|
Echos Spell
în camera mea zorii împung continente de fum de țigară mă simt ca într-o catedrală în care fire de praf alunecă străpunse de raze
aș putea dăltui un poem pe acel fir de praf să-mi construiesc marea temă a sonatei pe o frunză ridată sau, ca altădată, pe un jungher care îmi traversează în zig-zag sufletul
-îmi tremură privirea am argint viu în loc de ochi-
astăzi, ca niciodată, am să-i cânt un poem dublului meu, care e îndrăgostit de hilda
ca vrăjit, cu ochiul beat mă autoproiectez în Esență -cuvintele mari nu spun nimic dacă inițierii îi lipsește un inițiat și cei care-au gustat veninul cei cu gâtlejul ars să caute mai adânc, să caute mai ascuns e miere în sângele florii, și încă destulă-
îmi pierd temelia, alunecând în tine atâtea abisuri am venerat înainte să-ți venerez privirea
și iată trăiesc un basm, dar nu e basmul negru în care se întâmpla coșmarul în care eram propria cassandră, propriul agamemnon, propriul egist
și-atunci era miez - o luptă între demoni, un demon era fagocitat de un bufon (și luați aminte la monștrii care sunteți pe cale să deveniți voi cei care luptați cu monștrii, cum scrie undeva un prieten) ce otrăvuri
m-am lăsat transfigurat de săgeți până când am devenit ceva ca o săgeată
m-am lăsat prizat de abis până când am devenit ceva ca un ecou
devorat de umbre până ce ochii mei s-au îngreunat cu fantome
dublului meu, care s-a îndrăgostit de hilda îi spun, eu o pot iubi mai frumos decât tine
parcă am uitat cine sunt în sensul că nu mai am ochi pentru mine narcis? dar narcis e mort păstram prea multă dragoste pentru mine dar eu nu știam să mă iubesc înapoi
ca un soare am să dăinui în preajma ochilor tăi și când ți-e somn, am să te veghez ca luna îmi inspiri o asemenea perfecțiune încât aș fi în stare să-l pricep pe platon
toată viața mea a fost un poem și toate poemele au fost false monede false revelații sorbite de la un izvor imund cuvintele mele nu sunt îndeajuns de puternice îndeajuns de vii să te slăvească pe tine
voi scrie un alt poem, voi țese o altă viață pentru tine
dublului meu care o iubește pe hilda, ție: o iubesc mai mult decât tine
Fără Pentru Hilda
tăcerea ta s-a spart în mine și ca un bloc de gheață mă înfior înțeleg acum toate poemele de dragoste-moarte pe care le-am citit mi-aș fi dorit să nu le fi scris
sunt în umbra lui Dumnezeu El și-a retras lumina fără grația lui sunt un simplu șobolan care mușină prin gunoaie și ce-i mai trist că nu există Diavol Diavolul suntem noi, din cauza asta nu-i simțim prezența am devenit imuni la aura pe care o iradiem atât de intens
după tine viața se va împarte între mine și mine cu simpla mențiune că sufletul meu va fi mort ce nostim, un omuleț arogant, cu un zâmbet pictat pe mască, cu planuri și speranțe inventate care arde în propria-i flacără, un omuleț mort
tăcerea adâncă ca vidul produs de cortina razantă mă umple de o falsă siguranță, de o falsă încredere în mine vreau s-o înlocuiesc cu sunetul surpării, să aud cum pârâie zidurile vreau mai bine sunetul uraganului, dislocarea ce susură ca o avalanșă
în centrul lumii mele singur încorsetat în apocalipsa generală cu un rânjet demonic pe față, schimonosit ca un înger idiot sau ca un monstru negru
m-ai aruncat într-un iad lipsit de orice semnificație căruia îi dau semnificația urii de sine ca să supraviețuiesc
am să-mi găsesc altă autenticitate decât iubirea sunt condamnat la auto-sfâșiere
atunci când îți întorci privirea, mor
Decupaj Pentru Hilda
țigara are gust de lacrimi și lacrima are gust de tine de fapt nu știu ce gust ai dar știu ce gust au ochii mei și ochii mei sunt ochii tăi
cum de m-am putut crede atât de frumos? probabil mi-am înecat prea des privirea în privirea-ți
poate data viitoare când mă uit în oglindă am să mă plictisesc de felul cum surâd din ochi și poate am să mă gândesc serios cum se spune?- să fac o schimbare să scotocesc adânc cu un cuțit prin orbite, poate reușesc știi tu- să mă descotorosesc de un organ care mi-e oricum nefolositor (doream să spun îmi stă în gât, dar, știi, e doar o diferență semantică, exact ca aceea dintre a iubi și a muri, deci oricum ceva ridicol și neimportant)
măcar să scap de imaginea ta, care mi-a făcut viața atât de frumoasă pentru câteva săptămâni și care bineînțeles îmi va transforma viața într-un iad pentru alte câteva săptămâni (am spus săptămâni? doream să spun ani sau epoci, dar, știi e doar o diferență semantică, de care oricum nu trebuie să ne pese, nu?)
nu mai știu bine, e imaginea ta sau imaginea mea cea de care doresc să scap poate îmi explici tu diferența, eu sunt cam confuz azi și nu o înțeleg, dar, spune-mi tu, nu e tot o diferență semantică, pe care tu scuipi și care pe mine mă ucide, deci, oricum, ceva neesențial, periferic, deci care nu trebuie să ne intereseze?
dragostea mea se coace la gunoi, lângă două cadavre de șobolani și un trandafir uscat cu ghimpi înveliți în rouă îmi place acest setting, pleoapele mele cu tot ceea ce ascund ele se vor odihni mai bine pe lături oricum nu am nevoie de ele nu-i așa, iubire, n-avem nevoie de două orbite care au înregistrat fiecare zâmbet al tău, fiecare ezitare, fiecare lumină pe care mi-ai aruncat-o în treacăt și tot iadul în care m-a transpus răceala ta
mă duc până în camera unde există oglinda, fii drăguță și întinde-mi te rog cuțitul cred că e suficient de ascuțit, așteaptă-mă doar o clipă, nu stau mult, mă duc să mă schimb
Poeme de Ștefan Bolea
|