am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

 

unul singur din noi a supraviețuit

 

sînt disperat de cum scuip viața

 

doza de moarte

 

***

 

ea este broasca țestoasă

 

 

1. Vino, tu, suferință

 

2. Plîngînd

 

3. Discipolii

 

4. Fluxul și refluxul speciei

 

5. Cramă din laptele de mamă

 

 

 

 

 

am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

 

Am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

Nu știu de ce mi s-a întîmplat asta

Am învins

Multe dintre lucrurile care mi s-au întîmplat și am crezut că le-am înțeles

s-au dovedit a fi altcumva

dar asta nu mai are prea  multă  importanță

nici prea mult sens

 

 

am sporit în lume aria confuziei

atunci cînd am vrut să iluminez izvorul tuturor lucrurilor

multe mi-au rămas ascunse

așa cum și eu lumii am rămas

 

ne-re-ve-lat

 

capul meu este un raft cu cărți revelate

care a rămas într-un scrin, încuiat

 

o bibliotecă melancolică și reumatică și plină de praf și de spori, care se duce în fiecare zi la serviciu

și se întoarce

mai trist, mai deprimat

 

orice ieșire în lume e o înfrîngere

o capitulare rușinoasă

un spot cu Podul Înalt

 

o secvență în care alți nebuni sîngeroși

pun pe cruce un alt bărbat

în care patul lui procust se ocupă temeinic de tot ce e cu adevărat înalt

 

un clip în care apare pădurea spînzuraților

afară cu maglavitul spintecat

 

Am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

Aș fi vrut să fiu mai mult barbar și nu grec

Chiar așa s-a și întîmplat

 

Barbar și nu grec

Pe măsură ce-aș fi fost mai mult înger – și mai puțin

Parte de bărbat

Adică parte de păcat

 

 

 

unul singur din noi a supraviețuit

 

unul singur din noi a supraviețuit

unul  singur  din toți a supraviețuit și s-a făcut ceilalți.

s-a îmbuibat cu carnea și sîngele celorlalți dinaintea sa

și s-a numit fiu. în mine sînt deja, dacă vrei să-i cauți,

vreo șaisprezece străbunici. nici nu știu cum stau înghesuiți

acolo. nici nu știu cum mă hrănesc în continuare cu carnea și sîngele lor. mușc din ele ca din pită și slană. brînză și ceapă. seara, după ce beau, ajung obosit (cred  că-i din cauza ficatului, negreșit e din pricina lui, căci din ce altă pricină să fie? din ce altă pricină să vină moartea?)

și atunci mușc o gură din bunica, din viermii ei dulci și sfielnici

sorb o gură din tătîne-miu, are sînge bun, cabernet nu alta.

și zaibăr și tirează și o mie una.

Mă ospătez.

din ei mă înfrupt, mă nutresc, ei sînt proviziile mele,

iarna, cînd e zăpada pînă la pod, pînă la ulucii acoperișului

de unde să mai cumperi ceva de mîncare?

așa că stai cu strămoșii la masă și chiar eu sînt masa

din ei crești mare și te înzdrăvenești

și tot din ei mori. las laoparte că pe-o așa vreme

nici moartea nu prea mai are de mîncare.

 

cu gura plină cînt psalmi.

cu gura plină cînt aleluia.

cu gura plină de strămoși

care la gura mea se îmbulzesc,calmi.

 

 

 

sînt disperat de cum scuip viața

 

ca să țin un jurnal adevărat, ar trebui mult mortar.

Multă urină, spută, sudoare. O zi aș scrie cu limfă. O zi

Sperma mea s-ar întinde, pe foaie, leneșă, la soare. Copiii mei acolo ar surîde

Liniștiți. Mai multe generații ar zăbovi în jurnalul meu. Ar scoate capul

din minereul zilelor.

Ca să țin un jurnal ar trebui să storc multe zăcăminte de minereu.

Fiziologic. Să fac aici, în pagină, un parc dendrologic. Ordonat.

Dendrite lîngă dendrite. Sinapse lîngă sinapse. Unii le-ar visa pepite. Și-ar veni, cu cuțite, înfundați în kagule, peste noapte.

ziua mea curge în pagină.

zi după zi.

înfrîngere după înfrîngere.

victorie lîngă victorie.

tuse după tuse.

Horcăit după horcăit.

Flegmă expectorată conștiincios, cu exasperare.

Sînt disperat de cum scuip viața.

Ca o carieră care scuipă carbid.

Flegmă aruncată cît mai departe

și concurs de flegme: cine scupă cel mai diafan, mai natural

și cît mai departe, neîndoios: cît mai departe

și cît mai artistic.

Sînt un artist al flegmei.

Nici nu-mi mai amintesc cînd am murit.

și nici de ce am înviat.

 

 

 

doza de moarte

 

Am hotărît să nu mai mor brusc, din prima,

ci să mor în doze mici, ca o terapie.

În fiecare zi. Măsurat. Cîntărit. Împărțit.

Să mor gradat, cu balanța farmaceutică,

Să mă învăț cu asta, să mor riguros,

tacticos, fracționat. De pildă, astăzi ai să mori iarăși

opt mii douăzeci de sutimi.

Un pahar berzelius mi-ar fi de ajuns să măsor

cît dau pe gît în fiecare zi din doza de moarte.

Moartea planificată are mari avantaje.

Te scutește de emoții. Te împrietenește cu textul.

Te familiarizează cu pămîntul sau, mă rog, după gust,

Cu cenușa. Depinde ce vrei să ajungi,

Ce vrei să te faci cînd o să fii mare.

Moartea e, oricum, încununarea operei tale.

Moarteea-i apogeul poemelor tale. Și premiilor literare.

Moartea e orgasmul absolut

cînd ejaculezi în țintă.

Ca o săgeată trasă de Marele Anonim

Cînd are el chef de darts. Pe urmă, înfometat

și bucuros de performanță,

probabil se recompensează c-o plăcintă. C-o pizza. C-o

ciorbă de burtă. Cu mici și bere,

înfulecate în cîrciumi pustii și stinghere.

Cu o porție de pămînt afînat.

 

 

***

 

Se ivește atunci o singură problemă: cum etalonăm moartea. De unde știm cît să murim fiecare

și dozele. Miligrame. Nanograme. Ocale.

Cît poate suporta  fiecare.

Moartea mea e obeză,

Se lăfăiește-n chintale.

Eu însă-s slab, pricăjit. Pămîntului lipit.

Cu trompa ei cenușie, elefantină,

Moartea mea suge din mine.

Sîntem amîndoi pe un pat de transfuzie, într-o salvare obscură, pe-un drum hîrtopos și hurducăit.

Eu sînt punga de glucoză.

Și moartea bolnavul

ce tocmai s-a înzdrăvenit.

 

 

 

ea este broasca țestoasă

 

Ea este broasca țestoasă

care a colindat o mie de ani

care ține o mie de ani în carcasa ei pămîntească

și care, în sfîrșit, a ajuns și la mine să mă iubească.

 

Ea se urcă pe mine

Mă colindă

uscior cu uscior,

grindă cu grindă.

Căprior după căprior.

Cercevea lîngă cercevea

și geamlîc lîngă geamlîc

de mă uit și io la ea

ca gheșeftul la matrapazlîc.

 

Și io sînt de colindat,

ca mîndra de măritat.

Ca gărduț de ocolit,

Ca ibovnic de iubit.

 

Prag după prag

clanță după clanță

și zăvor după zăvor

și berbanț lîngă berbanță.

 

Mă tămîi și io,

aici și colo,

picior de țărănoi

după dulce-i picioruș,

picioruș-învîrtecuș.

 

Ea este broasca țestoasă

cea vagaboantă și pierzătoare de carapace

care, după o mie de ani, în mine și-a găsit casă.

Sînt nebun după ea,

ca motorul după chiulasă.

Și-n ea mă tot slobod mereu,

ca și dulceața în melasă.

 

 

 

1.              Vino, tu, suferință

 

După un timp, nici nu mai putea deschide ochii. Pleoapele i se tumefiau. Carnea i se vătăma. I se vătăma și simțul vederii. Și nervul, ascuns și optic, i se zdrumica.

-       Vino, tu, suferință, dureros de dulce! – ședea el pe drum și cînta. Cînta un cîntec cu un singur vers. Uitase și limba în care vorbise, doar aceste cuvinte le mai știa.

-       Vino, tu, suferință, dureros de dulce!

Și cîntă, pentru mine, în locul tău, pe limba ta!

 

 

2.              Plîngînd

 

Plînge doar ca să audă apa curgînd.

Și ochii curgînd, totuna.

 

Și să se sature de micile vietăți secetoase ale pămîntului.

Și să strîngă, ori să pulseze,

în fluxuri și refluxuri,

luna.

 

Plînge pentru toate motivele

și pentru nici unul.

 

Așa spunea cel mai bun prieten al lui.

 

Am putea,

Chiar am putea,

Să-i luăm plînsul

și să-l punem în cui.

Ca pe o haină.

Cu care să ne acoperim goliciunea.

Sau să-l scuturăm

și să ne învelim cu el ca și cu o pătură, atunci cînd vine iarna și să frigul

și ne acoperă zăpada cea grea.

 

Poți să faci din el un prunc și să-l crești

și să-l legeni. Poți să faci din plînsul lui

tot ce vrea inima ta.

 

 

3.              Discipolii

 

Și pe urmă se adunaseră și alții ca să plîngă alături de el. Să vadă cum e, să experimenteze pe proprie piele cum îți curg ochii la vale. Cum îți rămîn orbitele rebele. Cum e să poți îmbogăți pe toată lumea și să-ți fie lumea recunoscătoare. Sau cum e să te înjure că strici echilibrul ecologic, că inunzi lumea, că ai crescut de unul singur, ca nebunul, nivelul mării. Că nivelul oceanului s-a umflat, ca și cum s-ar fi dezghețat calotele polare.

 

 

 

4.              Fluxul și refluxul speciei

 

Prea mult tulbură ăștia, discipolii lui, fluxul și refluxul, ziceau cărturarii și fariseii, cu îngrijorare. Și, pe de altă parte, prea mult plîns întristează lumea. Schimbă conformația feței. Fizionomia. Pleoapele or să atîrne prea mult în jos. Or să cadă în jos și obrajii speciei. Se vor strica și schimba și ridurile, pînă și cutele gurii. Vor apărea, în homo sapiens, noi grimase. Plînsul ăsta, numai el, ce ne va face să putrerzească mîndrețea noastră de carne eternă. Trebuie să-l oprim. Plînsul ăsta ne va usca nemuritoarele noastre oase.

 

 

5.              Cramă din laptele de mamă

 

O dată pe an, o singură dată pe an, se întîmpla culesul în grădina lui. Și dacă, peste tot, ceilalți megieși veneau cu coșuri mari, din rafie ori din papură împletite, el venea numai cu găleți. Oho, strîngea o groază de găleți de lapte din livada sa. Pe urmă îl ducea în pivniță la el, unde avea cramă din laptele de mamă. Și-acolo mai avea și alambicuri. Acolo îl distila. Acolo îl trăgea de două ori, ca pe palincă. Acolo avea și o instalație de îmbuteliere.

Și în scumpe butelci îl turna, pentru magazinele de lux.

Pe urmă la cele mai cochete prăvălii cu licori îl trimitea.

Ca orice bărbat tînăr, care vrea să-și amintească de el cum era copil,

Să poată să cumpere și să bea.

Să soarbă înc-o dată viața sa.

 

Poezii de Mihail Gălățanu

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved