Turnirul

de Adrian Drăgan

 

Am amintit de cele câteva victime făcute de buldozere în noaptea de 12 februarie, când Strada Odessa a fost ștearsă de pe harta orașului. Unul dintre cei dispăruți atunci este Marc Aureliu Brănișteanu, victimă involuntară a genocidului arhitectonic, căci spre deosebire de ceilalți trei vecini care au murit sub dărâmături pentru că refuzaseră să își părăsească vechile case și se ascunseseră în ele cu dibăcie spre a nu fi găsiți atunci când miliția a percheziționat casele ce urmau a fi demolate, pentru că nu își imaginau viața lor în altă parte decât acolo (și erau, intr-adevăr, veterani ai străzii, oameni care crescuseră o dată cu ea și acum îi împărtășeau sfârșitul intr-un fel de protest ce avea să rămână necunoscut), Marc Aureliu Brănișteanu habar nu avea de ceea ce se petrecea cu strada sa. Nu auzise nici repetatele anunțuri făcute de agenții primăriei și de miliție, la stațiile de amplificare, și nici avertismentele lansate pe afișe de hârtie proastă lipite peste tot pe strad㠖 din simplul motiv ca el nu mai ieșea din casa sa – din pivnița ei mai bine zis – de mai bine de 40 de ani, mai exact din vremea în marelui bombardament la care aviația Americana a supus orașul în ziua de 22 aprilie 1944.

Profesoru’ și-l mai amintea pe Marc Aureliu Brănișteanu ca pe cel mai viteaz băiat de pe strada Odessa – erau copii cam de aceiași seamă și adeseori se jucaseră de-a haiducii, indienii sau dacii și romanii și nu conta ce episod istoric alegeau pentru jocurile lor pentru ca Brănișteanu să exceleze în iscusință și curaj.

A dispărut pe când avea doisprezece ani, în noaptea marelui bombardament. Deși casa sa nu avusese de suferit de pe urma bombelor care căzuseră și pe strada Odessa, copilul nu a putut fi găsit în nici un chip.

Că nu a părăsit-o niciodat㠖 și ca, mai mult chiar, nu și-a părăsit nici măcar casa, nu avea sa se afle decât mult mai târziu, când această poveste avea să dezvăluie lumii incredibilul mister al dispariției lui Marc Aureliu Brănișteanu.

În casa în care s-a întemnițat și în care și-a aflat sfârșitul, se năștea prin anii marii crize economice, Marc Aureliu Brănișteanu, primul copil al unei familii de boiernași cam ruinați de către arendașii ce le administrau moșiile ponosite. Casa era plină de mărturii și relicve istorice – hangere cu care străbunii se luptaseră sau uciseseră rivali, narghilele care le mângâiaseră lungile amiezi bizantine, caftane vechi mâncate de molii sau giubele pe care copilul le folosea uneori pe post de oala de noapte.

Marea atracție a casei era însă orologiul hidraulic adus tocmai de la Florența de către un străbun bonjurist. Era o casă în miniatura, o casă într-o alta, sau mai bine zis un mic castel de lemn și fier, iar copilul nu se mai sătura să privească cum la fiecare oră fixă micuții cavaleri ies din căsuța lor de lemn lăcuit pentru a da, în bătăile gongului și sub privirile visătoare ale frumoasei castelane în rochie de purpura, aceeași reprezentație a turnirului în care cavalerul negru biruie întotdeauna. Multă vreme Marc Aureliu a urmărit cu sufletul la gură încleștarea dintre cei doi cavaleri, de ajunsese să învețe pe de rost ritualul pe care ei îl îndeplineau cu o conștiinciozitate cu adevărat cavalerească de 24 de ori pe zi, fără să întârzie și fără să greșească o singură dată. Cu timpul însă, o întrebare a început să își facă loc în mintea copilului: de ce de fiecare dată biruitorul era același, de ce toate cele 24 de turniruri ale zilei aveau același deznodământ și cum de cavalerul alb nu pierea odată, după atâtea lovituri fatale de lance în coaste și în coif?

Povestea cavalerilor și a doamnei care îi privea a sfârșit prin a plictisi pe micul Marc Aureliu care, la un moment dat, a hotărât că ar trebui să își măsoare și el forțele cu invincibilul cavaler negru. Mai ales că, de multă vreme, nerăbdarea cu care aștepta reprezentația orară se datora în mult mai mare măsură frumoșilor ochi azurii ai castelanei decât spectacolului războinic oferit de curtezanii ei.

Așa se face că într-o noapte, când părinții și servitorii dormeau și doar mobilele șușoteau amintirile lor vechi, copilul s-a echipat de luptă. A luat platoșa de oțel care învestmântase pieptul unui stră-străbunic în bătălia de la Stănilești, iataganul pe care un altul îl primise de la însuși marele vizir, în timpul vizitei de investitură a unui nou vodă, coiful adus de la  Sfântul Mormânt și despre care se spunea că ar fi aparținut unui sutaș ce ar fi păzit crucea Mântuitorului și, ascuns în mâneca larga a cămășii de zale din timpul lui Mihai Viteazul, un pistol care trăsese cu furie în vremea Eteriei. La gât și-a prins șirul de mătănii primite de un înaintaș de la chiar egumenul monastirii Prodromu de la Sfântul Munte, care se sfârșeau cu o cruce de fildeș pe care Iisus sângera din cinci răni. Astfel echipat, a îngenunchiat în fata icoanei Maicii Domnului “Hodogytria”, care se tâlcuiește “Cea care arată calea”, pentru a i se arăta și lui calea spre izbândă. A sărutat pios icoana ce avea sa fie dăruită peste câțiva ani bisericii de pe strada Odessa și peste și mai mulți ani avea să ducă la chiar dărâmarea ei, apoi a purces cu pași grei spre orologiul ce ticăia misterios. Și-a făcut cruce, a scos iataganul și a deschis marele ceas. S-a strecurat printre bătăile pensulei și, deschizând ușița din spatele acesteia, ce ducea spre mecanismul complicat, s-a afundat în bezna acelui alt timp.

Roți mari se învârteau în jurul său, greutăți se ridicau și coborau și apa susura prin canalele și tuburile ei, punând totul în mișcare. Ca sa ajungă în turnul pe a cărui platforma cavalerii își disputau din oră în oră grațiile domniței în roșu, trebuia să treacă de toate acestea. Așa ca s-a săltat cutezător pe o roată zimțată ce se rotea scârțâind cu gândul de a sări de pe ea, la momentul oportun, pe o alta și tot așa, din roată în roată, sa ajungă la cele șase greutăți care se coborau și se ridicau pentru a se prinde de una dintre ele în ascensiune și astfel să ajungă la bazinul cu apă veche care l-ar mai fi despărțit de scara către turn.

Un plan simplu de gândit – dar tare greu de îndeplinit și nespus de riscant, după cum avea să afle când, alunecând pe zimții bine unși s-a trezit în iminentul pericol de a fi prins și strivit de cele două roți ce l-ar fi sfârtecat dacă nu s-ar fi prins în ultimul moment de o pânză de păianjen pe care s-a cățărat în graba și s-a sustras astfel lăcomiei roților care și-au împreunat dinții de otel la un deget de posteriorul său. Nu apucă bine să răsufle ușurat, că văzu picioarele lungi ale păianjenului deschizându-se asupra sa. O rotire rapidă și lucitoare a iataganului le reteză, însă, și eroul își continuă drumul după ce mulțumi în gând sfinților îngeri, voievozii celor fără de trupuri și păcat. Cum însă nu avea aripi de înger, pentru a ajunge în turnul orologiului se prinse de o greutate care se ridica încet, legată de un lanț greu ce părea un odgon de corabie. Se pare însă că grosimea acestuia era calculată pentru o anumită greutate, și surplusul trupului îmbrăcat în platoșă îl făcu să pâraie amenințător. Cu spaimă, Marc Aureliu văzu cum odgonul începe sa se subțize, iar când ruptura părea iminentă, își desfăcu nu fără regrete cămașa de zale și o arunca de pe el, de asemenea și coiful cel greu. Ușurată de aceste poveri, greutatea își putu duce drumul la capăt, și micul cavaler se văzu ajuns cu bine în anticamera sălii turnirului. Auzea dincolo de peretele de lemn pregătirile pentru bătălie: cavalerii își disputau dragostea domniței în roșu și își zângăneau amenințători armele. Marc Aureliu își luă inima în dinți și iataganul în mână și, cu o lovitură zdravănă de picior, intră în scenă odată cu prima bătaie a orologiului. Lupta tocmai începea, dupa eternul ei tipic: cavalerul cel negru șarja amenințător spre cel alb. Cum timp de pierdut nu mai era, Marc Aureliu îl doborî pe acesta de pe cal cu un foc de pistol bine țintit și sări în șaua rămasă vacantă. Cavalerul negru ezită o clipa – ah, decisiv㠖 și abia după ce luă act de schimbarea survenită își continuă șarja. Lovitura lungii sale lănci nu putu fi însă evitată: noroc cu șirul de mătănii în care vârful lăncii se proptise ca într-o platoșă. Marc Aureliu fu aruncat însă de pe cal, iar sabia îi sări cât colo zăngănind nefolositoare. Îl dureau îngrozitor toate oasele iar în cap îi bubuiau toate orologiile lumii. Îl vedea pe cavalerul negru descălecând și trăgându-și tacticos sabia uriașă din teaca. Se apropia de el cu pași grei, de tunet, iar domnița îl privea cu ochi albaștri și umezi, împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune. Cavalerul negru era acum chiar lângă el. Armura neagra îi strălucea victorioasă și panașul coifului părea o flamură de înmormântare. Cavalerul invincibil îl privi o clipa prin viziera insensibilă și ridică paloșul. Bătăile orologiului sunau ca o osândă inexorabilă.

Marc Aureliu închise ochii așteptând lovitura finala – dar deodată ceasul încetă să mai bată, semn că minutul destinat luptei se încheiase, iar cavalerul cel negru rămase împietrit cu sabia ridicata deasupra capului. Din cauza intervenției neprevăzute a copilului, lupta întârziase o secunda – suficienta însă pentru ca deznodământul să fie suspendat.

Mai apucă să o vadă pe castelană alergând către el. Îi ridica ușor capul și îi mângâie tâmplele. Apoi, într-o clipă mai lungă decât orice bătaie de orologiu, îl sărută pe buze. Abia atunci adormi Marc Aureliu, cu umbra sabiei ridicate căzându-i pe gât.

 

În acea noapte americanii au bombardat iarăși Bucureștiul. Strada Odessa a plătit cu doi morți și un dispărut acest episod istoric. Numele dispărutului, pe care toata lumea l-a putut citi în gazete, era cel al unui copil de 12 ani neîmpliniți, Marc Aureliu Brănișteanu.

Neconsolați, părinții săi au vândut casa, iar noii proprietari au depozitat vechiturile rămase de la Brănișteni în încăpătoarea pivniță a imobilului. Între acestea se afla și un bătrân orologiu defect.

                                   

 

respiro@2000-2004 All rights reserved