Teodora

                                    de Mihăiţă Mihai-Lovişte

            Cocoşii cântă a treia oară, vestind o dimineaţă de vară târzie. Peste satul adormit, lumina zorilor se revarsă blândă, alungând bezna rece a nopţii şi duhurile rele. Umbra întunericului mai zăboveşte încă prin frunzişul din limba de pădure de pe Valea Strâmbului. Piere însă odată cu primele raze de soare.

            Într-o grădină din Doscioare latră întărâtat un câine ciobănesc, păcălit de o roşcată vicleană ce-şi încercase norocul la coteţul găinilor. Îi răspunde morocănos, abia trezit din somn, un confrate din Uliţa Mare, în ograda lui Vintilă Bălteanu, mârâind răguşit. Ca să nu rămână mai prejos, colţaţii din Târse urlă a lup, provocându-i şi pe cei din Bumbuia. Hărmălaia se întinde ca o pâclă peste întreaga Boişoară.

            De prin casele lor mocanii ies grăbiţi, pregătindu-se pentru munca de peste zi.

            În vatra satului, lângă biserica veche, acoperită cu şiţă mâncată de vreme, se ridică o casă cu pridvor înalt şi bârne trase, susţinute de urşi groşi, întinşi peste odăi largi. O grădiniţă cu flori şi tufe de liliac desparte construcţia de poarta de la drum.

            În pragul uşii se iveşte stăpâna casei, îmbrăcată îngrijit. Poartă o bluză cu mâneci scurte, deschisă la culoare şi o fustă maronie, aşa cum obişnuiesc să îmbrace femeile de la munte în zilele de sărbătoare. E încălţată cu tenişi albaştri prăfuiţi. Îi şterge cu o cârpă umedă. Dezleagă apoi traista ţesută cu motive populare, unde alături de un coltuc de pâine sunt banii. Îi numără grijulie încă o dată şi-i pune la loc. Ajunsă pe drumul pustiu, îşi face trei cruci, îngăimând o rugăciune. După o clipă de gândire porneşte prin praf până la casa lui Tică Nasture. De aici urcă spatele cocoţat al unui deal, pe coama căruia stă agăţat Grajdul Comunal.

            În curtea mare, Ion Băcanu face "ordine" printre tauri, lovindu-i cu o bâtă groasă şi noduroasă. Înjură şi suduie de mama focului, atunci când vreunul nu-l ascultă.

            - Ziua bună, bade Ioane! dădu bineţe ţăranca. Nu ţi-e frică să petreci atâta vreme printre uriaşii ăştia cu coarnele ascuţite?

            - Bună să-ţi fie inima, măi femeie!, răspunse îngrijitorul comunal, lovind un taur ce se uita chiorâş la om, voind parcă să-l înfrunte.

            Sub puterea loviturii, animalul se supune intrând ascultător în grajd. Ion Băcanu răsuflă uşurat, proptindu-şi coatele pe laţul de sus al gardului, uitându-se atent la cea care îi dăduse bineţe.

            - Da', unde ai plecat, fă, Teodoro, aşa cu noaptea-n cap? Sau ai terminat cu munca şi vrei să te vânturi pe la oraş?! Văz că te-ai primenit ca pentru duminica, spuse bărbatul pe un ton ironic, fără a răspunde însă la întrebarea ei.

            - Ia, mi s-a făcut de ducă!... Mi-o fi ajuns cât am robotit toată vara, vine tăioasă replica boişorencei.

            - Te vânturi ai?... Vântură-te, fă, Teodoro, că nu e pă bani! zâmbeşte cu subânţeles gospodarul.

            - Vânturat din ăsta să-ţi dea Dumnezeu dumitale, zise cu năduf munteanca. Eu am procest la Râmnic. De doi ani de când mă judec cu Gogu lu' Culiţă al Nicului. Pentru pământul ce-l moştenesc de la mama, în Mesteceni. Cân' s-a stricat colectiva, el a pus stăpânire pe locul nostru. Zice că-i al lui, pune-i-l-ar Dumnezeu pe ochi. Că am rămas cu o grămadă de polog nestrâns Su' Faţa Plaiului. Tare mi-e teamă că-l plouă. Se strică şi m-am ostenit de pomană, mai spuse femeia, depărtându-se de Băcanu şi taurii lui.

            Urcă grăbită, pe drumul bătătorit ce duce către Bumbuia. Pe culme se opreşte trăgându-şi sufletul. Îşi şterge sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. Priveşte îngândurată locul în care s-a născut. De pe înălţimile de aici, o boare de vânt îi mângâie obrajii, răcorindu-i. Din cealaltă margine de sat se aude când şi când talanga oilor, destrămând liniştea. Spre zarea din apus, cât se vede cu ochii, munţii ce înconjoară Loviştea îşi ridică trufaşi crestele cenuşii deasupra dealurilor împădurite cu spinări line şi pajişti verzi. Un soare blând se răsfaţă, aruncând peste Boişoara o învolburată risipă de culori şi lumini neasemuit de frumoase. În marea legănătoare a pâlcurilor de pădure de un galben incert, izbucnesc, în contraste de necrezut, flăcări uşor pâlpâitoare. Sub vânturile calde şi domoale se zbate neputincios un nor cenuşiu, sfâşiind limpezimea adâncă a cerului, aprins cu vâlvătăi ireale de rubin. Prin împletirea lor trecătoare şi nepământească se simte, totuşi, statornicia neclintită a celuilalt tărâm.

            O vreme femeia contemplă natura minunându-se. Încă de copilă a cutreierat de nenumărate ori aceste locuri. De pe culme însă totul pare altfel. Se cruceşte de puterea lui Dumnezeu. Desface baierele trăiştii şi rupe o fărâmă de pâine, mestecând-o încet. Vremea a cernut peste ea toate florile celor şaizeci de primăveri. Făptura însă îi este curată. Trăsăturile feţei mai păstrează încă urmele unei frumuseţi trecute. Mersul uşor şi drept trădează o anume tinereţe. Părul castaniu nu ş-a schimbat culoarea.

            Teodora priveşte încă o dată spre Boişoara în semn de rămas bun. Coboară apoi pe Dealul Mlăcii către Cimitirul Eroilor. De aici şoseaua se lasă peste Titeşti, sat mare, adunat, cu buni gospodari. Ţăranca părăseşte firul drumului, tăind câmpul gol, pe poteca ce duce către Bratoveşti şi Clocotici. Curând însă iese iar în fâşia albă, ce se pierde prin Copăceni spre Racoviţa. Aceste aşezări cusute pe firul văii, seamănă mai degrabă cu nişte cătune, nicidecum cu o aşezare mocănească. Casele mici, cu garduri rupte ascund oameni nevoiaşi. Ei nu aduc cu bărbaţii boişoreni, aceşti năpraznici stăpâni ai muntelui. În Racoviţa, valea se lărgeşte, transformându-se într-o pajişte cuminte, muncită încă de la începutul lumii de zbuciumul Oltului - guştere cu solzi de argint.

            În defileu, munteanca îşi leagă traista de braţ, urcând pe puntea ce spânzură deasupra şuvoiului înspumat, care izbeşte malurile, mâncate de colţii nevăzuţi ai fiarei. Nimic pe lumea asta nu o înspăimântă mai mult ca această punte suspendată peste apa ce nu se mai sfârşeşte. Îşi ia inima în dinţi, prinzându-se cu mâinile de cele două cabluri cu miez de oţel. Păşeşte cu mare greutate pe scândurile groase, din stejar, care tremură fără răgaz, legănându-se în toate părţile. Femeia îşi întrerupe des mersul împleticit. Priveşte îngrozită vălmăşagul năvalnic al apei. Oltul bolboroseşte din bulboană în bulboană. Spumegă şi se izbeşte turbat de cremenea impasibilă a pietrei. Gâtlejul stâncos, scobit de furia şuvoaielor, se lărgeşte apoi într-o luncă vastă şi mătăsoasă. Scăpat din strânsoare râul se odihneşte istovit. Se răsfaţă în meandre mâloase albastru-verzui. Teodora mai are de străbătut doar puţin din podul "Dracului", cum îi spun mocanii. În cele din urmă ajunge pe celălalt mal. Îşi face cruce, mulţumindu-i lui Dumnezeu, că a scăpat teafără din această grea încercare. Ameţită se aşează pe un petec de iarbă. Încă speriată îşi aruncă ochii spre puhoiul neliniştit ce se zvârcoleşte, încolăcindu-se furios înaintea capcanei de piatră, în crâncena bătălie din defileu. Pe malul abrupt stă agăţată mică şi posomorâtă halta Cornet.

* * *

            Trenul personal intră zgomotos în Râmnicul moleşit de căldură, oprindu-se într-un scrâşnet de saboţi şi tampoane. În gara pustie coboară navetiştii şi câţiva ţărani. Pornesc grăbiţi spre treburile lor. Cu traista pe umăr, Teodora apucă pe bulevardul ce duce spre tribunal. Forfota oraşului o incomodează vizibil. Claxoanele maşinilor îi sparg timpanele. Pe trotuar, orăşenii trec grăbiţi, izbind-o din toate părţile, încurcând-o la mers. Ajunsă la capătul străzii, ţăranca se hotărăşte să traverseze şoseaua, care taie oraşul de la Nord la Sud.

            Păşeşte cu teamă pe asfaltul cenuşiu-închis. O maşinşă opreşte cu zgomot chiar sub nasul ei, aproape atingând-o. Boişoreanca transpiră toată. O sudalmă grea porneşte din gura omului de la volan. Ea lasă impresia că nu o aude. Pe cealaltă bandă de circulaţie, un Oltcit alb abia de reuşeşte să oprească. Un val de emoţii cuprinde din nou trupul tremurând al femeii. Vădit tulburată, calcă pe celălalt sens al şoselei. Un taxiu o evită în ultimul moment. Taximetristul coboară nervos şi ameninţător.

            - Tâmpito, n-ai văzut roşul semaforului? Vrei să mă bagi la puşcărie? Ţărancă idioată, de la coada vacii! De ce nu stai acasă, dacă nu ştii să treci strada?! Cretino! strigă roşu de mânie şoferul, scuturând-o de braţ.

            - N-am văzut, domn'e! Dă-mi pace! Nu vezi că sunt necăjită!? Am procest cu Gogu lu' Culiţă al Nicului. De supărare n-am mai văst coloarea la ăsta... Cum îi zice? Că nu nimeresc...

            - Sigur, acum nu mai nimereşti! Dar în stradă cum de-ai nimerit?! întreabă omul pe un ton potolit, aproape ironic.

            - La noi în sat nu e d'estea. Se sperie vacile. Urlă câinii şi scuipă pisicile! Da' boii e blânzi. Dumitale nu ştii! Se fereşte de om! Poate să-l vază în mijlocul drumului. Îl ocoleşte! Nu dă peste el, adaugă cu subânţeles femeia.

            Taximetristul rămâne fără replică, privind în gol. Nu înţelege el mare lucru, din spusele ţărăncii. Asta ori e nebună de legat, ori îşi bate joc de el. Din spate, coloana de maşini începe să claxoneze. Scuipă scârbit în direcţia celei care l-a pus în încurcătură. Urcă grăbit în maşină, demarând pe asfaltul lipicios al bulevardului. Teodora traversează şi ea trotuarul, urcând voiniceşte scările mari ale tribunalului.

* * *

            - Ridicaţi-vă! Intră instanţa de judecată, anunţă solemn grefiera.

            Cei aflaţi în sală se ridică în picioare. Judecătorul, o femeie aprigă, trecută de prima tinereţe, aruncă o privire glacială, fulgerând pentru o clipă auditoriul. Se aşeză apoi trăgându-şi grăbită scaunul. Lângă ea iau loc doi bărbaţi îmbrăcaţi ca şi doamna, în robă. Par să fie mai degrabă gardă de corp, decât oamenii legii.

            Pe rol se află soluţionarea formulată de reclamanta Mihăilă Teodora, domiciliată în comuna Boişoara împotriva pârâtului Apostol Gogu şi a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 de pe lângă Consiliul Local Boişoara.

            Grefiera dă citire cererii prin care numita Mihăilă Teodora cere anularea procesului verbal de punere în posesie, întocmit de Comisia Locală în favoarea pârâtului, în legătură cu terenul din punctul Mesteceni de pe raza aceleiaşi localităţi.

            Aflată pe primul rând, lângă avocatul ei, ţăranca se uită neâncrezătoare când la instanţă, când la Gogu lu' Culiţă al Nicului. Sătulă de atâtea înfăţişări la proces, acum se roagă în gând la Dumnezeu. Să-i facă el dreptate. Să nu mai vină aici.

            Judecătoarea rupe tăcerea, întrerupând şi gândurile boişorencei.

            - Şedinţa civilă nr. 801/1995 a Tribunalului Vâlcea obligă Comisia Locală Boişoara să efectueze punerea imediată în posesie a reclamantei.

            - Doamne, ajută! se trezeşte vorbind tare Teodora. Să trăiţi, doamnă! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Aţi făcut dreptate!

            - Taci, femeie! Cine ţi-a permis să vorbeşti? întreabă pe un ton aspru cea care conduce judecata.

            - Să mă iertaţi, că n-am ştiut, că nu trebuie... Să mă iertaţi!... mai spuse femeia cu voce domoală şi supusă.

            - Onorată instanţă, izbucneşte pe neaşteptate avocatul Cordache, în calitate de apărător al părţii reclamate, cer permisiunea să vorbesc.

            I se face semn că poate să intervină.

            - Daţi-mi voie, ceru el, să depun la dosarul ce-l aveţi în faţă adeverinţa nr. 2 din 20 septembrie 1994, eliberată de Consiliul Local Boişoara, prin care se atestă faptul că defunctul Apostol Ion, tatăl pârâtului, figurează în tabelul nr. 2 al O.C.O.T. din 1950 cu suprafaţa de 5.500 metri pătraţi, teren arabil în punctul Mesteceni, pentru care i s-a eliberat fiului, Apostol Gogu, un certificat de la primăria comunei.

            - E falş! E falş, doamnă! L-o fi luat de la Chioară. Aia trage sforile la noi, strigă plină de indignare munteanca.

            De pe locul ei, judecătoarea o fixează pe reclamantă cu o privire rece şi neiertătoare.

            - Ascultă, femeie! Îţi atrag atenţia pentru ultima oară! Dacă nu-ţi pui lacăt la gură, am să-ţi dau o amendă de o să te usture la buzunar. Apoi, te dau afară din sala de judecată.

            - Să mă iertaţi, doamnă!... N-am vrut... Da' să ştiţi dumneavoastră! E falş.

            - Mai ai ceva de spus, domnule avocat? întreabă judecătoarea.

            - Onorată instanţă, apreciez că punerea în posesie s-a efectuat în mod eronat, atât pentru reclamantă cât şi pentru pârât. Doresc să se ţină cont de ultima adeverinţă ataşată la dosar, care îi dă drept de proprietate clientului meu, încheie pe un ton dezinvolt apărătorul inculpatului.

            - Ce spune partea vătămată? Întreabă oarecum, plictisită doamna judecător.

            - Propun să se verifice autenticitatea adeverinţei de către un expert în materie. În rest, nu mai am nimic de adăugat, spuse celălalt avocat.

            Adeverinţa trece din mână în mână pe la fiecare reprezentant al instanţei de judecată. Aceştia o cercetează îndelung în timp ce boişoreanca discută aprins cu Stanca, avocatul plătit de ea s-o apere.

            După o scurtă tăcere, judecătoarea anunţă cu obişnuita-i răceală:

            - Instanţa întrunită astăzi în şedinţă publică hotărşte: anularea punerii în posesie făcută în punctul Mesteceni pentru reclamantă. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

            O vreme, tăcerea se aşterne din nou.

            - Ridicaţi-vă! Iese instanţa de judecată, se aude stridentă, vocea ascuţită a grefierei. Cei prezenţi se foiesc, ridicându-se greoi în picioare.

            În sală rămâne Teodora cu avocatul Stanca. Ţăranca îşi şterge lacrimile cu dosul palmei.

            - M-ai minţit, dom' Stanca! Ai zis că asta e ultima înfăţoşare. Mi s-a urât să tot bat uşile tribunalului fără rost. Te-am plătit cum ai zis dumitale. La noi, la munte, se câştigă greu banul. Nu ca aici. S-a dus pe apa sâmbetei toată agoniseala mea în ăşti doi ani!...

            - Linişteşte-te, măi femeie, că de câştigat om câştiga. Mai ai răbdare. Eu de unde era să ştiu de păcătoasa de adeverinţă? M-a surprins. N-am putut face nimic. Dar, dacă e falsă, o să-i prindem noi cu mâţa în sac. Să mai avem răbdare.

            - Aşa îmi spui de doi ani. Să am răbdare. Da' câtă răbdare să am?! Nu vezi, dom' Stanca, că ăştia umblă numai cu ale necurate. Ca să-mi ia pământul. Da' le-o da Dumnezeu, drăguţul, şi lor. El judecă drept, nu ca aici. O să-şi ia el, Gogu lu' Culiţă al Nicului, pedeapsa pentru cât şi-a bătut joc de mine.

            Pe scările tribunalului, Teodora coboară apăsată de griji şi nevoi. N-a pus în gură decât o fărâmă de pâîne. Nu-i este foame. Soarele arde cumplit. E trecut de amiază. Asfaltul e încins. Timpul pare să se fi oprit. Ajunge lângă un chioşc de răcoritoare. Gura i s-a uscat. Îi este sete. Întreabă vânzătoarea dacă n-ar avea ea cumva o cană cu apă. Râmniceanca râde. N-are decât suc. Soarele arde. Setea o chinuie. Desface traista. Numără banii. Ar fi cumpărat o pâine, ceva roşii şi nişte castraveţi. Nu-i ajung paralele. A plătit avocatul. Ca să nu piardă "procestul". I-au rămas doar de drum. "Dacă s-ar opri în Brezoi la fata ei. E ingineră acolo. Să ia nişte bani cu împrumut. Ar bea un suc. Întreabă cât costă. Trei mii sticla. Ce de bani!"

            Dă să plece. Setea o ţine pe loc. Dezleagă traista. Scoate din ea o hârtie mototolită de cinci mii. O netezeşte, privind la sticlele colorate. Ce rece e apa din fântâna ei! Şi ce bună! N-o muri de sete până la Brezoi. Bagă bancnota la locul ei. Se aş0ază pe marginea trotuarului aşteptând să treacă o maşină. Încearcă să uite şi de sete. E prea cald. Soarele o bate-n cap. Maşinile nu opresc. Senzaţia de sete nu vrea să o părăsească.

            Cineva s-a oprit lângă chioşc. Cumpără o sticlă. Bea cu nesaţ. Gâlgâie cu poftă. Nu rămâne nici un strop. Nu e de glumit. Setea o copleşeşte. E ca o durere. Dezleagă traista. Scoate hârtia de cinci mii. Se ridică, îndreptându-se spre vânzătoare. La jumătatea drumului se răzgândeşte. "Apă clocită. E scumpă".

            Apare o maşină. Face semn cu mâna. Dacia opreşte.

            - Încotro? Întreabă şoferul.

            - Până la Brezoi, dacă ai vrea.

            - Urcă!

            - Domn'e, să mor de sete-n Râmnic. N-am pomenit aşa călduri!

            Cel de la volan nu-i răspunde. Zâmbeşte ştrengăreşte. Îi întinde o sticlă pe jumătate plină. Ei nu-i vine să creadă. Bea pe nerăsuflate. Apa i se scurge pe bărbie şi pe gât. Nu-i pasă. E caldă, dar e apă. Acum e mulţumită. Respiră adânc. E singura ei bucurie din această zi.

            - Bogdaproste, domn'e! mulţumeşte femeia.

            - Să-ţi fie de bine, îi răspunde omul. În Brezoi unde mergi?

            - Ia, la fabrică. Am o fată acolo. Mă duc s-o văz. Dumitale unde? întreabă ea curioasă.

            - Păi, tot acolo, zâmbeşte şiret bărbatul.

            - Ce noroc pe mine, domn'e, să te găsesc! Mă omorâse soarele şi setea.

            Tac amândoi. Maşina înghite asfaltul cu repeziciune, kilometru după kilometru. Lângă Gura Lotrului, autoturismul ia viraj spre stânga pe drumul către Voineasa. Opreşte apoi, parcând în faţa fabricii din Brezoi. Boişoreanca bagă mâna în traistă după bancnota de cinci mii.

            - Ia-i pe toţi. Ai fost om de treabă! Mi-ai ostoit şi setea! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

            - Ce să iau!? întreabă iritat conducătorul auto.

            - Banii, domn'e! zise Teodora. Ia-i pe toţi!

            - Îţi baţi joc de mine? zise el cam necăjit.

            - Doamne, fereşte! Adică, cum să-mi bat joc de dumitale? întreabă ea nedumerită.

            - Îţi baţi. Că nu ăsta-i preţul.

            - Ei, lasă! Nu fi ruşinos! Meriţi! spuse femeia împăciuitoare. Nu vreau rest.

            - Ce să merit, măi tanti, cinci mii?!

            - Ia stai, domn'e! Oi fi zicând că sunt puţini? Trei mii dau la autobuz. Dumitale ţi-am dat cinci.

            - Puţini, chiar prea puţini, nu se lasă şoferul.

            - Şi tălică cât ceri?

            - Dacă socotim după kilometraj, douăzeci şi cinci mii.

            - Câât?!

            - Ascultă, tanti! Eu sunt cursă de taxi. Mi-ai cerut să te duc la Brezoi. Te-am adus. Acum scoate banii! Cu mine să nu te joci! o avertizează el.

            - De ce nu mi-ai spus de la început că eşti de'stea? Că nu mă suiam.

            - Cum? N-ai ştiut? Ce, ieşti chioară? Ai orbul găinilor? Nu vezi unde te urci?

            - Crede-mă. Îţi spun drept că n-am văst!. Da' mai am în traistă încă cinci mii. Ia-i şi du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace! Voi, ăştia de la oraş, sunteţi în stare să-mi puneţi pielea pe băţ.

            Taximetristul întoarse şi demară către Râmnicu Vâlcea, scăpând o înjurătură la adresa sărăntocilor de ţărani cu ifose de orăşeni.

* * *

            Din Dealul Târgului, şoseaua urcă mereu, şerpuind către Bumbuia. Prin praful drumului îşi târăşte paşii, obositţ, o femeie. Într-o vreme, se opreşte. Îşi trage sufletul privind vârfurile ţuguiate ale munţilor semănaţi pretutindeni. Soarele dă să apună, amestecându-şi culorile galben-sângerii. Peste Boişoara se aşeză încet înserarea. De pe coamele dealurilor, mocanii coboară în sat, purtându-şi coasele pe umeri.

            În curtea largă, Ion Băcanu loveşte cu bâta lui noduroasă în stânga şi-n dreapta, luptându-se să bage taurii în grajd. Mulţumit de munca sa, stă acum cu coatele pe laţul gardului, privind la trecători. Ajunsă în dreptul Grajdului Comunal, Teodora dă bineţe. Îngrijitorul nu-i răspunde. O lăsă să mai facă câţiva paşi. Abia atunci o întreabă:

            - Ai câştigat procestul, fă, Teodoro, sau te-ai vânturat degeaba la Râmnic?

            - Ce-ţi pasă dumitale? spuse cu năduf munteanca.

            - Ia, te-am întrebat şi eu. Acu' de ce-ţi sare ţandăra? Că n-am zis nimic rău! Numa' că eu ştiu că grangurii ăia mari de la Râmnic face dreptate la ‘ăl care dă mai mult.

            - Drept ai vorbit, bade Ioane! Dumnezeu, drăguţul, le dă la toţi după inimă. Grangurii de care ai pomenit dumitale şi-au vândut sufletul necuratului. Stai şi cugetă că-i vine el rândul şi lu' Gogu lu' Culiţă al Nicului. 'Ăl de sus nu doarme. Ne vede pe fiecare, mai spuse femeia pierzându-se pe drum către casă.

            Soarele a asfinţit de mult. Peste sat pluteşte înserarea. Prin case s-au aprins lămpile. Se vor stinge curând una câte una aducând somn greu peste genele obosite ale sătenilor. Liniştea domneşte peste tot. Se aude doar susurul văii Boişoarei, fir de arnici verzui, abia despărţind pajiştile încărcate cu flori, călătorind cu puţinele-i ape prin chei, aici mai largi, aici mai înguste şi grăbind către fluviile, mările şi oceanele lumii.

Nuvela Teodora face parte din volumul “Irecuperabilii” publicat la Editura Conphyns,

Râmnicu-Vâlcea, 1999