“Dacă ni s-ar da posibilitatea să-l ‘întâlnim’, sufletul nostru ni s-ar părea atât de străin, că nici nu ne-am opri ca să-l privim.”

                            L. Blaga – “Discobolul”

 

 

 

 

 

 

Perfuzia

      (fragment de roman)

 

de Alexandru Sava

 

 

Cap I

 

 

Trecuse bine de ora două, iar eu mai întârziam încă în biroul acum pustiu. Pe culoar paşii se auzeau din ce în ce mai rar; ventilatorul era defect şi în încăpere aerul devenea greu de respirat. Ce vară!

"A trecut şi ziua asta..." îmi spuneam, strângându-mi hârtiile de pe masa pe care o împărţeam cu Cila, colega mea; profitam de faptul că plecase de o săptămână în concediu şi ocupasem tot spaţiul disponibil. De fapt, mai aveam eu însumi puţine zile până când aveam să zic "Ciao", pentru o lună şi mai bine, biroului, clădirii şi la orice avea legătură cu activitatea mea...prăfoasă! Era cald, extrem de cald şi abia aşteptam să beau ceva rece, o citronadă, orice, imediat ce aveam să ies afară. Mi-am încuiat sertarul şi, cu o plesnitură de palmă pe lemnul murdar a mesei, am "pecetluit" sfârşitul unei zile de muncă.

În acel moment am auzit un ciocănit şi, până să apuc să zic ceva, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un bătrân.

-    Se poate, domnu' avocat?

-  Da, poftim… Mă aşezai la loc, privindu-mi discret ceasul. Care-i problema?

- Păi, aş vrea să mă lămuriţi într-o chestiune, să mă ajutaţi… spuse omul. Era destul de înalt, cam deşirat, cu părul rar şi bine albit, cu o faţă prelungă şi, aşa cum mi se păru atunci, palidă.

- Luaţi loc. Cu ce vă pot ajuta? Dar vă rog să fiţi scurt, pentru că, ştiţi...şi îi arătai spre ceas. Probabil că aveam un aer obosit, pentru că omul, după ce se aşeză, mă privi câteva clipe, părând că ezită. Scoase apoi o batistă şi îşi tamponă fruntea şi gâtul, bărbia, după care, în timp ce o împăturea, continuă să mă privească. Parcă mă studia, probabil pentru a-şi face o idee cu privire la experienţa celui care-i stătea în  faţă. Cum nu se grăbea să spună ceva, am schiţat un zâmbet.

- Vreţi să discutaţi o problemă,, sau...?

- Da... de fapt, ştiţi, am fost dat în judecată. Am

primit ieri asta, acasă. ..şi îmi întinse o citaţie, pe care şi-o trase din buzunarul hainei. Pot să-mi scot jacheta? E cam cald...

   - Da... mormăii eu, luând hârtia şi făcând un gest spre cuier. Despre ce-i vorba?

   - Păi, m-a dat în judecată, la anii mei. Pentru lovire...

   - Cine?

   - Scrie acolo.. .Benone şi nu mai ştiu cum, Neagoe - se aplecă el peste birou, sprijinindu-se de geanta mea.

Îl privii. Nu părea să aibă totuşi cu mult peste 65 de ani, probabil nu trecea de 70.

  - Aha. Şi aşa e?

  - Da. Bătrânul, privindu-mă cu ochi limpezi acum, se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi scoase o tabacheră.

  - Vă rog, aici nu se fumează.

  - Da, nu-i nimic... şi o puse la loc în buzunar, ridicând vag din sprâncene.

  - Şi dvs….vreţi să vă apăr în instanţă?

     - Ăă...da, da. Dealtfel - se aplecă din nou, dându-şi părul de pe frunte - poate ar fi mai bine să facem cunoştinţă. Mă numesc Iconescu.

     - Martin... şi-i strânsei palma neaşteptat de subţire şi de uscată: Şi de ce l-aţi lovit?

     - Pentru că m-a jignit. E cu vreo 30 de ani mai tânăr ca mine şi şi-a permis să mă facă în faţă "moş nebun"!

     - Aha! De ce?

     - Uite-aşa, nu ştiu de ce. Ce i s-o fi părut lui, nu mă interesează pe mine...

     - Staţi puţin, dar de la ce-a pornit? De unde îl cunoşteaţi?

     - Nu îl cunoşteam, domnule Cum să vă zic, stăteam bine mersi în tramvai şi discutam liniştit, cu un coleg de-al meu despre una-alta -eu am ieşit anul ăsta la pensie - ş-am văzut eu că încă din tramvai se uita la mine nu ştiu cum, ei, ce s-o mai lungesc, eu cobor la penultima, la stadion şi afară, când să păşesc pe trotuar, numai ce aud în spate..."moş nebun"! Când mă uit, era el, aproape că aveam o bănuială şi-i zic: "Cu mine vorbeşti?", " Da cu cine?", auzi, impertinentul şi se uita la mine cu un zâmbet pe care nici nu pot să vi-l descriu; şi-atunci n-am mai răbdat, eu îs cam repezit din fire ştiţi, sunt unii tineri în ziua de azi, nici nu ştiu ce-i cu ei, dar îşi dau nişte aere şi se poartă de parcă.. .eu, unul, asta nu suport.

-Şi ce-aţi făcut?

- Păi, l-am pocnit, ce era să fac?

- Bine dar, poate că ..sunteţi sigur că s-a referit la dvs? - am încercat eu, privindu-mi iar ceasul, nu mâncasem nimic de dimineaţă şi de câteva clipe aveam o sete cumplită.

- Lasă-mă, dom -le, în pace, da ce-s nebun, eu nu mai ştiu ce fac şi ce văd? Mă iertaţi, dar...

- Ascultaţi, ăă...n-ar fi mai bine s-o lăsăm pe...mâine dimineaţă puteţi trece pe aici?

- Hm, nu prea, sunt prins cu treburi...zise bătrânul ridicând din umeri şi scărpinându-şi bărbia.

- Dar aţi venit cu bani, vreţi să angajaţi?

- Da, dom-le, uite, am...cât mă costă? şi-şi scoase portofelul din buzunarul de la spate al pantalonilor, îl deschise şi mă privi:

        - Aoleu, am uitat c-am plătit întreţinerea şi-am rămas fără bani, mai am doar 50...

         - Mda, dar mâine când puteţi trece pe aici?

         - A, tot aşa, spre 3, numai că.. .acuma-mi dau seama, n-ar fi mai bine...   

         - Uitaţi, daţi-mi 50 de mii şi mâine aduceţi restul, să zicem până la 500 de mii deocamdată...

     - Da, numai că…

     - Pe mine mă cheamă Ştefan-Alecu Martin - şi-i întinsei o carte de vizită.  

     - Da, domnu' avocat. Ştiţi…

     - Sper că aveţi probe, un martor, ceva.. colegul dvs.?

     - Nu, el a coborât mai înainte, dar erau oameni acolo, în staţie.

  - L-a auzit cineva jignindu-vă?

  - Asta... cred ca da.

  - Păi dacă n-aveţi martori, nu facem nimic, degeaba...Cum dovedim noi că v-a insultat, v-a provocat?

  - Ei, au sărit doi şi l-au ţinut, că se dădea la mine, da’ nu-mi era teamă de el şi-a spus că o să văd eu, o să fac închisoare, o să aibă el grijă, că are cunoştinţe...

  - El mai era cu cineva?

  - Cred că da, nu ştiu, că n-am mai stat, ăia îl ţineau şi-l potoleau, naiba să-l ia, nu ştiu dacă erau împreună.

  - Şi aţi plecat, aşa…?

  - Da, mă şi grăbeam să ajung la cineva, oricum, nu era o situaţie prea...

  - Bine dar, dacă nu avem nimic, nu ştiu ce-o să iasă. Şi-apoi, de ce v-a făcut...de ce v-a jignit?

  - Păi nu v-am spus, domnu' avocat, că nu ştiu?! Am stat pe scaun lângă Titu, colegul meu; vreo trei- patru

staţii, am vorbit una- alta şi-n tot timpul ăsta el stătea în faţa mea...

  - În picioare?

  - Da şi se uita, aşa, cum v-am zis, că eu încă din tramvai...

  - Despre ce-aţi vorbit, mai ţineţi minte?

  - Ştiu şi eu, ce puteai să vorbeşti, probleme, preţurile, eu am    un nepot care de fiecare dată când ne vedeam...era pasionat de subiectul ăsta, de reîncarnare şi-i povesteam că ce ziceau colegii lui, ştiţi, e elev într-a şaptea, în fine, tot felul de probleme, de divorţul lui fiu-său, credeţi că eu mai ştiu...da’, oricum, ce treabă avea acela, cu ce-l deranja?

  - V-a zis ceva în tramvai, sau dvs. lui?

  - Da de unde, stătea şi se uita aşa, cu un...cu o...domnu' avocat - şi omul se aplecă spre mine, peste birou, coborându-şi vocea şi încruntându-se - ca un bou. Zău!

  - Dar ce motiv ar fi avut, vreau să spun...

  - Ei, nu ştiţi, băieţii ăştia care se cred şmecheri, că nu le merge prin cap decât...a, am văzut că începuse să mă enerveze când îi povesteam lui Titu de nepotul meu.

  - Adică.

  - Situaţia asta cu...ştiu că unii nu agreează ori nu cred, e treaba lor, dar e o problemă care mă priveşte şi nu

ştiu de ce...

  - Ce anume, domnule?

  - Păi reîncarnarea, nu v-am spus? Apropo, dvs. ce credeţi?

  - Despre reîncarnare?

  - Da

  - Nu ştiu, nu prea...despre asta vorbeaţi cu colegul?

  - Sigur, ori am văzut că tipul... nesimţitul, imediat a prins şi a început să... pciu!

  - Sănătate.

  -Mulţumesc, uite, pe căldura asta.. .domnu' avocat, măcar se poate să-i dea, aşa, o amendă?

  -  Ce amendă, domnu'...cum aţi spus?

  -  Iconescu, hm.

  - ...Ce amendă, deocamdată dvs. sunteţi în poziţia...dar, o clipă, ca să înţeleg, deci el, tânărul ăsta, a devenit  nervos, sau...cum aţi spus ?

 - Da, da !

 - În momentul când a venit vorba despre reîncarnare?

 - Cam aşa.

 - Şi de ce, vreau să spun, ce-i cu asta, reîncarnarea?

Bătrânul mă privi un moment, apoi îşi scoase iar batista şi se şterse îndelung, pe ceafă şi pe frunte, se uită în  în jur, îşi trase scaunul mai aproape, împături batista şi continuă să mă fixeze, oarecum fară nici o expresie.

 - Vă interesează domeniul ăsta, ştiinţifico.. .ăă...

 - Să zicem.

 - E la modă, nu ?

 - Nu ştiu, cum să vă zic...

 - Dar de ce l-ar fi deranjat pe ăsta, pe tipul acela, reîncarnarea?

 - Asta să-l întrebăm pe el. E adevărat că mi s-a mai întâmplat, aşa, câteodată, dar...oricum, să mă insulte în faţă…

 - Ce vi s-a mai întâmplat?

 - Ei, să se mai lege câte unul de mine, dar, cel mult, ştiu eu, se glumea sau zâmbea, ori întreba ceva, ca omul civilizat, uite, de pildă...

 - Domnu' Iconescu, eu nu prea înţeleg, sau poate n-am fost atent, cum adică...

-                                      Domnu' avocat, ce mai încoace şi încolo,

cred  că 1-a deranjat când am făcut referire la Eminescu.

 -  Cum adică?

 - Păi... şi bătrânul, uitându-se iar în jur, se aplecă peste masă şi, cu aceeaşi privire goală parcă, îmi şopti: eu cred că sunt reîncarnarea lui Eminescu.

Atunci se deschise uşa şi intră Duma, un grefier de la Tribunal, care, fără o vorbă, se duse la masa din celălalt capăt al biroului, se uită câteva clipe peste obiectele aflate acolo, după care, negăsind probabil ce căuta, ne aruncă o privire şi dădu să se îndrepte spre ieşire; se răzgândi, se întoarse şi, aplecându-se, cercetă un moment pe sub masa colegului meu mai în vârstă, după care se hotărî şi, cu un aer ocupat, păşi din nou spre uşă. în prag se întoarse pe jumătate şi întrebă vag ceva, în legătură poate cu Horchinescu, avocatul, pentru că nu auzii prea bine, dar ieşi fără să mai aştepte răspunsul. Mă uitai la cel din faţa mea, care mă privea la rându-i.

  -   Apropo de bună creştere...

  - Ha-ha, vedeţi? Nici nu ştii când...deci, cum

vă spuneam, cam asta-i situaţia.

  - Aţi spus că vă credeţi …

- Domnu' avocat, da, domnule, eu sunt din ce

în ce mai convins că.. .dar ştiţi, n-aş vrea să.. .cred că rămâne între noi...

 - Bineînţeles.

-                                      Eu cred, adică ştiu, că...exact aşa cum aţi

auzit.

-                                      Dar de ce credeţi asta? am zis, încercând să

păstrez o mină neutră.

    - Sigur că am motivele mele. Celor pe care l-am.. .cărora le-am destăinuit, puţini, nici ei nu prea cred, nu mă iau total în serios. Realitatea însă este aşa, or nu trebuie să-mi spună nimeni mie ce şi cum, eu nu cred că sunt obligat să dovedesc la cineva toată această.. .şi omul tăcu, pentru prima dată cu un aer stânjenit.

      - Şi totuşi, de ce credeţi că.. .sunteţi reîncarnarea lui Eminescu?

-                                      Ei, pentru că sunt aşa. . trist şi...

 Nu mai adăugă nimic şi rămase privind în jos, spre geanta mea.

    -   Ce lucraţi dvs.?

    - Am fost profesor la Liceul nr. 4, tocmai m-am pensionat.

-  Ce predaţi?

    - Biologia.

- Sunteţi căsătorit ?

- Văduv.

- Soţia vă împărtăşea ideile despre…?

- Nu, asta a apărut de câteva luni, nici un an...

- Bine dar, cum să vă zic, nu-i suficient să fiţi trist, oricum, e ceva destul de...Ce altceva vă face să credeţi?

Poate că scrieţi poezii?

-     Nu.

- N-aţi scris nimic, nici o poezie?

-     Nu...

- Atunci ?

 - Îi cunosc eu poeziile lui.

 - Domnul meu, asta nu-i o... şi eu ştiu câteva poezii de Eminescu.

 - Da, dar eu le ştiu fără să le fi citit.

  Cum figura mea exprima neîncredere, adăugă:

 - Mai bine zis, le am în cap.

  - Cum adică? Spuneţi-mi una, ridicai eu din sprâncene.

- Păi nu, că nu le ştiu aşa, dar mă aflu în starea respectivă.

- Nu înţeleg.

 - Eeh...domnule,  eu  am  visat de câteva ori  şi...tot timpul  am o  senzaţie,  adică,  ştiu  cum era  el când... compunea.

 - Aţi încercat să scrieţi ceva?

 - O singura dată, acum vreo două luni, dar n-a ieşit nimic.

 - Totuşi, cum puteţi spune...? Mai aveţi şi alte simptome, vreau să zic, ce altceva mai puteţi indica pentru a ....

 - Uitaţi ce e, eu am venit la dvs. ca la avocat, la cineva care să mă ajute cu problema asta a mea, haideţi  să lăsăm restul şi să-mi spuneţi ce pot eu să fac în instanţă.

 Era rândul meu să-l privesc acum lipsit, probabil, de expresie.

- Domnule Iconescu, realmente, nu ştiu dacă...El, individul acela din tramvai, a auzit asta, adică aţi spus ceva despre dvs, şi...?

-                                      Cred că da, e posibil, dar chiar şi aşa, nu

văd ce...

- D-le Iconescu, eu nu vreau să vă dezamăgesc,

dar cum vă imaginaţi că poate să reacţioneze un om, un tânăr, când...Bine, nu ştiu, eu o să încerc, dar dacă spuneţi că nu puteţi indica nici o persoană care să fie dispusă să se prezinte ca martor, care 1-a auzit cum v-a jignit, nu ştiu câte şanse sunt; s-ar putea să se lase cu o amendă, n-aţi mai fost condamnat, nu?

- Doamne fereşte, dar ce vă închipuiţi? Nu, eu cred că...şi de asta am venit la avocat, ca lumea să înţeleagă că nu poţi să fii tratat aşa, nitam- nisam, de un mitocan ca ăsta, eu am fost profesor, am aproape 40 de ani vechime, dar n-am crezut că o să ajung la vârsta mea...

- Uitaţi, eu zic să ne vedem mâine, pe la 2 jumate şi mai vorbim, vedem atunci ce putem face şi aduceţi şi restul de bani, eu acum mă grăbesc.

-                                      Cât aţi spus?

-                                      500.

    - Mda. Fie şi-aşa, dacă ziceţi că o să iasă bine...

    - A, nu, eu nu v-am promis asta; gândiţi-vă dacă merită să riscaţi banii ăştia.

    - Ce să zic, cred că mai bine cu avocat decât fără...

-                                      Aşa spuneam şi eu, dar nu vă faceţi prea

mari iluzii. Mai ales că...- şi în timp ce bătrânul îşi îmbrăca haina iar eu îmi luasem geanta şi mai controlam o dată sertarul, am observat că era cu un cap mai înalt decât mine şi că avea o atitudine extrem de.. .degajată, de parcă, dintr-o dată, nu mai exista nici un necaz pentru el. I-am deschis uşa şi strângându-i mâna, i-am strecurat:

- …Puteaţi şi dvs. să vă găsiţi pe altcineva.

Profesorul se opri şi mă privi nedumerit.

             - Ştiu şi eu, chiar aşa.. .Eminescu...

 - A! Domnul meu, eu am crezut că sunteţi un om serios, un om de bună credinţă. Cum, deci eu inventez, credeţi că mie îmi arde de...

 - Bine-bine, să lăsăm asta, am zis şi eu aşa... nu trebuie să vă supăraţi... Bătrânul mă mai privi câteva clipe în tăcere, indignat, după care se întoarse şi plecă.

-    Domnu' Iconescu...D-le Iconescu!- mă uitai în urma lui, însă el dispăruse deja din holul îngust şi întunecos.

Am încuiat uşa şi, oftând, transpirat bine şi cu o sete atroce, m-am îndreptat la rându-mi spre scări. Am coborât un etaj şi, dând la revedere portarului, am primit în plin căldura parcă şi mai moleşitoare de afară.

Am cerut imediat un suc de la o tonetă aflată în colţul clădirii, apoi încă unul. În sfârşit, îmi mai revenisem şi am luat-o, uşurel, spre staţia de troleibuz.

" Ce tip!”-, îmi spuneam, privind în jur, doar-doar aveam să-l mai zăresc pe ciudatul profesor. "Oare o să mă mai caute mâine?" Nu-i ştiam decât numele de familie, nu-mi dăduse nici o adresă, citaţia i-o înapoiasem, îmi lăsase 50 de mii, oricum, sigur că o să vină.

Ce chestie, mai aveam câteva zile până la concediu, e adevărat că stăteam cam prost cu încasările pe luna iulie, un angajament ar fi fost numai bun, dar… ..Avusesem, în scurta mea experienţă şi cazuri destul de interesante, însă majoritatea erau furturi mărunte, pensii, câte un divorţ...Nu mă consideram un avocat foarte bun şi nici nu pot spune că era o pasiune toată această activitate, dar...îmi făceam meseria. Câştigam şi eu un ban, uneori chiar mai mult ca alţii; de doi-trei ani parcă începuse să-mi meargă mai bine însă, atunci când ajungeam în vară, în iulie, ori apropierea zilelor libere, ori oboseala adunată şi praful, îmi impuneau să iau  pauză.

 Nu prea respingeam procese şi nici nu mi-aş fi permis, apoi, de fiecare dată, era ceva de bun simţ de care mi-aş fi putut lega "pledoaria", erau cazuri, în general, obişnuite, mai mult sau mai puţin clare. De două luni îmi rămăseseră puţine pe rol, asta însemna şi o scădere în venituri, dar şi mai mult timp liber peste  concediu. Mi-ar fi trebuit un angajament solid, nu prea complicat, dar bine plătit, care să-mi completeze suma ce mi-o propuneam pentru următoarea lună, însă fără probleme, fără...

Şi când colo, mă trezesc cu.. .Eminescu.

 

 

 

CAP II.

 

 

 

A doua zi - vineri - îmi terminasem cauzele ceva mai târziu decât de obicei şi cred că era deja trei când mă îndreptam spre birou. Toată ziua precedentă mă gândisem dacă să iau sau nu procesul bătrânului, la urma urmelor, dacă se credea Eminescu, cine ştie ce era adevărat din tot incidentul şi poate, în instanţă, aveam să aflu că lucrurile stau invers, orice era posibil. Când am apăsat pe clanţa uşii, eram aproape hotărât să renunţ, n-avea rost să-mi aprind "paie-n cap" pentru 500 de mii, poate urma să se ivească altceva şi dacă nu...asta e, vom trăi cu mai puţin.

Înăuntru, la biroul meu, cineva era aşezat pe scaun şi îşi lăsase capul pe tăblia mesei. L-am recunoscut imediat, el era, profesorul, îmbrăcat de data asta fără haină, într-o cămaşă vernil cu mâneci scurte. M-am uitat la ceilalţi doi colegi care, ambii, au ridicat din umeri. Apropiindu-mă, am lăsat geanta jos şi atunci bătrânul, ridicând capul, îşi ceru vag scuze şi  ieşi pe după birou, invitându-mă să iau loc.

-     Domnu' se tot plimba pe hol, a intrat de vreo 3 ori întrebând de tine şi l-am invitat să stea, dacă tot...îmi indică Sisi, un avocat mai tânăr ca mine, grăsuliu şi aproape chel, la nici 30 de ani, cu care jucam uneori şah, în partea a doua a amiezii, atunci când birourile se goleau.

-                                      Da, da... completă omul meu, fiţi fără grijă, nu aştept de mult, vă rog...

               Îl poftii să şadă pe un scaun de partea cealaltă a mesei şi îl privii. Părea să nu fi dormit nici el prea bine, îi apăruseră două pungi fine sub ochi, sau poate le avea încă de ieri şi nu observasem eu. Din nou mă izbi totala lipsă de expresie cu care se uita la mine, de parcă ar fi privit la un zid sau...de parcă ar fi suferit de insomnie cronică. Neştiind cum să procedez mai bine, dacă să-i spun sau nu imediat că, de fapt, m-am răzgândit, că nu aveam timp etc., am încercat să-l iau pe de departe, zâmbind:

- De unde ştiţi că Eminescu era trist? Profesorul îşi miji pleoapele, iar eu am înţeles că nu găsisem cea mai bună introducere.

- Aş vrea ca din acest moment, să excludem din discuţia noastră orice are legătură cu acest subiect. Îl considerăm închis, mă priveşte şi chiar nu ştiu dacă e ceva chiar aşa...care să merite atâta bătaie de cap.

Hm. Mă lua tare, dar parca începuse să-mi placă. Ceilalţi doi nu auzeau sau se prefăceau că nu aud. Îl ştiam bine, Horchinescu, cel mai în vârstă, umbla mereu plin de importanţă, abia dacă îţi răspundea la salut şi nu schimbam cu el mai mult de 4-5 cuvinte pe zi —dacă nu eram adversari în te miri ce cauză -, însă ne respectam reciproc; celălalt, Sisi, mereu transpirat, jovial, gata oricând să-ţi paseze ultimul banc, se plictisea foarte uşor şi nu stătea o clipă locului: se plimba, fluiera, cotrobăia prin dosare, ieşea şi intra în birou; nu-mi inspira prea mare încredere, aşa că urma să fiu prudent şi coborâi vocea.

- De ce, v-am supărat cu ceva ieri?

- Lăsaţi, mai bine...spuneţi cum procedăm. Uitaţi, v-am adus banii - şi-şi scoase portofelul din pantalon; ah, să nu uit ce era mai important: am găsit un martor.

- Da?

- Un vecin de bloc m-a sunat aseară şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. El coborâse ultimul din tramvai şi apucat să vadă cum l-am plesnit şi toată afacerea...

- A auzit ceva?

- Ce să audă ?

- Eu ştiu, cuvintele alea...

- Pe care le-a rostit nesimţitul ? Nu ştiu. Am uitat să-l întreb. Dar i-am relatat eu pe larg...

-     Era important să fi auzit atunci.

- Asta nu ştiu, dar îl pot chema iar, să verific.

- Domnu' Iconescu, nu e nevoie, uitaţi, m-am mai gândit...Recunosc că ieri m-am pripit când v-am luat banii. Realitatea este că...nu prea cred că aveţi şanse şi, în plus, eu personal dispun de foarte puţin timp, sunt obosit şi vreau să...

A trebuit să mă opresc pentru că profesorul se aplecase în faţă şi, calm, îmi luă mâinile, amândouă, într-ale sale. Mi le ţinu aşa, o vreme, apoi, încet, începu si mi le mângâie, spre uşoara mea stupefacţie, îmi mângâia fiecare deget, parcă în transă şi mi-aduc aminte că în momentele acelea faţa lui exprima nu ştiu ce duioşie, sau chiar milă şi... da, exact, un fel de tristeţe!

A trecut aşa un timp oarecare fără să pot avea vreo reacţie, el nezicând nimic şi continuând să-mi atingă, să-mi mângâie degetele. Nu îndrăzneam să mă uit dacă colegii mei observaseră ceva, aproape sigur că da şi numai jena imensă faţă de ei mă salvă în sfârşit şi mă hotărî să-mi retrag, cu grijă dar decis, palmele.

- Domnule Ico...

- Ascultă-mă, mă tutui pe neaşteptate bătrânul, privindu-mă drept în ochi. Nu trebuie să-ţi fie teamă de mine. Ai încredere.

N-am fost în stare, pe moment, decât să-mi cobor privirea şi să-i fixez palmele cu degete prelungi (nu purta verighetă), cu unghii pătate de nicotină, altfel destul de îngrijite. În cabinet se făcuse linişte deplină şi, fără să vreau, mi-am furişat privirea spre ceilalţi doi care, spre uşurarea mea, păreau fiecare cufundaţi în studiul unor dosare. Mai mult ca să nu le atragem atenţia, am înghiţit şi am scos din sertarul biroului o mapă, prefăcându-mă că mă uit după nişte hârtii.                                             

De felul meu nu prea am prezentă de spirit şi cred că nici nu sunt foarte curajos, deşi, bineînţeles, nu recunosc aceasta, ba chiar arborez uneori o anumită morgă, sau chiar îndrăzneală, atunci când discut diverse afaceri, sau când îmi susţin pledoaria în faţa judecătorului. Acum însă, lângă acest individ, resimţeam o anumită panică, lucru care mă deruta şi mă înciuda, mai ales pentru că nu reuşeam s-o disimulez. Am dibuit în fundul sertarului un creion şi am început să-l ascut cu un briceag pe care îl purtam tot timpul la mine. La un moment dat, o aşchie sări mai tare şi ateriza chiar în faţa profesorului. Mi-am ridicat privirea ca să realizez că acesta se uita în continuare la mine, calm, zâmbind.

-     De ce nu încerci cu asta? şi făcu semn spre o ascuţitoare portocalie, în formă de raţă, care se afla chiar în dreapta mea, lângă un pahar cu pixuri.

- Ştiam că e tocită...minţii eu şi am luat raţa într-o doară, inspectând-o. Bătrânul păstra acelaşi zâmbet şi, îndreptându-se din spate, îşi scoase din buzunarul cămăşii tabachera.

-     Ah, am uitat că aici nu e voie...se scuză el, dar nu o mai puse la loc, ci începu să se joace cu deschizătoarea micii cutii metalice.

Enervat, am scăpat pe jos ascuţitoarea; m-am redresat şi am ridicat-o, am pus-o frumuşel la locul ei şi, renunţând la creion, mi-am dres glasul, privindu-l în faţă.

- Să ştiţi că noi, avocaţii...

-     Ştiu. Nu te mai justifica. Uite, ia banii ( mi-i

puse pe colţul mesei ) şi recunoaşte că n-ai nici un motiv ca să-mi refuzi cazul. Eu am încredere în dumneata...şi-mi zâmbi din nou, dar fără să mai încerce ceva ce mâinile. Părea că vrea să mă liniştească.

N-am ştiut cum să reacţionez, ce să-i răspund, iritat cum eram de faptul că mă tutuia în continuare fără drept de apel. "Hm, ar putea să-mi fie tată dar.. .ce naiba să fac cu moşul ăsta şi.. .cum îşi permite?"- gândii, fără să-l privesc. Ca să fac ceva, am luat teancul de bani şi-am început să-i număr. Bătrânul tuşi uşor şi atunci mă oprii; schiţai  un gest nedefinit şi îi azvârlii în sertar, uitând să-l tai chitanţă.

- Bine d-le...Iconescu aţi spus? aşa, ăă...dacă insistaţi, deşi, eu cum v-am mai zis, nu mă… nu am...

Deodată Sisi izbucni în râs, în partea cealaltă a încăperii şi când mă uitai, am observat că de fapt citea un ziar, după care începu să-i spună ceva iui Horchinescu, cu jumătate de voce.

- Rămăsesem la martorul ăsta al meu...mă trezi Iconescu.

-     Mda, aveţi adresa lui?

- Aici…- şi îmi scoase o hârtie printr-o măruntă prestidigitaţie, fără să ştiu de unde. Cum ar veni, e şi adresamea, Aleea Trandafirilor 7, numai că 2 etaje mai jos, la 12, îl cheamă Stamate. Poftiţi, aveţi şi numărul meu de

telefon, în caz că...

- Aşa. Mersi. Poate că n-o să fie nevoie. Eu o să mă uit prin dosar - mai aveţi citaţia?- aşa şi eventual vă mai sun dacă am nelămuriri. Adresa dvs. . .aaşa.

- Dar de ce a dat un termen atât de târziu?

- La sfârşitul lui septembrie, da, judecătorii au şi ei vacanţă.

- Şi avocaţii?

- Şi ei...

Parcă îmi mai revenisem. De fapt, ce mă apucase, îmi spuneam, totul nu era decât în închipuirea mea, uite nici nu mă mai tutuieşte...Ba nu, gestul cu mâna, asta era ceva...şi de ce zâmbea? Apoi schimbarea asta, ba tu, ba dvs., nu.. .am greşit că 1-am acceptat, iar m-am pripit, of. Mă uitai în ochii lui de un verde destul de spălăcit şi î-mi luai inima-n dinţi.

- Acuma, că vă sunt avocat, spuneţi-mi totuşi... dar mă răzgândii. Voisem să-1 întreb despre "situaţia" aia a lui, specială, care nu-mi ieşea din minte, dar, nu ştiu cum, nu îndrăzneam. "Cum de pot să fiu atât de slab ce-i cu mine?" - mă perpeleam, fără să-mi găsesc locul. În sfârşit, m-am hotărât că era stupid şi că, de fapt, avea legătură directă cu incidentul.

- ...Voiam să vă întreb despre problema aia a dvs....Cum a apărut? Aşa, dintr-o dată? Vă întreb pentru că mi s-a mai întâmplat în două rânduri să aud...

-  Nu e nici o problemă, pentru mine. Se pare că e mai mult pentru alţii, îmi răspunse Iconescu şi un uşor rictus de neplăcere îi apăru în colţul buzelor.

- Dar...şi am luat din nou briceagul în mâini, închizându-l şi deschizându-1, încercaţi, vă rog, să mă lămuriţi, aşa, pentru curiozitatea mea şi, sigur, numai dacă aveţi chef, de ce.. .adică, despre ce este vorba, mai exact? Bătrânul oftă, privi în tavan, avu iarăşi un gest să-şi scoată tabachera, mai oftă odată, apoi îşi puse mâinile  pe masă. Imediat mi le-am retras pe ale mele,, până la marginea tăbliei şi cred că am roşit uşor (ah, blestemată tahicardie, care îmi făcea feste şi în faţa completului de judecată). Mă mai scrută un timp, după care se ridică.

- Altădată, acum sunt cam ostenit. Puteţi să mă sunaţi acasă, dacă doriţi...

Eu mă uitam la statura sa impresionantă (cred că depăşea 1,90) şi, deşi nu era cazul, am rămas pe scaun.

           - Bună ziua! mai spuse el, cu o voce înfundată şi ieşi.

- La…revedere! adăugai imediat şi am sărit în picioare, însă profesorul închisese deja uşa în urma lui. M-am aşezat şi am simţit nevoia să deschid fereastra. Ambii mei colegi mă priveau. Am trecut pe lângă ei şi, în ciuda lui Horchinescu, care nu agrea curentul, am deschis ambele geamuri ale ferestrei, m-am aplecat în afară şi am respirat. Am rămas o vreme aşa, sprijinit pe canat, fără să reacţionez când bătrânul avocat începuse deja să mormăie, când am tresărit. Iconescu apăruse jos şi traversa strada, destul de grăbit, îmi părea mie. Se opri o clipă pe celălalt trotuar, după care se îndreptă decis, probabil spre staţia de autobuz. În spatele meu am auzit ceva ce semăna cu o vociferare, însă eu eram mai ocupat să-l urmăresc pe profesor. Acesta ajunse în staţie, unde stătu doar o clipă şi se întoarse. Mai merse câţiva paşi, apoi făcu semn unui taxi care tocmai trecea, maşina opri şi bătrânul se urcă în ea.

M-am retras de la fereastră, dar nu mă grăbeam s-o închid. Dospinescu mă privea cu ochii măriţi, iar Sisi îşi ascunsese faţa în palme. M-am uitat la ceas, nu era decât trei şi un sfert.

 

Romanul "Perfuzia" a fost iniţial publicat în revista "Contemporanul-Ideea europeană", în nr. 458 - 465 / l999.