembrie, fără ciorap sau machiavelisme ieftine, doar, doar, aşternuturile în insomniacul roz patronând orele care nu sunt opt, lirele patruzeci şi cinci murdare pe pernă lângă şaizeci de poeme bestializate tandru, antichitatea unui anume surâs domiciliind puţin mai departe de tot ce-a durut până la stârvul durerii, coasta, leagănul nevidecărilor, umbra acelui gând călărind umbra acestui gând. Dar. Încă. M-am rezemat de dulapul dreptunghiular, idiot creştinizat, inspirându-mi propriile mirosuri evacuate de sub piele, nenaturale şi transparente ca fumul nefumegat, cu vechea istorie pe cercurile umerilor, deux et quatre, dându-mi eu singur un nume, un nume care nu ştiu de ce coincidea şi. Mi-am rememorat-o dintr-o vară, râzând cu gura deschisă în Tuileries, excitând penele albe, zgomotoase ale rochiei pe care o purta, roata cu umbreluţe învârtindu-se la vreo şapte metri de carusel, acadele şi îngheţată, porumbei răsturnându-şi umbra pe sub pietrişul cald şi fredona Piaf ca şi cum ar fi avut mai mult de o zi pentru viaţă, îndoită pe un diftong lung de soare, fără istorie sau posibilitatea ei. Nu fusesem martor, dar mi-o aminteam mai clar decât ea insăşi s-ar fi putut aminti pe sine, nu că „departe” ar fi avut vreun sens sau importanţă care să dezechilibreze un echilibru care în fapt, nu exista, însă dulelul cu încercarea de a mă nărui în pământul care nu era ea, da, acel duel pe care îl îmbrăţişam în copite, festiv, morbid, scuipându-mi pe degete, el ca singur scenariu pe nişte pagini lipsite de acţiune, interes sau scop, aromane, să rămână, să ia în ghiare, să cucerească lupta care nu se dădea pentru simplul motiv –motiv?- că mă răsculam din sângele meu într-un sânge acelaşi. Maman. Şi acum ce? Acum ce?

                                                               *

-         Vrei să şti de ce n-am făcut-o?

Şi-a acoperit trupul gol după care şi-a aprins o ţigară. Moi, cu privirea pe jugulara acelui snobism psihic pe care mi-l mătura sub piele, mată,  purtându-şi cadavrul în culise, grad de transparnţă zero, degetele de la picioare încovoiate, gleznele reci, respiraţia inegală brodându-i accentul trapez al buzei de sus. Şi fumul parşiv rezumând-o la două semitonuri de gheaţă. Târfa. Femeia pe care trebuie s-o iei de la spate.

-         N-ai făcut-o din aceelaşi motiv pentru care n-ai s-o faci niciodată. N-au nevoie de tine acolo.

Preacăldura camerei, nasturele metalic descheiat, m-aş fi scos la vânzare într-o piaţă de nimicuri. Cu o prelată roz acoperindu-mă, cu preţul atârnat la ureche. Negociabil. Printre mirosuri de piersici stricate şi pepeni răscopţi. Cât mai ieftin, la sfârşitul după-amiezii când

marfa care e-n plus se dă aproape gratis. Mi-am îngropat capul în pernă. Zilele în care                                                                      

înţelegeam totul şi zilele în care nu înţelegeam nimic. Una mai lungă decât alta, toate la fel, în culori diferite, cu fermoar de şaizeci de centimetri, zdrobit între capse. Debutez ca o plagă, refren insipid, malefico-sublim pe lipsa regretelor tale. Şi capacul de la veceu, elegiac sub coapsele ei, ave maria de lichid galben, fierbinte, aceea putea fi moartea, neverosimil şi clar, imaterialismul pe nesentiment, ermetică, eu în mine şi moartea, noi doi, trei, noi toţi, eu singur, moartea, aliniindu-mă oxigenului, scleroza ultimului duh de romantism, un fel de lebădă cu gâtul retezat, acel-acel moment în care eu nu mă întâlnisem cu mine nicicând, străin, neoponent, săvârşindu-mă drept iniţial între maţele ei de catifea, încă potentă, mor, nu, nu mor, nu aşa se moare, mor, ea se poate să moara de asemenea, acum, tu să nu ştii, ai putea s-o întrebi: „hei, maman, ce faci acum? Trăieşti sau mori?” Ce ţi-ar răspunde? Dar faptul că o conştientizam, că lângă moarte mai puteam s-o aşez pe ea, ca idee, gând sau impresie, nu era însăşi dovada pentru viaţă? Mă întorc la tine. Moartea nu mă vrea, îi sunt prea stârv, m-am uitat în ochii ei ecosez, albaştri, pali, am plesnit-o peste obrazul de ceară, de s-ar fi făcut praf la picioarele mele, de-ar fi fost veche, putredă, puţin mai pământie, n-a spus nimic, un ochi i-a lăcrimat la distanţă de ea, lacrima i-a curs neaparţinându-i. Îmi ardeau ochii în cap, mi-am tras două şuviţe negre de păr după ureche, m-am  lăsat să cad pe zid de parcă eu, de parcă eu şi nu ea fusese însărcinată cu mine, dacă dacă, femeia aceea, pântecul ei lipit de coaste, refuzând cu toţi rinichii orice intrus, orhideic şi pedant, copulând ovare într-un vagin autumnal, vaccinat, maman ca o veste neanunţată,  aproape recunoscând că n-ar fi putut fi altfel, care fiind răspunsul întrebării „de ce?”, copiii cad pe trotuar, câte şapte pe-o singură frânghie, procesul ei de desexualizare, trenul dintre emoţie şi carne sau gunoiul sentimentelor ce urcau pe mine unul după altul de parcă aş fi fost scara ce duce la rai.

-         Cât crezi c-o să mai dureze?

Ar fi putut fi vorba de-un război, de macii indiscreţi ai armatei devoalizând un câmp, de orice altceva, de-o răceală în miezul toamnei cu copacii scurgându-se pe ceafa unui pământ fost verde, o batistă cu excreţii uscată pe-o masă de lemn, un tort aniversar, aşa chipuri neînaintate decât pe jumătate, obligaţia de-a suferi pervazul dimineţii şi nu, nu sinuciderea era în discuţie însă un fel de-a fi simultan cu moartea.

-         Iar dacă o să dureze mult mi se face un favor sau un defavor? Ce să-mi fie dezorabil? Şi cât aş putea controla dorinţa, de ce-aş controla-o?

Îşi pieptăna părul într-o gamă lungă, vânturată, aproape matematic la genul frumos, costelivi îngeri pe grumazul distanţei până la mine.

-         Va fi aşa cum trebuie să fie. Adică prea mult. Doar e imposibil să nu ştii că aceşti ani, anii, toţi, nu au decât menirea de a te convinge că până la urmă  nemurirea nu este un cadou atât de mare.

                                                           *

-         De ce întotdeauna vii seara, m-a întrebat.

-         Tu vii întotdeauna seara, nu eu. Te-aştept de câteva ore.

Se întunecase. O stea alunecă lângă obrazul ei drept, mângâind-o.

-         Am rezervat cameră la hotel, am anunţat-o.

Nu a spus nimic o vreme, şi-a scos în schimb paltonul, acele din păr, lăsându-l liber  pe spate.

-         De ce? Mă protejezi? Îmi...respecţi intimitatea...această intimitate singulară pe care am crescut-o lângă mine aproape cu drag? Sau poate a devenit inadecvat, incomod, deplasat sau cum..., Michel?

Vorbea fluctuant, repede şi concis, rar şi apăsat, convingător şi nedumerit.

-         Nimic nu e inadecvat, maman. Nu există senzaţii inadecvate. Iar dacă a fost deplasat, atunci este încă...n-ar fi putut să devină, devenirea implică evoluţie, nu?

-         Nu-mi pasă. Mă dezgustă obiectivitatea. Şi parcă, cu cât mă dezgustă mai mult cu atât insişti să o practicăm.

-         Poate ea ne foloseşte pe noi. Analiza acestui fenomen subiectiv până la extreme.

-         Obiectivitatea nu este o entitate.E  un termen, un instrument, cel mult o ştampilă atârnată pe o situaţie dată. Nu utilizează, este utilizabilă. Şi nu mai vorbi cu „poate”. Îmi displace când nu eşti sigur de ceea ce spui.

S-a îndreptat spre bucătărie.

     -     Fac cafea, mi-a precizat. O să fie o noapte lungă.

     -     Nu rămân.

     -     Ba da, rămâi.

Vorbeam cu mine însumi, aceea era senzaţia pe care  mi-o creea. Nu eu eram din ea, ea era din mine, cu siguranţă.

-         Ţi-e foame?

-         Nu ştiu. Cred că da, însă nu pot mânca.

Vroia să mă hrănească acum. Acum când nu mai aveam nevoie, când nu mai conta. Când...Îmi doream s-o cresc. Să-i împletesc părul. Să-i cumpăr bomboane şi flori. S-o duc în parc. Să-i dau de mâncare cu linguriţa. Să-i fac baie. Să-i citesc poveşti înainte de culcare. Un cadou în fiecare zi. M-ar fi lăsat? Da. Altcândva.

Turnase cafeaua în două ceşti negre cu marginile aurite. Fierbinte. Mi-a întins una din ele. S-a aşezat la masa rotundă în stil  belle-epoque acoperită cu un şervet mare, alb, brodat. Am ocupat scaunul din faţa ei.

-         E bună, şi am înclinat capul spre cafea.

A rămas uşor pe gânduri.

     -     Ce e bunătatea?

     -     Pentru mine...căci ca noţiune generală, îi neg orice sens.

     -     Pentru tine...Spune-mi.

     -     Habar n-am, maman. Şi am expirat înlăturând aburul cafelei. O premisă de sfinţenie, o consecinţă a bolii, un stigmat, o chestiune prea des întâlnită. Răul e o piatră rară. În genere, nimeni nu se naşte rău, nu? Aşa spune psihologia, religia şi chiar filosofia. Ei bine, însă atunci când excepţia acestor afirmaţii îşi face simţită prezenţa, e un festin. Răul e dezirabil pentru că pulsează poate o dată la un secol. Trebuie să îl iei, trebuie să i te dai.

     -     Dacă binele, bunătatea este, prin urmare, majoritară, asta înseamnă că umanitatea dervă în sfinţenie? Şi dacă nu, ce deosebeşte un...om bun de un sfânt?

     -    Durerea. Cantitatea de durere. Poate chiar calitatea ei.

     -    Calitate...?

     -    Da. Diferenţa este însă biologică. Prin naştere eşti predispus la o anumită durere. Şi mă refer la biologia psihică în primul rând. Suferinţa e particularizată, se aliniază individului, capacităţii sale de prăbuşire interioară, de incizie. Nu ceea ce acumulezi, însă ceea ce ţi se oferă drept bază de la natură reprezintă traietoria existenţei tale. Destinul nu e poezie. Şi nu e nici un concept celest. Destinul este fapt concret, intuitibil, analizabil, cognoscibil. Ţi se întâmplă pentru că îţi este destinat. Şi îţi este destinat pentru că ţi se întâmplă. Iar primii care neagă ideea de destin sunt şi primii notabili nelucizi. Căci atunci cân nu ştii, ci doar cauţi să şti, te găseşti în pământul nelucidităţii, al inconştienţei. Şi nu e ceva tratabil. E dat.

Îi plăcea să asculte. Probabil îi era chiar dor uneori.

-         Cine dă? Spui „e dat”...

-         Există o ordine haotică în schema universului. Criticul găseşte creaţiei logica, nu? Îi găseşte sursa, motivaţia, sensul. Deşi actul creator este impulsiv, necontrolat, pur, curgător, brut, sublim, dincolo de explicabil, criticul îi găseşte o logică. Şi îl crezi pentru că este o logică pertinentă. În acelaşi timp, pe creator nu-l crezi pentru că îl simţi. Iar simţirea nu suferă suspiciune. E validă. Mereu. Acum...acest „e dat” implică existenţa unui creator care în acelaşi timp calculează. El e cel care creează cu logică. Nu pentru că-şi propune asta, ci  pentru că în esenţă, asta e natura lui. De a emite absolutul într-o formă valabilă, pe care o recunoşti, o accepţi, care acoperă cord şi creier în acelaşi timp. I se mai spune minune. Sau divin. Provine din atoateştiinţă.

S-a lăsat pe spate, ca şi cum s-ar fi aşezat mai bine în fotoliul discuţiei.

     -     Deci crezi în dumnezeu? În existenţa lui? În ideea de el? Ştii?

     -     În ideea de el, da. În existenţa lui ca guvernator absolut, nu vreau să mă pronunţ. Dumnezeu e artist. Poate supremul artist dacă am admite această guvernare. Omul, diavolul, fiul. Trei entităţi cărora le-a dat naştere. M-a cucerit din trei mişcări. Perfecte, da...

Momentul de vârf al cafelei când am sorbit-o după acel scurt discurs, savoarea ei. Mă gândeam la incest. La semnificaţia incestului. La scheletul cuvântului în sine.

                                                                  *

-         Ai să-mi  promiţi că îi vei face să mă înmormânteze în Pere Lachaise? Când o să mor.

-         N-ai să mori, iubito.

-         Odată am să mor.

-         Nu.

M-a frapat.

     -     N-ai să mori nicicând.

     -     Cândva...

Mi-a violat gura cu a ei. Am ridicat-o în braţe ca pe o păpuşă şi dacă nu m-aş fi sesizat la timp, probabil c-aş fi izbit-o de perete făcând-o să plângă de plăcere.

-         Vrei să-ţi promit asta?

-         Nu. Vreau să faci asta.

-         În Pere Lachaise?

-         Da.

-         Bine. Bine...

Snobismul unei morţi care nu, nu avea cum să se întâmple. Dar îi oferisem o certitudine a cărei căldură o învăluia, pe care se putea culca atunci când aş fi plecat.

(pagini) II

Îi scriu un roman, îi scriu ei un roman ca şi cum mi-aş scoate hainele una câte una şi le-aş lăsa să cadă pe podeaua lăcuită a scenei. Primăvară. Primăvara aceea pe care-o adulmecam cu botul câinelui ce-a fost ţinut închis doi ani întregi în garsoniera unui bătrân paralizat şi eliberat din greşeală în timpul unei insomnii. Săpun de violete, aşa debutase viaţa probabil. În miros de săpun împachetat în hârtie creponată. Era pe aer şi aerul peste mine ca o palmă grea de cer, cu bătături, deşi artiştii nu au bătături, în nici un caz scriitorii, ei au mâini cu degete lungi şi fine, pianiştii cuvintelor a căror singură aplecare s-a făcut doar peste o masă, foaie, caiet, un teritoriu difuz, prosternat în alb. Am trecut pe lângă unele din sutele de restaurante Mc Donald’s decorat în vişiniu, nu roşu, aş fi vrut să mi-o pot imagina chiar şi prin tacticile absurdului, cocoţată pe un scaun înalt, muşcând cu foame dintr-un hamburger, bând Coca Cola cu paiul, desfăcându-şi pliculeţele de zahăr şi aruncându-le în cafeaua din paharul de carton. Ceva simplu, omenesc, banal, minunat în perisabilul său. Muzica clasică, unul din argumentele împotriva clişeului, o pagină de ziar vibrând pe corzile bachiene, plimbarea aceea largă cu scaunele ei pe trotuar, invitându-mă la discuţii cu mine, periculoase în inocenţa lor aşa cum numai eu aş fi putut atenta cu adevărat la propria-mi viaţă. Aşează-te pe o bancă, caută ceva mai fraged ca Giselle, îndrăgosteşte-te de-o raţă verde cum îşi priveşte umbra pe apă. Câte dimineţi puteau cuprinde o zi. Nici nu ştiu dacă mă întrebam asta sau exclamam cu uimire la modul tacit. O tânără a trecut pe lângă locul în care stăteam topind bucăţi de vată pe băţ pe buzele glazurate. Căuta monezi pentru toaleta publică prin fundul genţii, calmă şi tânără, alungându-şi părul de pe obraz pe umeri cu câte un gest afectat şi lung de parcă ziua aceea era începutul tuturor lucrurilor, iar ea nu avea nimic de pierdut, dimpotrivă, ar fi putut zăbovi la nesfârşit căutând monezi prin geantă, iar atunci când nu le-ar fi găsit, s-ar fi aşezat defrişată de lenea unui surâs lângă un porumbel şi l-ar fi mângâiat moale, moale ca un gând întâlnind somnul.
A bătut vântul şi stropii artezieni m-au atins ca o mătură pe piele. M-am înfiorat şi m-am şters cu gulerul gros al puloverului. Cât de mult trădau reacţiile fizice. Tresărirea pe care o practicam în mod obişnuit, tresărirea ce întindea degetul către mine şi-mi cerea socoteală pentru încordare, pentru neobosita încordare, veghea lucidă ce mă însoţea credincnioasă prin toate coridoarele minţii. Ce era de fapt „fă-mă să uit”, nu era un îndemn la uitare, nu, era „fă-mă sa conştientizez cum îţi cer să uit şi pretind că uit pentru că vreau să uit că eu realmente ştiu ce-ţi cer şi pentru ce.” Foamea m-a făcut să mă ridic de-acolo, m-am oprit la primul restaurant-braserie şi-am potolit-o. Hrana mă controla psihic. Aş fi fost incapabil de orice stare de bine flămând fiind. Foamea mă crispa, îmi întindea nervii pe sârmă ca-ntr-un circ grotesc, prezenţa ei nu făcea decât să mă dubleze cu încă o nelinişte. M-am îmtors la hotelul de o stea, îngust şi curat, eram singur deci nimic nu mă împiedica să fiu ieftin, ieftin din cap până-n picioare , nimic nu mă putea opri din a închiria o cameră mică şi a mă lăsa inspirat de vopseaua crăpată de pe marginile ferstrei, de dulapul fără uşi, televizorul fără sonor sau covorul ros de pe jos. Fără room-service, fără mic-dejun sau bar, ci doar tavanul, fruntea mea alunecând, împungându-i colţurile, marginea patului şi hârtiile de sub el după care întindeam mâna peste noapte, aprindeam lumina şi scriam.
Întinde-te, dormi, astăzi nu mai este loc şi pentru tine, tot vagonul e rezervat, toată sala, până şi locurile celor care nu au loc sunt date, terminate, înţelege şi dormi, acum nu mai e nimic de făcut, îmi amintisem de o afirmaăie scurtă: „karma e karma”, mai era şi săpunul de violete, vinovat, frecându-şi pieptul de geamul de sticlă, dezbrăcându-se în galerii de acelaşi miros între curbele în care îmi vindeam pasiunea pentru încă un gol a cărui dorinţă era să rămână gol, gol, atât...Lumina chioară, doi paşi până la chiuveta din baie, până la reflecţia chipului meu în oglindă, gura pe care nu puteam s-o deschid, puternicul sentiment de muţenie, prosopul înfundându-mi claritatea judecăţii, ar fi trebuit s-o iau de la un capăt cumva, de la alfabet, de la primul număr, care era primul număr? Unu, zero, minus ceva, minus infinit, copiii din corul bisericii, de la pacea aia trebuia să încep, de la pace, pace, cine repeta cuvântul acela de vreme ce eu oscilam între doua forme de tăcere, una mai zgomotoasă ca cealaltă, capacul veceului între degetele mele, petele de clor ce-mi apăreau în faţă parcă dansând, ce pace, cum sa fie pace...Am deschis secvenţa pătrată de fereastră, plaiul cald cu care mă batjocorea aerul, mugetul parizian al străzilor, mâncare, vin, aprozare, vopsea, parfum, praful hainelor, violetele creponate ale săpunului, cum venea, umezind colţuri stinghere la care nu mă grăbeam să ajung, o pisică pe acoperiş, o bordură de trotuar, draperia, turma rătăcită a cerului, gara St. Lazare, liniştea, mama... Mama.
Am scuipat în apa limpede din veceu de parcă m-aş fi scuipat eu însumi încă o dată din ea afară. Aveam riduri groase pe frunte, cineva mi le răsucea pe deget, subţiindu-le, întinzându-le ca pe firele de elastic, lăsându-le să plesnească pe note tari precum corzile de la vioară. Un peşte portocaliu se zvârcolea îngrozit între patru pereţi de care mă agăţam la rându-mi mai pierdut decât pierzania însăşi. Unde? Întrebarea „unde?” care putea însemna „încotro?”, care putea însemna „dinspre ce?”, răspunde tu acum la întrebarea asta, la ambele sensuri pe care ea le presupune, cercul, cercul obsesiei mele, cercul bolii, saliva vinovată clătinându-se dintr-o parte în alta a vasului alb. Aici vii şi verşi un sfert din tine, apoi eşti curat, pur, te întorci între lanuri, îndreptăţit la foame, iei, înghiţi, câteodată mesteci, te întorci înapoi, şi iarăşi, gândeşte-te, poate într-o zi vei ajunge pentru a mia oară în faţa acestei încăperi cu excremente şi pentru întâia oară nu vei mai scoate nimic din tine, nimic, vei sparge lanţul, cercul, te vei lua în săbii cu natura, te vei urca pe craniul ei de fier şi-o vei face praf, mai mult decât una cu ea insăşi, una cu inexistenţa ei. Becul orbea cum stătea el în mijlocul unui dreptunghi de var gălbui, închidea pleoapă după pleoapă în imediata vecinătate a vederii mele. „Orbesc”, în câteva secunde tu vei rămâne singurul martor al acestei clipe căci conştiinţa ochiului meu se va prelungi înspre celălalt capăt al luimnii. Tu şi întunericul. Vă veţi pipăi unul altuia pielea rece ca şopârlele, vă veţi alungi solzii pe gresie şi veţi aştepta ceva ce nu are să apară nicicând. Pe dorinţa ta vor sălta progeniturile dracilor, cu limba scoasă, împletindu-ţi insuportabila nefericire. Te găseşti într-o tragedie al cărei singur actor eşti tu. Al cărei singur spectator eşti tu. Teatrul tău. Numele tău. Ovalul vieţii pentru care crezi că eşti totul şi pentru care nu eşti nimic. Închide ochii, singura ta posibilitate de orbire, lumina, n-o vei cuprinde căci ea te-a cuprins pe tine şi te-a trădat. Eşti pe un mal care nu are mare, eşti un nisip rânced, un pământ străin căci pasul ce-ar fi trebuit să te calce, te-a cruţat, deci te-a strivit. Cazi. Cazi cât mai este vreme. Lasă moartea. Moartea e pretutindeni, e şi aici, gamba cărnii ce te-a sugrumat muşc-o. Din mărul vieţii tale muşcă altfel din moarte vei muri şi nu din viaţă.
Am tras apa, am adunat ceea ce era mai presus de conştiinţa luminii, conştiinţa mea, ca un stomac pătruns de gloanţe, aş fi scuturat-o, aş fi agăţat-o pe garduri la uscat, până ar fi venit soarele s-o pârlească, până ar fi venit mirosul ei fumegând, mirosul greţos, plin, veridic ce poate cu talpa ar fi zdrobit toate violetele lumii. Săpunul. Săpunul umed alunecând ca o farsă peste nările sufletului, vegetaţia transparentă, vânturată a corpului sufletesc. Eu eram de fapt strada străbătându-se pe sine cu buzele mov ale trotuarului gravide, cu înţelesul cuvântului „om” alergând copilăreşte peste găurile canalelor. Şi o umbră deformată, spionul pe care-l iei cu tine să-ţi servească drept companie, spionul care eşti tu, tu care eşti strada, tu care eşti viaţa, viaţa care e mama.
Am bătut în uşă cu pumnii, la un moment dat nemaiştiind pentru ce bat, de ce, din ce motiv, eram doar acolo şi băteam într-o bucată de lemn şi băteam pentru că vroiam să mi se deschidă, vroiam eu în acea noapte o deshidere? Nu era, nu era acolo, uşa rămânea închisă, oricât de mult sau tare aş fi bătut, m-am lăsat pe genunchi, am căutat pipăind pe sub preşul gros de la intrare, am găsit cheia, ştiam că o lăsa acolo, întotdeauna, că era pentru mine, bătăile mele, deschiderea pe care o vroiam. Am descuiat. Întuneric. Doar semafoare şi felinarele din spatele geamului. Draperia pe jumătate trasă. Şi absenţa. Cât de prezentă absenţa ei, în fiecare ungher al camerei, restaurând un vid pe care nu-l mai puteam concepe atâta vreme cât nu fusesem lipsit de el niciodată. „Murmures de la Seine”, nocturna lui Chopin, o uitase pur şi simplu acolo, o lăsase pentru a-i ţine loc, pentru a umple ce? Vidul? Şi totuşi poate era, poate în baie, bucătărie, pe vreun spaţiu al retinei pe care nu-l cercetasem îndeajuns. Nu...Nu. Aş fi mirosit-o numaidecât ca pe un parfum rar, rătăcit într-un imperiu vag, netangent. Ea nu era acolo. Ce sentiment de libertate straniu, eram liber în libertatea ei, singur în libertatea ei, singur eu cu singurătatea ei. Şi nocturna moale ca o perdea, emoţionantă chiar în cadenţa suavă a notelor. Ce-ar fi putut căuta groaza între acele vestigii? Sau cum ar fi putut să nu fie groză ca o continuare firească a unei emoţii pe care nu o simţi dar pe care o asociezi momentului şi îi îngădui apropierea? Am deschis toate dulapurile, am tras afară toate sertarele, lăsându-le să respire aerul pe care ea ar fi trebuit să-l respire, eu, dumnezeul intimităţii ei răsturnat peste unicul meleag din care n-ar fi trebuit să fiu izgonit. Nişte fotografii, m-am trezit cu ele în mână  căutând involuntar imaginea care doar voala atmosfera, ea în Normandia, ea în Provence, ea în Place Pigalle şi toate persoanele ce-i stăteau alături, de a căror existenţă nu ştiam nimic, care erau parte a unei vieţi pe care o trăise  în afara-mi, unele alb-negru, aş fi putut probabil intuit anul, demult, ce factură prăfuită avea acest “demult”, zimţat, cu o peliculă nereuşită ataşată albului. Telefonul a început să sune încorsetând pianul lui Chopin, n-am răspuns, ar fi putut să fie ea, eram aproape sigur că ea era, ce vroia, ce vroia, îi lipsea singurătatea pe care o lăsase acolo  pentru mine, îi lipsea motivul pentru care please, dorea o conversaţie spontană cu negativul propriului ei corp, nu e nimeni aici, mama, nu mai suna, nu e nimeni, nimeni…Am ridicat receptorul la momentul la care nu mai intenţionam deloc s-o fac. La capătul celălalt al firului, tăcere. Ascultam cum eram ascultat. Un bâzâit difuz pe fond cât să-mi dea de ştire că eram conectat. Pentru câteva secunde bune am aşteptat să mi se închidă, sunetul prelung, interminabil, ce anunţă sfârşitul apelului. Mi-am sprijinit fruntea de capătul  superior al receptorului. Vorbeşte-mi, maman…Îi auzeam respiraţia la intervale lungi, foşnete subţiri, am lăsat receptorul jos pe măsuţa din lemn şi m-am aşezat pe podea, trăgându-mi genunchii la gură. Am oprit cd player-ul ca să.i rămân singur, un virus abia conceput traversând frumuseţea amplă a unui organ. Ce vrei? Unde eşti? Un avion zbură zgomotos prin cerul Parisului, am atins cu degetul aerul dimprejurul găurilor minuscule ale telefonului, trecusem neanunţat într-o altă cavitate de senzori, fum imobil pe disoluţia conştinţei, carapacea tavanului făcând muguri pe coloana mea vertebrală, respiraţia de spital, coma gândului răsucind în spirale firul negru. Şi muntele crescut tot mai înalt pe vocea ei tăcută, neîmpiedicându-mă, gura gurii ei lovind fără zgomot procesul lent al formării unui sunet. Apoi din nou fotografiile, unele dintre ele găsindu-se în faţa privirii mele pentru prima oară, lipsite de culoare, ca trupurile golite de sânge, cortegiul amintirilor ei defilându-mi în prăpastia frunţii.

Punctul comun, unul dintre ele, singurul, poate ar fi fost imposibil să nu existe ca atare, barându-mă interior, prevenind o înaintare ce n-ar fi început cu o decădere. Mizerabilul Montmartre şi prima oară la Paris. Undeva în aşa-zisa adolescenţă. Poate şaisprezece – şaptesprezece ani. Vagabondând în sus spre Sacre-Coeur, sărind treptele câte două, bodegile câte două cu mirosul cald de mâncare pescuindu-şi propria aromă din aerul serii, lungile parfumuri de vin călcând goale umerii  albi ai femeilor, funicularul legănându-şi intestinele pe deasupra întregului cartier, apoi jos, spre pubis, mai jos de Muzeul Erotismului, draperiile împuţite înfăşurate-n paiete, muzica stoarsă de note, udă pe trotuar, lipicioasă pe urechile mele, unghiile rupte trăgându-mă de gulerul cămăşii, mieunând:

-         Pas cher…Pas cher…

Janis Joplin în concert de cealaltă parte a oraşului, Janis Joplin moartă. Şi mâna ei alunecând în buzunarul pantalonilor după francii mototoliţi, răguşind prin fumul de ţigară acelaşi:

-         Pas cher…

Mama, împingându-mă la doi metri de intrusă, schimbând nu mai mult de o privire cu ea, străzile pe care le-am traversat până la apartament, felul în care se frecau picioarele ei unul de celălalt, eu, pentru întâia oară conştient de atacul cerebral survenit din direcţia unui ciorap de mătase. Ciorap de mătase. Precum aceea a fost şi întâia noapte în care şi-a exprimat clar dorinţa de-a se culca cu mine. Ştiu că stătea în picioare cu o mână agăţată de şold, că nu avea încă seninătatea dementă de acum, că într-un fel abia începea să fie tânără, că toate culorile se îndrăgosteau de ea pe rand, ca-ntr-o melodramă zâmbită, mierea aurie, întradevăr dulce, întradevăr groasă curgând şi penumbrele de paloare drapând-o. Aşa începea mama în mine, ca un pastel schizofrenic, tablou cu mii de feţe, cu una singură, jonglând miopic până la ochiul meu şi înapoi, cu săpunurile de violete ascunse printre haine, în baie, în propria-i piele, poate primul pretext de poezie, de exteriorizare a poeziei, numai cu gândul la genunchii ei juliţi de visare, la gravitaţia moale dimprejurul firelor de păr.

Am închis. Am băut un pahar plin cu apă de la robinetul din bucătărie şi am mai rămas câteva secunde cu coatele rezemând spătarul scaunului, reformulând frazele cenuşii cu care tocmai îmi traversase osul materiei, cum ai sta să culegi fiecare bucăţică de pulpă din jurul sâmburelui unui fruct, atent, claustrat între versanţii cavităţii bucale. Era un soi de linişte ţinându-mă de mână, aproape o vedeam, de şase ani, cu  rochiţa până la călcâie, cu fundiţele din păr deznodate, aşezată cu picioruţele sub şezut nu neaparat încrucişate, legănându-şi tivul de dantelă ca şi  cum ar fi şters de praf creştetul unui glob de cristal. Şi m-am răzgândit, a fost o decizie –decizie?- luată dintr-o înghiţitură  precum era cald, dintrodată vară, nu anotimpul vară cât laguna aceea de căldură înaintând dinspre gambe spre coapse, am aprins lumina în cameră, m-am descălţat, am dat acoperământul patului deoparte şi m-am culcat în cearşafuri. Nu era doar impresie aceea că părea a fi acolo, ea, mirosul ce căpătase formă în lumina fără putinţă înşelătoare. Vroiam să adorm. Însă nu mă puteam opri din scris, ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi întrerupt scrisul, trebuia să visez că scriu cel puţin, să mă gândesc la faptul că scriu, să-mi fac din scris fantezia sexuală de dinainte de culcare, dacă dormeam renunţam implicit la a fi martor faptului că ea este. Şi ideea de-a închide ochii când spaţiul care te-nconjoară nu este întunecat, senzaţia de-a dormi în timp ce propriu-ţi somn te priveşte, cu stomacul atârnat de lustră, cu pleoapele bulbucate, obosit, măreţ, oarecum lăuz, cu mânecile lăbărţate în jurul diafragmei. Ceva inadmisibil muşchilor, neîntreruperea fandării peste timp, cerneala coagulantă a fostelor stilouri, minciunile vasculare sub care măsuram şederea mea acolo, caşmirul matematic dintre somnul ce nu venea şi somnul reinventat. Ca să rămân pietonul amorţit al cartierului, versificând lămpile ultimelor decenii, ştergându-i mofturile triste de câte-o consoană mai leneşă sau mai surdă, poate doar să aştept lovitura ei în măsele, pentru poezie, coasta infidelă de poezie.

Eram pierdut. Dovadă pielea ce-nfăşura membrele mobilei, dovadă deviaţiile fără final, fără capsele de metal ale unui posibil capăt, dovadă rumegarea agramaticală a sonatelor-cuvânt, durerea de cap, absenţa ei, mai mult pretext decât lipsă,  straturile de vopsea, voma culorii de opium scurgându-se înspre gura plină de sete a încorporării unui dialog, nu banalul eu cu mine, eu cu eu, cât eu cu ea în aorta neobosită, luxuriantă a putrezirii egocentrice. De printre cale, nuduri picturale.

(-   De ce nu? Ar fi singurul lucru pe care l-aş avea în comun cu ei. Moartea. Aş fi una

de-a lor măcar la final.  Ca o trădare care n-a fost totuşi trădare.

Ca atunci când o sărutam, aşa era şi moartea, un ciclu  de nouă luni, gustând-o de pe dinăuntru, consitenţa primei lumini, prima oară când mi-a rostit numele, umplerea locului prin care ea mă golise, sfârcul fără lapte, amant precum se născuse, da, mama se născuse amantă.

-         Locuieşti singură?

-         Da.

Aşa intrau în  scenă dialogurile de după termenul copilărie. Revederea.

-         Rămâi cu mine un timp...

-         Nu pot.

-         Nu vrei?

-         Cred că e târziu. E târziu?

-         Nu m-am gândit. Nu mi-a păsat.

-         De ce nu m-ai ţinut lângă tine?

-         Vroiam un tot, nu un copil.

Apoi nepieptănată, cu un picior răsucit pe după gâtul meu, genunchii dezveliţi de piele, virgulele deşirate pe rotulele albe, instrument fin din lemn proaspăt,  cu părul trosnindu-i pe spate, până-n talie, măturându-i plămânii. Pulsul viu,  nevrotic, salin, aparatul de ras pe picioare, la marginile de pagini ale pubisului, degetul alunecându-mi în ea, dintr-o lume în alta, defect, abrupt de istorie, lenea geografiilor menstruale deghizând carbonul particulelelor de aer când mi-a sărutat gâtul cu dinţii, cu pleoapele de fluturi suspinând, de sânii aşezaţi pe buzele mele ca o ofrandă, tăcuţi, descheiaţi de umbre.

-         Mergem la teatru diseara.

Şi moale în faţa măsuţei de toaletă, tete-a-tete cu trupul pe care îl locuia, palma creionând chipul, corzile picioarelor, unghiile călătorind pe suprafaţa pielii.

-         Crezi că îmbătrânesc?

-         Nu.

-         Nu îndrăzni să mă minţi.

-         Am spus nu.)

Era ceaţă în cameră. Era ceaţă, eu eram singur, iar ea mă hăituia prin faptul că lipsea.

   ( -    Câteodată e târziu şi pentru a îmbătrâni.

-         Ce dracu’ ai? Eşti frumoasă, da?

Şi palma pe care mi-a tras-o ca-ntr-o rotire de nici o culoare.

-         Asta pentru ce a fost?

-         Pentru că faci confuzie între tinereţe şi frumuseţe.

-         Se  includ reciproc.

-         Se completează una pe alta, dar nu se identifică.

Calmă, până şi când mă plesnea era calmă, meandrele acelei linişti metafizice care mi-o răpea, care ocupa în ea locul pe care eu ar fi trebuit să-l ocup.

-         Oare ce anume te face să nu mă renegi încă? Faptul că-ţi sunt mamă, aproape amantă, că ţii  la mine într-un fel  stupid care te determină să nu mă răneşti? Ce? Tu, tu care deteşti tot ce trece de tânărul în sine, ideea de bătrâneţe, de ne...

Îmbrăţişările acelea mânjite de tristeţe, legănându-şi gura prin mine.

-         De ce te complaci?

-         Nu e vorba de complacere. Nu eu chem senzaţiile. Ele vin, se instalează,  cuceresc.

-         Nu îmbătrâneşti.

-         Sunt tânără atunci?

Atenţia nedisimulată, cunoaşterea răspunsului cu  care mi-a aşteptat  răspunsul.

-         Nu, nu eşti tânără, şi zgomotul surd al claviculei între dinţii mei.

-         Vezi, Michel, asta era...Realizezi tragismul penibil al faptului  că nu îmbătrânesc dar că nu sunt nici tânără? Aş putea fi la fel de bine şi moartă. Mi-ai răspuns deja, mi-ai răspuns...

-         Eşti frumoasă, maman.

Iarăşi oglinda, eu repetând ceea ce-i mai spusesem de-atâtea ori, pantofii, goliciunea. Cred că-i veneram reacţiile,  fiecare nerv ce-i ghida trupul către mine, nu răpusă, dar predată cu acea dorinţă de a fi supus a învingătorului. Aşezându-şi dinţii peste ai mei ca o lupaoică în aşteptarea sângelui, senină ca şi felul în care m-ar fi ucis atunci, natural, nimic mai subtil, tandru, erotic. Mama.

-         Ieri am terminat de pozat pentru un pictor, mi-a spus surâzând şi s-a tras de lângă mine ca o fantomă deşirându-se pe ziduri.

 Pentru o clipă am  văzut-o ca-ntr-un film mut, alb-negru,  şi m-am simţit devastat.

-         Un suprarealist cu vise mari. Dinspre Picasso. Poate Braque.

Pătura în care s-a înfăşurat, groasă, de castane.

-         M-a făcut din sticlă, sârmă ghimpată, sânge menstrual, ceară şi trandafiri  scuturaţi. Şi m-am regăsit...dincolo de movuri latente, dincolo de mirosul înţepător de vopsea, de urmele vagi ale pensulei. Nu eram tânără. Nu eram bătrână. Dar eram târzie.

-         Asta ţi-a generat...?

-         Nu, mi-a retezat-o. Nu, a accentuat cu limba catifelând sunetele. A fost o confirmare a ceea ce simţeam deja. A fost un fel de: „ah, se vede şi din exterior”.În curând chiar tu o vei scrie. Nu o să fie nevoie decât  de un vers scurt şi-am s-o ştiu. O s-o ştiu chiar înaintea ta. Pentru că tu scrii cu organele, iar eu nu am voie să citesc cu inima.

-         Aş putea să te detest pentru asta.

-         Fă-o.

Am tăcut. Mi-a zâmbit echivoc, a zâmbit mai mult aerului dintre noi decât mie.

-         Un pictor talentat de altfel. Nici măcar nu i-am reţinut numele.

-         Ce...

-         ...vârstă avea? A râs, genele lungi, rimelate. În jur de treizeci, bănuiesc. Nu văd ce legătură...

-         Te-ai culcat cu el?

-         De ce întrebi?

-         Vreau să ştiu sub câte forme te-a asimilat înainte de-a te pune pe pânză.

-         Da.

Exasperată de faptul că i-am întors spatele, frecându-şi trupul cald de pătură. Dar  o vedeam lungită pe insensibilitate, trăgând de tiv pronunţarea cuvintelor pe care le folosea. Şi  nevoia ca o potenţă pe care nu o  mai poţi ascunde, nevoia de a o dezmembra fizic. Era un şal larg patura aceea şi s-a înfăşurat în el când a reluat locul din faţa măsuţei de toaletă.

-         Eşti fiul meu. Îmi repugnă asta.

Am tăcut.

-         Oh, la naiba, Michel, nu suferi acum.

I-am curbat tâmplele printre degete găsind-o tot în oglindă, tot ea.

      -    Nu-ţi face griji. Nu mi se întâmplă acum. Mi se întâmplă tot timpul.

Mi-a sărutat ochii reflectaţi, iar braţul meu a tresărit în smucire.

      -   Termină! Capul i-a căzut pe spate cu cartlagiile gâtului încordând dinţii strălucitori ce ţâşneau de printre buze, fardul obrajilor, gura ştearsă de ruj, curată şi ochii limpezi, trişând propria lor culoare, detaşaţi  de propriul lor conţinut, se oprise ploaia şi chelneriţele ştergeau mesele de pe trotuar, turiştii alunecau în scaun pe spinarea unei cafele fierbinţi şi scârba, scârba răscolindu-mi intestinele ca o greblă, fără ţintă precisă, plonjând pe câmpul formal dizolvat dincolo de fereastră, dar mai ales boala din acea cameră, boala care era ea, felul în care îi permiteam să mă folosească, să aibă nevoie de mine, iubind tronul pe care o ridicasem, salivând pe vulnerabilitătţile ei clandestine. Şi râncedă Sena cu cărămizile rimate la verde, străpunse de rugină, piesa de teatru la care nu puteam merge, la care...

-     Nu vreau să mergem, i-am spus rar şi în şoaptă.

Taiorul negru, părul adunat la spate şi tocurile plecând înspre mine. I-am muşcat glezna, a căzut în genunchi, mirosul crud de parcă atunci ieşise din baie, rujul ca mierea însângerată, mâna lungă cu brăţara grea din aur care i-a tras încheietura în jos isterizând delicateţea inefabilă a fiecărui fragment din trup. Nu cred că văzusem tâmple mai frumoase ca ale ei, înalte, răsucite ca nişte coloane impalpabile, pierdute în levitaţia moale a părului. Stofa mătăsoasă a taioului îi tăia din carne declarând-o eminamente fragedă. Crăpătura laterală a fustei  dezvelind coapsa care după ce-şi sfărâmase toate aripile cursese încet în gambă, imitând silueta harpelor. Respiraţia de ciocolată, şampanie şi mentă. Ciorapii transparenţi, negri, cu jartiere ca urmele de polen. Am atins-o prin piele, prin hainele foşnind, la cotul rafalelor palide de parfum ce veneau şi se aşezau pe atomii conştiinţei mele, dezintegrând-o. Era atât de aproape încât mă anihila fizic, creaturile cărnii ei trecea să mă viziteze, numai s-o implor să mă calce în picioare, să nu înţeleagă ca să pot plânge după altceva. Cât de disperantă iminenta perfecţiune a momentului când ea urma să spună „da” la toate „da?”-urile mele. Mai sănătos ar fi fost să se clatine stupidă prin coridoarele lugubre în care mă spânzuram, să o chem şi să nu fie. Ce reprezenta ea concret? Idealul e o crimă. O crimă faţă de sine. Pentru ca idealul linge sfârtecarea. Neîmplinire. Originile nu evoluează. Nu există căi. Nici final. Iar ea încă atât de însărcinată cu mine.

S-a dezbrăcat de taior şi fustă şi s-a întins pe pat. Senzualitatea, sexualitatea, erotismul, perversiunea mamei se intersectau cu arta. Mama, anatomia senzaţiei, ştiinţa cărnii. Şi cearşafurile luaseră forma trupului ei, ca-ntr-un pat funerar pregătit pentru ritual, capitulare discretă, chemată, tânjită. Am sărutat-o toată, la căpătâiul lui Haydn, la înrobirea pianului, dincolo de piele, de oase, de sânge, tardiv, amăgitor ca spaţiul.

Ploaia care se întorsese cu poala asflatului umed, cu cerul tăcând pe vitrine, noaptea rătăcită într-o paranteză a tăcerilor ei. M-a lăsat în mijlocul drumului, filmul mut, alb-negru, cu fluxul de oameni încadrând-o ca o ramă, doar mersul ei senzual, pictura din sârmă ghimpată şi trandafiri scuturaţi, dispărând treptat, cu unghiile trăgând de ce mai rămăsese viu în mine. )

Mă loveam cu capul de silueta secvenţelor, pipăind conţinutul planetei-cub în care mă găseam, reconstituind-o din memoria mai degrabă psihică decât fizică, clasic prin excelenţă, adiacent.

Am ieşit, nu mai puteam rămâne, tavanul devenind mlăştinos. Am parcurs holul întunecat vizualizând stafia pe care o lăsasem în urmă, ştergând cu încheieturile hainei receptorul, aranjând patul, înghiţind cu limba dungile rombe ale paşilor mei de parcă fusesem întradevăr acolo pentru câteva ore, cimentul îşi storcea buzele eliberându-mi umbra trupului pe şosea, obsesiile mele îmbrăcaseră rochie de seară, m-aşteptau la ieşire cu mâinile întinse.