Criminal tango

                                          - piesă de teatru într-un act

                                                                                         de Adina Dabija

Personajele :

Goran, iubitul Anabelei

Calipso, soţul Anabelei

Doctorul

Infirmiera

Gică, poliţist

Carolică, ţigan cu acordeon, proprietar de cârciumă

Laur, barman în cârciuma lui Carolică

Victima, ţigan înjunghiat

Cuţitarul, ţigan cu cuţit

Popa

Credincioşi în pelerinaj cu moaşte sfinte

Anabela

Sala de aşteptare a unui dispensar de provincie. Nişte scaune şi o măsuţă. Două uşi, una pe care scrie “ Consulaţiile se fac numai cu programare ” şi alta “ Vă rugăm nu deranjaţi ”. Goran moţăie pe un scaun, cu două căşti de motociclist alături. Are pantalonii rupţi şi hainele în dezordine. Două rucsace şi o poşetă aşezate jos lângă scaunul său. Zgomot de meci de fotbal în fundal. Intră Calipso. Este îmbrăcat în costum, cu un diplomat în mână. Vorbeşte la telefonul mobil. Goran tresare şi se sare de pe scaun, apoi se aşează la loc, cu un aer posomorât şi absent.

Calipso :                     În maxim o oră, nu mai mult! Ai înţeles cum ajungi, nu? A, şi vezi că la intrarea în oraş e o fabrică mare, părăsită, ca în toate târgurile astea mici uitate de vreme, să n-o iei prin faţa ei că-ţi intră javrele sub roţi… Cum? Nu ştiu cum se cheamă, ţi-am zis, e al treilea după Slobozia. O să-l întreb pe şofer, poate ştie el. Uită-te şi tu pe o hartă, ce naiba! Cum? Nu e trecută nici o localitate pe hartă? Nu se poate domnule, atunci eu unde naiba sunt? Ia uită-te mai bine! Vorbeşte cu şoferul meu! Auzi, sună-mă mai încolo că acum am ajuns la spital… în fine, ce-o fi ăsta, dispensar! Şi mai sună-l o dată pe Georgescu, vezi dacă a ieşit din operaţie şi spune-i să se grăbească! (Închide. Lui Goran) Bună seara! Dumneavoastră m-aţi sunat acum două ore?

Goran:                        Eu. Încă o dată, nu trebuie să vă faceţi nici un fel de griji. E în afara oricărui pericol.

Calipso :                     Vă sunt extrem de recunoscător. Cum aţi găsit-o, în maşină, pe stradă? Poate să meargă? Îi curge sânge de undeva?

Goran:             Nu a păţit nimic fizic, dar s-a speriat foarte tare. I-au făcut nişte calmante şi acum doarme.

Calipso :                      Unde e? Vreau să o văd şi să vorbesc cu doctorul. Ea v-a dat numărul meu de telefon sau l-aţi găsit la ea în poşetă? Aţi găsit cumva din întâmplare cheile ei pe undeva?

Goran :                        Toate lucrurile ei sunt aici (arată spre rucsacul şi poşeta de lângă lângă scaunul său) Trebuie să fie prin poşetă, presupun.

Calipso (scotocind în poşetă) : E foarte important să nu fure cineva cheile de la casă… Într-o asemenea zăpăceală… Unde naiba or fi?... Uite-le! Aş vrea să stau de vorbă cu cineva de pe-aici. Aveţi ideee unde-l găsesc pe doctor?

Goran:                         Nu l-am mai văzut de vreo oră, e pe-aici pe undeva... o fi ocupat cu alţi pacienţi.

Calipso :                    Pe naiba ocupat! Să-i spună cineva că senatorul Calipso vrea să vorbească cu el! Acum! Nu e nimeni aici, nici o infirmieră, sau măcar portarul? La naiba! Cum naiba a ajuns femeia asta aici, asta abia aştept să aflu! Ziceaţi că doarme?

Goran:                         Sssst! Vă rog să nu faceţi gălăgie, lăsaţi-o să se odihnească. V-am spus şi la telefon, nu aveţi de ce să vă faceţi griji, totul e bine, infirmiera e cu ea, o veghează… A insistat să vă chem, deşi i-am atras atenţia că este compet absurd! Să trezeşti omul în toiul nopţii, pentru câteva zgârieturi, o nimica toată…

Calipso:                       Deci vorbeşte, e conştientă !

Goran :                        Da, vorbeşte, evident. Nu a păţit nimic.

Calipso :                      Slavă cerului! Cum să nu-mi fac griji ! La miezul nopţii primesc un telefon de la un necunoscut că nevastă-mea e la urgenţe într-un loc absurd, ultimul loc de pe pământ unde ar fi putut să se găsească, şi cică să nu-mi fac griji ! Cine eşti dumneata să-mi spui ce trebuie să fac ?... Iartă-mă, domnule, sunt cam nervos. Şă ştii că îţi sunt extrem de recunoscător ! Mulţumesc, prietene! Pot să te numesc aşa ? Pot face ceva pentru dumneata ? Probabil ştii, sunt senator… (îi întinde mâna, dar Goran nu i-o întinde) Cum doreşti… Pur şi simplu nu înţeleg nimic ! (se aude un strigăt de dezamăgire faţă de o fază ratată. De pe uşa “ Nu deranjaţi ” intră Doctorul)

Doctorul :                    Gina! Gina! Adu-mi un coniac!

Calipso :                     Dumneata eşti doctorul?

Doctorul :                   Mda... Şi ce dacă sunt ? Mai lăsaţi-mă zece minute, vă rog, haideţi, măcar zece minute, ce naiba! Gina! (intră să vadă o fază periculoasă)

Infirmiera  (iese de pe uşa “ Consulaţiile se fac numai cu programare” cu o tavă cu un coniac) : Vine! (se opreşte o clipă, curioasă) Bună seara!

Calipso :                     Dumneata eşti infirmiera?

Infirmiera :                 Î-hm. (îşi dă seama cine e Calipso) Nu se poate! Sunteţi chiar… dumneavoastră? 

Calipso :                     Î-hm. Spune-i ameţitului ăla de doctor că sunt aici. Nici măcar nu m-a recunoscut !

Infirmiera :                 Dânsul nu urmăreşte politica. Nu-l interesează nimic altceva în afară de fotbal.

Calipso :                     Atunci spune-i că sunt Maradona, la naiba! Fă ceva, nu sta şi te holba la mine! (înmuindu-şi vocea) Şi dacă crezi că eu pot face ceva pentru dumneata nu trebuie decât să-mi spui.

Infirmiera :    Nu credeam că asta mi se poate întâmpla tocmai mie… Ce noroc! Să vă întâlnesc în carne şi oase! Abia aştept s-o sun pe Tanţa şi să-i spun! O să moară de invidie! În sfârşit se întâmplă şi la noi în oraş ceva! Ce bine! O, da, sigur că puteţi face ceva pentru mine! Dacă îmi doresc ceva din tot sufletul este să plec! Oriunde, numai să plec de aici! Poate la Bucureşti. Da, aş avea nevoie de un post la Bucureşti… Şi de o garsonieră… Vreţi să vă spun adevărul? Dar rămâne între noi, să nu cumva să afle tata pentru că şi-aşa spune că am gărgăuni în cap! Adevărul e că îmi doresc foarte mult să plec la Paris! Toate prietenele mele s-au măritat şi au plecat în străinătate. Grecia, Italia…

Calipso :                      Toate la timpul lor. Deocamdată să le luăm pe rând... Unde e Anabela? Vreau s-o văd! Cum se simte ?

Infirmiera :                 În ce calitate cereţi asta? Sunteţi rudă, prieten?

Calipso :                     Sunt soţul ei.

Infirmiera :                 Deci sunteţi căsătorit!

Calipso :                     Într-un fel… Da, am putea spune că sunt căsătorit.

Infirmiera (rece):        Trebuie să faceţi o cerere în care să declaraţi că sunteţi soţul pacientei şi că doriţi s-o vedeţi. (ridică brusc tava de jos) Şi acum vă rog să mă scuzaţi, am treabă.

Calipso :                     Staţi o clipă! Ce fel de cerere?

Infirmiera:                   O cerere, nu ştiţi ce-i aia cerere?

Calipso:                       Şi unde o depun?

Infirmiera:                   Mi-o daţi mie.

Calipso                        Mi s-a spus la telefon că e nevoie de nişte medicamente. Poftim, le-am adus.

Infirmiera:       Foarte bine, daţi-le încoace. (le ia şi le bagă în buzunar)

Doctorul (din camera cu “ Nu deranjaţi ”) Gina!

Infirmiera :                 Acuma, acuma, domnu’ doctor!... (reia tava) Vedeţi? Mă ţineţi de vorbă în timpul programului… (intră în camera “ Nu deranjaţi ”)

Calipso :          Spune-i doctorului că vreau să stau de vorbă cu el. Spune-i că mă grăbesc!

(Infirmiera iese. Câteva clipe de tăcere încordată, Calipso fumează)

Calipso :         Să fac o cerere. Unde naiba găsesc o foaie de hârtie? Aveţi cumva din întâmplare o foaie de hârtie?

Goran :                        Nu.

Calipso:                      Tot nu mi-aţi povestit cum aţi găsit-o pe Anabela.

Goran:             Nu am găsit-o nicăieri. Eram cu ea în maşină.

Calipso:                       I-am spus să nu mai ia niciodată în maşină necunoscuţii care fac autostopul pe marginea drumului. De data asta a avut noroc de un om cumsecade ca dumneata, dar data viitoare... Niciodată nu mă ascultă, niciodată!          

Goran :                        Nu făceam autostopul.

Calipso :                      Deci o cunoşteaţi dinainte ?

Goran :                        Evident.

Calipso :                      Ciudat, nu mi-a povestit niciodată de dumneata. Cum spuneai că te cheamă ?

Goran :                        Goran. Goran, profesorul de tango. Nu v-a spus că s-a înscris la un curs de tango?

Calipso :                      Parcă a spus ea mai demult ceva de salsa, sau tango, nu mai ţin minte, să tot fie vreo doi ani de-atunci.

Goran :                        Doi ani şi trei luni. Tango, nu salsa. Criminal tango.

Calipso :                      În fine… Deci de doi ani şi trei luni nevastă-mea studiază tangoul cu dumneata… Cred că trebuie să danseze foarte bine… (câteva clipe de tăcere) Ce ciudat, aş vrea s-o privesc dansând. Se îmbracă cu vreo rochie anume când dansează ? Aş vrea să mi-o imaginez dansând.

Goran :                        Da, se îmbracă întotdeauna în negru. Şi în special rochia de dantelă neagră îi vine foarte bine.

Calipso :                      I-am făcut-o cadou acum patru ani. I-am adus-o de la Paris. M-am gândit că o să-i pună în evidenţă gâtul… şi albeaţa pielii… şi părul. Magnifică rochie… Şi ce parfum pune ? Ştii cumva din întâmplare cu ce parfum se dă ?

Goran :                        Părul ei are mirosul ierbii, iar umerii ei au parfum amărui de santal.

Calipso :                      Da? N-am remarcat niciodată. Văd că te pricepi… la femei. Ai de gând s-o ştergi singur sau preferi poate să te dau afară în şuturi?

Goran :                        Poftim ?

Calipso :                      Ai auzit bine.

Goran :                        Ascultă, domnule… Sunt de acord că nu este momentul cel mai potrivit să ne cunoaştem… Dar am obosit să mă prefac. Nici nu vă imaginaţi cât mă bucur că aţi aflat în sfârşit de existenţa mea.

Calipso :         Existenţa ta ? Care existenţă ? Nu te cunosc. Nu exişti, eşti un nimeni, un terchea-berchea, asta eşti! Auzi, un proseforaş… şi de ce – de tango ! De unde oi mai fi răsărit şi tu cu povestea asta siropoasă?

Goran :                        Nu am înţeles niciodată de ce v-a ascuns atâta timp adevărul. Cred că din laşitate. I-am spus tot timpul că nu mă simt confortabil într-o asemenea relaţie… Am făcut chiar presiuni asupra ei… Am avut perioade în care am refuzat s-o văd… Am vrut să mă despart de ea… Dar totdeauna ea revenea la mine plângând, spunând că nu poate trăi fără mine. Iar eu mă lăsam pradă propriei mele slăbiciuni… Au fost cei mai dureroşi ani din viaţa mea. Dar acum s-a terminat. Dacă vreţi să ne batem, sunt gata!

Calipso :         Deci nu vrei să-ţi salvezi pielea? Foarte bine, atunci o să ne batem. (câteva clipe de tăcere) Cum e posibil să mă mintă în halul ăsta? Să-mi spună că se duce la Sinaia, la conferinţa la care sunt invitat să ţin spiciul inaugural. Să-mi spună că vrea să plece cu o zi mai devreme, ca să se relaxeze... Este imorală. Lipsită de scrupule. Egoistă. Plină de cruzime. Un monstru. Târfă, da, asta este! Mâine vor vui toate ziarele! Scandal! Asta îmi trebuie mie acum, când alegerile bat la uşă? Nu numai eu am de pierdut, ci şi ea! Este un lucru elementar, chiar nu-şi dă seama? (îi sună telefonul) Alo ! Da, bună seara domnu doctor Georgescu! Vă aştept cu nerăbdare. Nu ştiu cum se numeşte…nu v-a spus Gică ? (lui Goran) Ştiţi cumva cum se numeşte orăşelul ăsta? (Goran face semn că nu) O să vă sune Gică să vă spună exact, dar e simplu: e al treilea după Slobozia, cum mergi spre Constanţa. Cum? Nu există localităţi între Slobozia şi Constanţa? Nu se poate, domnu doctor, păi eu nu sunt acolo? Urcaţi-vă în maşină, o să vă sune Gică în jumătate de oră să vă dea lămuriri. Trebuie să pice dintr-o clipă în alta. Vă aştept! (lui Goran) Uite ce este, domnule! Mă gândesc că ar fi foarte dezavantajos să mă bat acum. Din punctul de vedere al imaginii publice, vreau să spun. Dacă doreşti putem să ne batem după ce trec alegerile. Ceea ce vreau de la dumneata este ca totul să rămână deocamdată între noi.

Goran :                        Îmi pare foarte rău, dar nu pot să fiu de acord. Este vorba de onoarea mea, înţelegeţi? Nu permit să mi se vorbească în termeni lipsiţi de eleganţă... terchea-berchea... este dezgustător. Va trebui să ne batem.

Calipso:                       Dar este o idee absurdă! Cine se mai bate în ziua de azi pentru o femeie? E plină lumea de femei frumoase ! Nu are nici un rost să ne agităm. În plus, dacă era să te baţi cu mine, te băteai dumneata până acum. Dar după doi ani… şi trei luni… E cam târziu. Dacă Anabela nu mi-a spus niciodată nimic înseamnă că nu o interesează să fie cu dumneata. Ci cu mine.

Goran :                        Atunci să vă întreb eu cum de v-a pus în pericol preţioasa imagine publică timp de doi ani şi trei luni, întâlnindu-se cu mine ?

Calipso :                      Pe ascuns ! Să nu uităm asta. E un amănunt important. Sunt sigur că a fost foarte atentă să nu mă expună.

Goran :                        Şi asta vă face să vă simţiţi mai bine?

Calipso :                      Dumneata ai fost vreodată căsătorit ? Habar n-ai despre ce vorbeşti ! Eu şi cu Anabela suntem căsătoriţi de treisprezece ani ! Treisprezece ! Ştii ce înseamnă treisprezece ani ? Dintre care în primii cinci nu mi-a trecut o clipă prin minte s-o înşel! Uite ce este, m-am plictisit ! E trecut de mult de miezul nopţii, n-am văzut-o încă pe Anabela, ăştia vor să le fac nu ştiu ce hârtie cretină, ia mai lasă-mă-n pace cu discuţiile astea. Pot să ştiu şi eu cum naiba a ajuns nevasta mea în spital? Îmi datorezi, sper, nişte explicaţii.

Goran :                        Credeţi-mă că sunt la fel de şocat ca dumneavoastră. Nu reuşesc să-mi revin din şoc. Ceea ce s-a întâmplat este absolut incredibil. Complet delirant.

Calipso :                      Dar spune odată domnule : ce ?

Goran :                        Este dincolo de orice imaginaţie…

Calipso :                     Ascultă, dacă vrei cumva să-mi vinzi baliverne...

Goran :                        Din nou îmi vorbiţi în astfel de termeni care îmi zgârie auzul... Refuz să port o discuţie în astfel de termeni !

Calipso :                      Bine, uite, o să încerc să fiu calm. Dar vreau să ştiu ce s-a întâmplat, cred că am acest drept.

Goran :                        Pur şi simplu din nimic a răsărit pe mijlocul drumului o căruţă cu un singur cal, fără semnalizare, condusă de o femeie cu batic roşu pe cap. Părea tânără şi avea ceva… deosebit. Ulterior mi-am dat seama că avea ochii prea mari ca să fie reali.

Calipso :                     Cum puteai să-i vezi ochii pe întunericul ăla ?

Goran :                       Asta nu înţeleg nici eu ! S-a întors şi s-a uitat la noi, asta e sigur, dar ceea ce-mi amintesc cel mai bine nu sunt ochii, ci expresia ochilor…

Calipso :                      Femeie noaptea pe câmp ? Vom vedea, vom vedea… Femeia aceea, dacă există, va plăti cu vârf şi îndesat…

Goran :                        Cum adică “ dacă ”? Bineînţeles că există, am văzut-o cu ochii mei! A întors capul şi ne-a privit cu o expresie… cu un fel de ironie… sau dezamăgire, tristeţe… mi-e foarte greu să definesc sentimentul de pe faţa ei. Cert e că am pus frână şi am alunecat în căruţă… am intrat în ea, eram sigur că am omorât-o, dar când m-am dezmeticit dispăruse fără urmă, rămăsese doar căruţa fără cal, ca dovadă că nu visasem... Cred că mai e încă acolo, dacă nu s-o fi întors între timp să şi-o ia.

Calipso :                      Ciudat, foarte ciudat. Dumneata eşti sigur că eşti în toate minţile?

Doctorul iese din “ Nu deranjaţi ”. Infirmiera se strecoară înapoi în salonul “Consulaţiile se fac numai cu programare ”

Doctorul :                    Ce senator, dom’le? De ce sunt bătut la cap chiar în ultimele zece minute?! Pacienta e în afara oricărui pericol! Nu are nimic, înţelegeţi odată ! (se uită pe rând la Goran şi la Calipso) Greu de spus care dintre voi e senatorul. Dar care-o fi, să fie sănătos! Dar puţin respect, aşa, nu aveţi? (intră la loc, extrem de supărat, trântind uşa) 

Calipso:          Ce cretin ! Ascultă, amice, dacă ai fi deştept ţi-ai da seama că nu avem nimic de câştigat dacă-l iei la rost pe unul ca el. Pe ăsta trebuie să-l luăm cu binişorul. (bate la uşa Doctorului) Cât e scorul? Permiteţi? (intră,  iese Infirmiera, care închide uşa)

Infirmiera :                  N-ai cumva o ţigară?

Goran :                        Vai de mine, se poate? Mă duc chiar acum şi vă cumpăr un pachet. Pe unde găsesc aici un non-stop?

Infirmiera :                  Lasă, dă-mi de la tine din pachet, te deranjează?

Goran :                        Vai de mine. Dacă ştiam cumpăram mai multe de la dugheana aia la care am fost acum o oră.

Infirmiera :                  La Bodega? A, nu, parcă La Marian te-am trimis atunci! La ora asta nu mai e deschis decât La Bodega, dar are doar fără filtru.

Goran (scoate un pachet):      Ultima, v-o ofer.

Infirmiera :                  Eşti drăguţ. Putem s-o facem poştă. (fumează amândoi) Aş vrea să te întreb ceva… nu te superi.

Goran :                        Nu, deloc.

Infirmiera :                  E vreo legătură… specială între tine şi pacientă?

Goran:             De ce?

Infirmiera :                  Aşa, de curiozitate.

Goran :                        De ce, i s-a-ntâmplat ceva?

Infirmiera :                  Nu, domnule! Întrebam şi eu aşa…

Goran (o priveşte rugător) : Nu vreau să i se întâmple ceva!

Infirmiera :                  Linişteşte-te, dragă, n-o să i se întâmple nimic… nişte zgârieturi, o uşoară hemoragie… nu se moare din asta. Văd că ţii la ea, hm? Îmi pare rău pentru dumneata. Te anunţ că noi în oraş se moare din dragoste. Să ştii că am avut numeroase cazuri în care ne-au murit pur şi simplu pe masă.

Goran :                        Serios? Aşa, fără nici un motiv?

Infirmiera :                  Cum fără? N-auzi, din dragoste! Roagă-te ca ea să nu te iubească. Numai eu nu voi muri niciodată din dragoste…

Goran :                        Îmi pare rău.

Infirmiera :                  Ba mie îmi pare bine! E ridicol să mori ca prostul din dragoste! Ha-ha ! Nu există dragoste. Sau dacă există nu ţine niciodată mai mult de trei săptămâni. Ce, dumneata crezi că există ?

Goran :                        Sunt convins… Revenind la cazurile care v-au murit pe masă… aţi avut multe ? Ce li se întâmplă?

Infirmiera :                  Nu ştiu dacă crezi în supersiţii, dar femeia aceea care ţi-a tăiat calea….

Goran :                        De unde ştii că mi-a tăiat o femeie calea?

Infirmiera :                  Nu ştiu! Nu ţi-a tăiat o femeie calea? Nu era aşa, ca un abur, cu orbitele goale ?... Ptiu, drace ! (îşi face cruce). Au fost multe accidente din cauza ei.

Goran :                        Şi n-au reuşit s-o aresteze?

Infirmiera :                  (dă din mână a lehamite) E Aglae, a murit acum câţiva ani, cu câteva zile înainte să se mărite… Ce femeie frumoasă! Parcă juca mereu într-un film, aveai impresia că tot ce făcea ea era înregistrat undeva… La fel a fost şi povestea ei, incredibilă… Toată lumea spunea că Aglae şi-a găsit jumătatea, iar jumătatea a găsit-o pe Aglae. Păreau făcuţi unul pentru celălalt. El a venit la noi în oraş în octombrie, prin repartiţie… mă rog, pe vremea aia era cu repartiţii. S-au logodit în mai, erau atât de fericiţi, mergeau pe stradă şi toată lumea întorcea capul după ei. A călcat-o o maşină când trecea strada, cu câteva zile înainte de nuntă. Trimiseseră deja invitaţiile. Alerga să iasă în întâmpinarea logodnicului ei. De atunci se tot întoarce să-l caute şi se răzbună pe îndrăgostiţii care îi ies în drum. Vezi tu, înseamnă că el n-a iubit-o! Dacă o iubea s-ar fi sinucis demult, văzând că ea îl vrea acolo în lumea ei! De asta cred că e o tâmpenie să te îndrăgosteşti. În primul rând vei suferi şi în al doilea, nu de fapt asta e în primul rând, nu există dragoste.

Goran :                        Stai o clipă, vrei să spui că ea le iese în drum! Doar nu trăieşte acolo.

Infirmiera :                  Mă rog, nu e clar. Acolo a dat maşina peste ea. A scris mai detaliat în ziarul local.

Goran :                        Ascultă, am impresia că ţie îţi plac teleromanele…

Infirmiera :                  Îmi plac, nu-mi plac, asta e realitatea. Sau tu nu crezi că există fantome? N-ai observat că avea orbitele goale? Orice fantomă are orbitele goale.

Goran :                        E oricum de o mie de ori mai bine decât o femeie cu ochii goi.

Infirmiera :                  Eu ce fel de ochi am? Nu mi-a spus nimeni până acum cum sunt ochii mei.

Goran :                        Ai nişte ochi foarte frumoşi! Sunt convins că ţi s-a mai spus asta de un milion de ori.

Infirmiera :                  Da? Aşa crezi? Eu mi-am pierdut răbdarea aşteptând. De fapt întotdeauna mi-am dorit să ajung fată bătrână. Bătrână şi rea şi acră. Să strige copiii pe stradă după mine şi eu să mă întorc să le rup urechile. E de o mie de ori mai bine decât să speli izmenele unui bărbat care stă toată ziua şi citeşte ziarul, cum face taică-meu…

Goran :                        Nu suntem toţi aşa.

Infirmiera :                  Crezi? Poate că în altă parte sunt altfel, dar la noi în localitate… Ascultă, îmi dai mie tricoul tău? Şi aşa e rupt.

Goran :                        Dacă doreşti. De ce?

Infirmiera :                  Nu ştiu, pentru că vii de departe. Aş vrea să am ceva de departe. Îmi plac bărbaţii care vin de departe, parcă sunt diferiţi de ăştia de aici, care sunt cam mormoloci.

Goran :                        Când plec îl scot, îţi promit. N-ai vrea să verifici cum se mai simte Anabela?

Infirmiera :                  Sunt convinsă că e bine. Poate că în definitiv până la urmă aş fi dispusă să mă îndrăgostesc, dar de cine?

Goran :                        Nu sunt deloc băieţi drăguţi pe aici?

Infirmiera :                  Nu ştiu… nu cred. Unii sunt drăguţi. Dar n-aş vrea să fie de la noi din oraş…

Goran :                        De ce nu?

Infirmiera :                  În primul rând din cauza lui Aglae, gândeşte-te şi tu! Iar în al doilea rând toate fetele primesc scrisori din alte oraşe, ba chiar din alte ţări… Am o verişoară care are un iubit în Italia.  (oftează) Îmi dai puţin casca ta?

Goran :                        Poftim.

Infirmiera :                  Cum îmi stă?

Goran :                        Bine…

Infirmiera :                  Putem să facem o tură cu motocicleta?

Goran :                        Nu mai am motocicletă. Îţi aminteşti, am avut un accident…

Infirmiera :                  Aşa e. Ce zăpăcită mai sunt!… (scoate casca) Poftim. Trebuie să mă întorc la pacientă.

Goran :                        Atunci pe curând.

Infirmiera :                  Pe curând… încearcă să te odihneşti, arăţi cam obosit… (îl mângâie pe păr şi iese, apoi intră) Ce voiam să te întreb…cu ce te ocupi?

Goran :                        Sunt profesor de tango.

Infirmiera :                  Ce romantic… Eu nu ştiu să dansez tango…

Goran :                        Eşti foarte tânără… Ai timp să înveţi. Nu e deloc complicat!

Infirmiera :                  Nu mai sunt atât de tânără! În fine… pe curând. (iese, intră) Nu-mi arăţi totuşi puţin acum? Nu cred că la noi în oraş se dau lecţii de tango. Şi oricum n-aş avea cu cine dansa.

Goran :                        Nu am cum să-ţi arăt, ne trebuie muzică, atmosferă…

Infirmiera :                  Am nişte lumânări, e bine? Le folosim pentru morţi, dar am putea face puţină atmosferă cu ele. Şi am un casetofon la mine în camera de gardă şi o casetă cu George Michael, am putea să ne închipuim că e tango…

Goran :                        Sunt foarte obosit… s-o lăsăm mai bine pe altă dată.

Infirmiera :                  Când altă dată ? O să pleci mâine şi n-o să te mai văd niciodată! Haide, măcar doi paşi! Nu cred că o să mai întâlnesc vreodată în viaţă un tip care dansează tango.

Goran :                        Şi Anabela?

Infirmiera :                  Mă uit imediat. (intră, iese) E în regulă, doarme. I-am pus mâna în la nas, respiră.

Goran :                        Bine, dar numai un dans.

Infirmiera :                  Sunt gata într-o clipă. (aprinde nişte lumânări, pune George Michael, îşi dă halatul jos, începe să danseze gen disco) Ce bine că e meci! Domnul doctor moare după meciuri. Nu mă spui, bine?

Goran :                        Sigur că nu… (opreşte muzica) Nu avem nevoie de asta. Dacă vom dansa va începe şi muzica… Dă-mi mâna. Trebuie să mă priveşti în ochi. Aşa. Şi te vei lăsa condusă, împotrivindu-te în acelaşi timp.

Infirmiera :                  Nu prea înţeleg.

Goran :                        Nu e nevoie. Trebuie doar să mă priveşti în ochi. (dansează) Mulţumesc! (îi sărută mâna)

Infirmiera:                   (emoţionată) Eu vă mulţumesc. N-am ştiut că aşa se dansează tango. Credeam că e un pas la stânga şi doi la dreapta.

Goran:             Ce tâmpenie! Aceasta e cea mai mare enormitate care se ştie despre tango! Şi numai din cauza confraţilor mei. Ei predau mai întâi paşii. Blasfemie! Au împărţit tangoul în funcţie de paşi, pe curente şi epoci. Tangoul e unul singur. Am văzut cupluri care au o tehnică impecabilă, au luat şi premii la concursuri internaţionale. Pentru mine, valoarea artei lor e aceea a rânjetului unei maimuţe la zoo, în aşteptarea bananei care vine de dincolo de gratii… Primul lucru pe care îl predau eu este sângele, pasiunea. Paşii sunt un ultim rafinament, ei vin mult după ce înveţi, de pildă, să te uiţi în ochii celuilalt. Pe mine partenera poate să mă şi calce dacă ştie să mă privească.

Infirmiera:                   Pacienta este eleva ta?

Goran:             Favorită.

Infirmiera:                   Ia lecţii de mult?

Goran:             De doi ani şi trei luni.

Infirmiera:                   Trebuie să fi învăţat să danseze în atâta timp.

Goran:             Dansează excelent.

Infirmiera:                   Şi totuşi, continuaţi…

Goran:             Pentru că ne place. Facem cercetare, cum s-ar spune. Descoperim paşi, figuri noi…

Infirmiera:                   Se mai poate improviza în astfel de dansuri? Eu prefer totuşi dansurile libere.

Goran:             Nu contează să ştii schema. Important e să simţi că muzica asta te ucide dacă nu o dansezi.

Infirmiera:                   Care muzică?

Goran:             Muzica…

Infirmiera:                   A, muzica!

Goran:             Dacă îi poţi scăpa, eşti pierdut. Aceasta numesc eu talent. Pasiunea e totul, aici e libertatea tangoului. Constrângerile au fost impuse cu unicul scop de a acţiona în punctele de presiune care fac să ţâşnească libertatea absolută. N-am fost niciodată căsătorit, dar sunt convins că teoria mea se aplică şi în cazul mariajelor fericite. Căsătoria şi tangoul sunt cele mai mari provocări ale imaginaţiei.

Infirmiera:                   Aşadar eşti îndragostit de ea până peste cap.

Goran:             Evident. Altfel n-aş putea s-o învăţ nimic.

Infirmiera:                   Cum ai putea s-o înveţi un lucru pe care îl ştie deja?

Goran:             Trebuie să exagerăm. Procesul de învăţare nu se termină cu înţelegerea unui lucru, ci cu iubirea lui. Daca vom asculta de o mie de ori această casetă cu George Michael credeţi că o vom învăţa? O vom şti pe de rost, poate, dar nu o vom cunoaşte, pentru aceasta ar trebui s-o iubim.

Infirmiera:                   Dacă o ascultăm nu înseamnă că o iubim? 

Goran:             Nu. Dacă am dansa ar înseamna că o iubim.

Infirmiera:                   Bine dar poate că întâmplător nu ştim cum.

Profesorul:                  Tocmai asta-i frumuseţea, trebuie să reinventezi dansul. Important e să duci muzica mai departe, să o schimbi în altceva. Acesta e dansul. Aceasta e femeia. Mai mult decât atât, nici nu conteaza muzica dacă iubeşti dansul. Se poate dansa tango şi pe BUG Mafia.

Infirmiera:                   Mi se pare absurd! Dansul este efectul muzicii şi nu invers. Iubirea este efectul femeii.

Goran:             Dimpotrivă, muzica este doar o nostalgie a dansului. Muzica nu poate exista fără dans, aşa cum femeia are definiţia în iubire. E foarte simplu: trebuie întotdeauna să duci lucrurile la limită. După acest punct începe Dumnezeu. În felul meu, sunt de fapt sfânt.  (Infirmiera pune George Michael,  de exemplu “Father Figure”)

Infirmiera:                   Îmi place acest tango.

(Intră Calipso şi Doctorul, se opresc şocaţi)

Doctorul:                     Ce-a fost asta?

Infirmiera:                   (căutându-şi halatul) Nimic!

Doctorul:                     Am halucinaţii?

Calipso:                       Halal dragoste! Aşa zisa femeie a vieţii tale e pe patul de spital, iar tu…

Doctorul :                   Deci nu mi s-a năzărit!

Infirmiera:                   Domnul se oferise să mă înveţe tango…

Doctorul:                     Da? Ce palpitant!

Infirmiera:                   Aproape la fel de palpitant ca un meci de fotbal.

Doctorul:                     Nu fii obraznică! Treci imediat în salonul pacientei.

Infirmiera:                   (timidă) Cât e scorul?

Doctorul:                     Acum am spus. (Infirmiera intră în salon; lui Calipso) Vă rog să mă scuzaţi, lipsa de personal ne îndeamnă să facem uneori alegeri nefericite…

Calipso:                       Nu sunteţi singurul. (arătând spre Motociclist) Credeam că Anabela are gusturi mai bune…

Goran:             Şi eu la fel.       

Doctorul:                     (stingând lumânările) Nu suport fumul de lumânare, mă sufocă. Cum spuneam, vă asigur că pacienta este în afara oricărui pericol. I-am făcut un calmant, va dormi până spre dimineaţă.

Calipso:                       Să deschidem un geam. Se poate sufoca în somn…

Doctorul:                     Nu avem geamuri. Nici un spital care se respectă nu are geamuri. Nu i se va întâmpla nimic, vă promit.

Calipso:                       Totul e să nu intervină nimic până ajunge doctorul meu personal… Trebuie să fie aici cam într-o oră.

Doctorul:                     Este inutil. Dacă ar fi fost ceva am fi cerut imediat ajutor la Slobozia… Dar cum doriţi. Beţi un coniac? Domnule, ce meci!

Calipso:                       N-o să vă refuz. Într-o asemenea noapte…

Goran:             E o noapte foarte frumoasă, cu stele, în care îndrăgostiţii fac baie în mare şi apoi fac amor pe plajă ca să se încălzească.

Calipso:                       Nu se poate deschide totuşi un geam? E atâta fum…

Doctorul:                     Nu avem geamuri pentru că nu există taxiuri în oraş. De femei nu mai vorbesc. Dacă ar fi una sau alta am avea şi geamuri, ar avea pacienţii după ce se uita. Gina! Ia-ţi de aici lumânările pentru morţi! Ştii că nu suport mirosul de biserică! Şi am dori şi noi trei coniace.

Infirmiera:                   Da, domnu’ doctor, imediat.

Calipso:                       Ce condiţii mizerabile. (trece degetul pe măsuţă) Ce de praf!

Doctorul:                    Nu e praf! Sunt celule moarte care cad de pe pacienţi.

Calipso (lui Goran) : Dumneata de ce nu pleci acasă? Îţi mulţumesc foarte mult că m-ai chemat, acum nu mai e nevoie de dumneata.

Goran:             Fac ceea ce poftesc. Vă rog să vă ţineţi ordinele pentru subalterni. (intră Infirmiera cu coniacele)

Doctorul:                     Vă rog să serviţi. Eu trebuie neapărat să beau ceva după un asemenea meci. Să ne bată chiar în halul ăsta… ce zic eu să ne bată? Să ne umilească!

Infirmiera :                  Nu mai spuneţi, domnu’ doctor! Chiar aşa prost am jucat? Dincolo, în salon, totul este sub control.

Calipso :                     Ce de celule moarte!

Infirmiera :                (lui Calipso) Eu sunt şi femeie de servici, şi infirmieră, şi portar, şi servitoare… Nu apuc să le fac pe toate!

Doctorul:                     Gina! Du-te te rog lângă pacientă. Nu ţi-a spus nimeni să ştergi praful.

Infirmiera:                   Nu se poate să mai rămân totuşi puţin?

Doctorul:                     Acum am spus! (Infirmiera iese.) În sănătatea dumneavoastră şi a pacientei! Şi să-i batem să le sune apa-n cap în deplasare!

Goran:             Doctore, spune-ţi-mi şi mie… circulă nişte legende pe aici cu o anume fantomă…O anume femeie care ar fi murit acum câţiva ani şi se întoarce să-şi cheme iubitul…

Calipso:                       Prostii! Ce famtome, domnule? Nu există fantome. (Doctorul dă paharul peste cap)

Doctorul:                     Gina!

Goran:            Doctore?

Doctorul:                     Ce e?

Goran:                         Ce credeţi despre povestea asta?

Doctorul:                     (se ridică, se plimbă prin încăpere, întinde Infirmierei  paharul să fie reumplut; Infirmierei: ) De ce nu-ţi ţii gura?

Infirmiera:                   Ce-am mai făcut?

Doctorul:                     Vorbeşti în plus. Întotdeauna vorbeşti în plus.

Infirmiera:                   Vai de mine, domnu’ doctor, n-am zis nimic de dumneavoastră. Am povestit pur şi simplu ce a scris în ziar… Doar toată lumea citeşte ziarul, nu?

Doctorul:                     Tu n-ar trebui să-l citeşti! Te-a întrebat cineva ce a scris în rahatul ăla al tău de ziar? Te-a întrebat?

Infirmiera:                   Nu…

Doctorul:                     Şi atunci?

Infirmiera:                   Vă rog să mă iertaţi…

Doctorul:                     Pentru că creierul tău e extrem de mic! Ieşi! (Infirmiera izbucneşte în plâns) Fără scene, da? Stai. Lasă sticla aici. (Infirmiera iese)

Doctorul:                     Vă rog să mă scuzaţi… (îşi umple paharul) Ziariştii ăştia ar trebui…

Calipso:                       De acord cu dumneata. Publică nişte enormităţi. Ah, ziariştii ăştia! Îi cunosc atât de bine! Auzi, fantome… Ce stupid! Astea sunt poveşti bune pentru babe şi fetişcane!

Goran (Doctorului):    Păreţi afectat… Îmi cer scuze dacă…

Doctorul:                     N-ai de ce să-ţi ceri scuze… Avem de-a face cu un caz banal de imaginar colectiv… O femeie moare într-un accident tragic şi lumea începe să fabuleze… Să facă poveşti… Ce prostie! Aveţi perfectă dreptate, nu există fantome. Moartea e una şi viaţa e alta, ce treabă au una cu alta? E absurd. Există lucruri albe şi lucruri negre! Femeia aceea a fost nefericita mea logodnică. Ştiu eu ce se ascunde în spatele acestor născoceli! Cineva vrea cu tot dinadinsul să mă vadă plecat din oraş. Vor să mă înfunde undeva pe la ţară. Şi ştiu şi cine e ăla…

Goran:             Nu vreau să vă contrazic, dar s-a întâmplat totuşi un lucru extrem de bizar.

Doctorul:                     Ştiu, cunosc povestea… femeia cu căruţa.

Goran:             Exact. Nu e ciudat să dispară aşa, într-o fracţiune de secundă? Unde mai pui că oricine ar fi fost rănit, dacă nu mort, corect?, la un asemenea impact.

Doctorul:                     Fii serios, domnule, nu e decât un fenomen tipic de imagiar colectiv.

Calipso:                       Nu ştiu exact ce este acest imagiar colectiv, însă dacă se dovedeşte că e de vină… Poliţia va ancheta cazul şi o va prinde pe inculpată, fie ea şi fantomă. Iar dacă e vina imaginarului colectiv va trebui să introducem programe speciale de reeducare în localitate. Însă dacă se dovedeşte a fi un simplu accident de circulaţie produs din vina dumnealui...

Goran:                         Evident, va fi cam greu să se stabilească vina unei fantome. Eram sigur că la asta doriţi să ajungeţi de fapt…