Mîinile Tale

                                        de Adrian Drăgan

 

 

Patria noastră este cu adevărat în altă parte. Noi nu suntem de aici - pentru aceasta dau în egală măsură mărturie fericirea și nefericirea noastră. Ecstasie, numit "din Trapezunt", și-a trăit viața parcă pentru a ilustra acest adevăr atît de simplu. Lumea, fără a fi neaparăt rea, nu este acasă.

În lume a intrat într-un chip ciudat viitorul cartograf al fericirii și delirului. Mama sa era o frumoasă călugăriță din Mănăstirea Schimbării la Față din Antiohia. Și pe cît de frumoasă era maica Eupraxia, pe atît era de cuvioasă și dedicată singurului țel al vieții monahicești: Întîlnirea cu Cel Nenumit. Era atît de frumoasă încît se spunea că ar putea întoarce la Lumină un înger căzut sau că ar putea pierde pe unul dintre Fiii Cerului. Dar aceasta frumusețe pentru care pătimea ascuns nu i-a fost Eupraxiei prilej de păcat. Pîntecele ei a rodit ca urmare al străvechiului act prin care viața merge înainte și care este privit ca un păcat grav pentru cineva care s-a retras din lume pentru dulcele jug, dar deși a cunoscut bărbatul această nedorită întîlnire cu ceea ce unii numesc dragoste (căci pentru ea dragostea era altceva) a fost mai degrabă accidentală, dacă putem numi istoria astfel: s-a intîmplat atunci cînd, dupăa cucerirea străvechii cetăți de către Saladin, oștenii acestuia, fără prea mare teama fata de un Dumnezeu ce se lasase rastignit, au siluit pe toate cuvioasele locatare ale sfîntului locaș. Dar asemenea durerii și rușinii, deznădejdea Eupraxiei a fost trecătoare: poate pentru că a înțeles în cele din urmă că păcatul nu era al ei sau că acesta era prețul frumuseții cu care Dumnezeu o înzestrase. Așa se face că s-a dăruit cu și mai mare fervoare Mirelui Ceresc. Și-a impus posturi atît de grele, în timpul cărora nu adormea decît atunci cînd se prăbușea pe jos de oboseală și nu mînca decît atunci cînd dinții i se înfigeau cu poftă în buze, încît duhovnicul comunității se temea că nu cumva fiica sa spirituală să nu fi căzut în păcat, încercînd prin greaua nevoință ce și-o impusese să frîngă mlădița ce începuse să rodească din tulpina ei, să înăbușe firul acela de viața ce susura tainic în adîncul ei. Îngrijorării Părintelui, Eupraxia i-a răspuns că nu înțelege ca ceva, orice, să o poată răpi caii ei; că oricîte capcane și lațuri și nenorociri i-ar scoate lumea în cale, nimic din acestea nu o va putea opri din drumul ei către Dumnezeu. În zadar a încercat Părintele să o convingă că rodul pîntecelui ei nu îi este spre rușine și că deși nu si l-a dorit, poate fi chiar un dar - vorbe la care Eupraxia a observat că este foarte posibil să fie vorba de un dar, mă întreb însă, Părinte, de la cine este acest dar, căci nu pot crede că Dumnezeu nu ar fi putut găsi altă cale de a-mi face cadouri...

Necunoscute sunt căile Lui, cu adevărat, și Eupraxia a urmat-o pe singura pe care o știa și care era chiar singura care, credea ea, duce la Dînsul. În cîteva luni, din pricina postului aspu, ajunsese ca o stafie, singura dovadă de viață vizibilă a acelui trup ce se încăpățîna să își alunge frumusețea, a cărui piele devenise subțire și albă ca o filă dintr-o carte veche, tocită de miile de degete și de priviri ale cititorilor, a căror membre se subțiaseră asemenea trestiilor încît păreau că se frîng de fiecare dată cînd cucernica lor posesoare îngenunchea pentru îndelungatele-i rugăciuni, ai cărui ochi se pierduseră parcă dupa văluri asemenea celor e ascundeau femeile din haremurile necredincioșilor, se șterseseră asemenea unei zugrăveli vechi așa încît privirea lor părea doar o amintire si al cărui păr foșnea ca frunzele moarte, era pîntecele care, lună de lună, se rotunjea sub rasă de postav negru. Pe cît de mult alunga de la ea frumusețea și viața, pe atît de mult creștea în ea dovada aceea vie a vieții și frumuseții. Și Eupraxia, pe cît se dăruia ca o martiră Căii ei, pe cît se golea tot mai mult de sine pentru a se umple de fericirea Nunții Duhovnicești, pe atît nu rămînea mai mult din ea decît planeta aceea pe care rasa nu mai putea să o ascundă.

"Nimeni nu știe cînd va sosi ceasul", s-a spus. Ceasul ei se apropia inexorabil, asemenea Judecății de Apoi, și în zadar Eupraxia se refugia în înălțimile extazului, căci viața din ea o trăgea de fiecare îndărăt, pe pămîntul de care încerca să se desprindă mai abitir.

Dar într-o bună zi greutatea aceea atît de detestată a fost biruită, și Eupraxia a simțit că aripile îngerilor ce o purtau în extazul de după-amiază nu mai erau îngreunate de povara din pîntecele ei. Vedea cerurile deschizîndu-se și pe înaripați, tăcuți și triumfători, plini de o tainică glorie și de bucuria de neînțeles muritorilor deschizîndu-i porți după porți. Cerul era o grădină, o grădină crescînd parcă în largul unui ocean nesfîrșit, acolo unde albastrul cerului dă un sărut pur albastrului mării pentru a naște o lumină nemaivăzută. Acolo sus Eupraxia tremura toată și de atîta frumusețe rîuri de lacrimi i se prelingeau pe obraji. Presimțea undeva, peste tot, prezența Lui, totul era prea-plin de El, și Eupraxia, plutind prin orbitoarele grădini suspendate, Îl simțea pretutindeni. Îngerii rămăseseră undeva în urmă, ca un cor luminos, ca un nor strălucitor, și grădina aceea magnifică strălucea undeva departe sub ea. Vămile îi erau deschise si ea simțea apropierea de Cel Nepătruns. Apoi si Cerul s-a sfârșit, si lumina a dispărut, și nu mai era nimic, și acesta era semnul că era acolo unde e Totul. Nu mai existau vedenii, nici imnuri de slavă, nici lumini orbitoare, nu mai era nimic pentru că era totul... Și Eupraxia, un soare explodînd de fericire, a reușit doar să îngaime "În mîinile Tale..."

Fără să ia în seamă geamătul stins al călugăriței, Maica Evdochia, care slujea de moașă involuntarelor mame care populau în urma vizitei păgînilor mănăstirea, a prins copilul ce s-a scurs din trupul tinerei scuturate de delir. Era un băiețel slab, și Evdochia s-a minunat că, după atîta post greu îndurat de trupul ce trebuia să îl hrănească, copilul care s-a născut nu era un duh, ci un prunc ca toți pruncii, care țipa și se zbătea dând prima dată cu ochii de lumină.

Cînd și-a revenit din leșin, Eupraxia a constat dezamăgită că nu era în Rai, ci în spitalul mănăstirii. Apoi a aflat tot, cum, în timpul extazului, a sosit ceasul nașterii și cum, leșinată de durere sau răpită de fericire, a fost descoperită în chilie de maici. A mai aflat că adusese pe lume un băiețel, pe care l-a privit tristă și gînditoare: al cui ești tu, copil fără tată și casă, poate al extazului meu?

Cum pruncului îi era foame, Eupraxia si-a dezvelit pentru prima dată sînul în fața unui om și i l-a oferit, rușinată, ca pe o jertfă. Privind plăcerea copilului, fu cuprinsă de o mare tristețe - pentru el, pentru ea, pentru lume.

Maternitatea nu era însă doar un supliciu pentru ea – mănăstirea, cu regulile ei severe, nu era locul unde un copil putea fi crescut. Așa că, înainte chiar de înțărcare, micuțul care fusese botezat de catre Părinte (într-un moment de fantezie) Ecstasie, a fost trimis la bunicii săi, părinții Eupraxiei, în Trapezunt. Aceștia erau oameni înstăriți și puteau să îl crească așa cum se cuvine pentru a intra, cînd vremea avea să vină, în rîndul monahilor: cel puțin aceasta era dorința maicii sale care dorea astfel să îi înapoieze lui Dumnezeu ceea ce Acesta îi dăduse fără ca ea să ceară.

Planurile oamenilor nu sunt însă mereu conforme cu cele ale Celui Preaînalt, chiar dacă se doresc astfel...

Bătrînul Ioannos fusese pe vremuri protosebast, dar semnele unei dizgrații îl făcuseră să părăsească înalta funcție și capitala Imperiului pentru a se întoarce în orașul său de baștină, Trapezuntul de la malul mării. Aici avea proprietăți întinse și era un om respectat, iar liniștea îi era mai prețioasă decît mărirea. Cand Eupraxia îl părăsise pentru mănăstire, bătrînul se consola cu corăbiile pe care le cosntruia și le trimitea în lume, căci era un armator vestit în toate proturile Mediteranei și Pontului Euxin. Dragostea pentru copila sa parcă trecuse asupra corăbiilor, de care se îngrijea ca de proprii săi fii, în care își punea nădejdile și visele și care îi umpleau viața de rost. Își petrecea mai tot timpul în port, construind, trimițînd în larg și așteptînd să se întoarcă scumpele sale nave. Cînd vreuna se pierdea pe mări sau era lovită de pirați, armatorul suferea crunt, ca la pierderea unui copil - dar imediat dispunea începerea construirii unei alte nave, care să înlocuiască pierderea, identică cu cea care nu se mai întorsese. Corăbiile sale și le împărțea in doua categorii, ca pe copii: cele de parte femeiască și cele de parte bărbătească. Numele pe care navele le purtau erau, astfel, nume femeiești și bărbătești, iar protocolul "botezării" unei corăbii lăsate la apă se făcea cu un întreg sobor de preoți și imita pe cît se putea botezul oamenilor.

"Oamenii sunt niște corăbii pe care Dumnezeu le-a trimis în lume", obișnuia să spună, "și merg pe ape, pe valuri, prin furtuni său sub soare, asemenea corăbiilor, din port în port, din întîmplare în întîmplare, din vis în vis. Nici un port nu este însă casa lor, pe toate le lasă, caci ele caută portul din care au ieșit la început, care e dincolo de drumurile lor."

Cînd a aflat că s-a procopsit cu un copil adevărat pe lîngă copiii săi din lemn, cu fiul fiicei sale, și cum s-a ivit acesta în lume, Ioannos a spus că micuțul e ca o corabie născută dintr-un naufragiu, și nu așa cum se cuvine, și că va căuta în toată viața sa largul din care s-a zămislit.

L-a crescut în port, între marinari și constructori de nave și negustori. "Aerul mării priește sănătății, iar vederea ei obișnuiește omul cu nesfîrșirea" le spunea celor care îi ziceau că acela nu e cel mai potrivit loc pentru creșterea unui copil. "Pentru un căutător nici că e loc mai prielnic să crească și să învețe să caute", adăuga. El însuși nu călătorise aproape deloc, îl răzbunau însă multele sale corăbii și apoi credea că și a sta într-un port și a privi valurile e tot o drumeție, că viața însăși nu e altceva, oricum ți-ai trăi-o, pe drumuri sau acasă. Micuțul Ecstasie a învățat sa vorbească de la mateloții bunicului său, așa că primele cuvinte deprinse nu au fost mama, tata sau papa, ci curvă, rachiu si vela mare. De citit, hărțile navigatorilor l-au învățat să o facă, și nu "Psaltirea" ori "Viețile Sfinților", iar hrana de timpuriu i-a fost carnea uscată și setea si-o astîmpăra cu o dușcă repede de rachie marinărească sau de vin cu iz de burdufe de piele. Cît despre cîntece de leagăn, acestea i-au fost deocheatele cîntări marinărești care povesteau fapte rușinoase al căror tîlc copilul l-a deprins înainte de a ști să socotească că unu și cu unu fac doi, astfel că aritmetica sa s-a redus mult timp la a aduna unu cu una. Erau însă și părți bune ale acestei educații libere și originale: știa să înoate ca un marsuin, vîslea ca un condmanat la galere și mirosea ploaia sau furtuna de mîine încă de ieri. "Are nas bun" ziceau despre el mateloții, și într-adevăr puștiul știa să guste cum se cuvine vînturile, să citească în felul în care cad razele soarelui său să traducă în vorbe celor mai puțin pricepuți vuietul valurilor. Această învățătură primită de timpuriu în locul științei de a citi sau a socoti au făcut din Ecstasie încă din vremea copilăriei sale un navigator excelent. Marea era lumea lui - restul fiind doar un apendice al acesteia: pămîntul - doar țărmul de pe care corăbiile pornesc pe mare, iar cerul - cartea în care navigatorul citește drumul. Din această pricina copilul avea o mare durere: bunicul său, atît de nepăsător față de educația pe care nepotul o primea, parcă pregătindu-l asiduu spre a deveni un bun om al mării, îi interzicea cu strășnicie orice călătorie, chiar și pe cele mai scurte, în porturile din apropierea Trebizondei. Așa că micul navigator stătea adesea pironit pe țărm, cu ochii pierduți în largul după care inima sa tînjea și care îi era cu strășnicie interzis. De atîta albastru în care se cufundau cu nesaț, ochii săi încetau la un moment dat să mai vadă graba valurilor către țărm sub albastrul impasibil al cerului, și în fața sa apăreau insule mirifice, grădini fantastice, creaturi nemaivăzute, palate de sare, albe ca lumina soarelui ce topea largul mării în acela al cerului... Și din aceste extaze se trezea, ud de spuma valurilor, pe nisipul trecător al țărmului, spre seară, cînd marinarii îl chemau la masă. Cu pași mici întorcea atunci spatele mării, dar sufletul său rămînea pierdut în depărtările interzise.

Și într-o bună seară marea l-a răsplătit pe nefericitul ei amant: valurile s-au oprit din goana lor către țărm și, despicîndu-se de parcă un alt Moise le-ar fi atins cu toiagul, au ivit din adîncul lor o fată mai frumoasă decît luna, iubita tuturor călătorilor, și au purtat-o ca într-un car triumfal către țărmul pe care adolescentul stătea vrăjit.

A fost prima noapte de dragoste a lui Ecstasie, și dragostea era ca marea: bogată și nesfîrșită, cînd pătimașă cînd leneșă, cînd furtună cînd strălucire domoală...era pescăruș săgetînd în soare și prăbușindu-se în valuri, era talaz spărgîndu-se de stînci, era luna oglindindu-se pe mișcătoarele cărări și briza...

Ca o ancoră, dragostea aceasta venită din adîncuri a prins sufletul tînărului de țărm, era o maree fără sfîrșit care îi aducea aici toată fericirea pe care el și-o așezase în larg. Timpul însă trecea, deși pentru Ecstasie părea să se fi oprit, țintuit și el parcă de o ancoră nevăzută. Iar Ecstasie nu mai trecea aproape deloc prin port, printre lăzi și parîme, trecîndu-și toate zilele și mai ales nopțile pe plaja pustie din afara cetății, unde se cufunda de fiecare dată în deliciile iubirii aceleia de necrezut. Fata nu îi vorbea deloc, în schimb Ecstasie o alinta și îi cînta și îi spunea povești, și pentru că devenise conștient de neputința de a-și exprima cît mai cuprinzător sentimentele năvalnice, se hotărî să studieze și să învețe din cărți a-și marturisi dragostea. Acesta a fost vîntul care l-a mînat de pe țărm pe pămînt, spre biblioteca episcopului Trebizondei, un bun prieten al bunicului său. În oraș, biblioteca episcopului era faimoasă și chiar bîrfită: răuvoitorii șopteau că ea ar găzdui nu doar cărți drept-credincioase, ci și epopei sau filosofii ale păgînilor de pe vremuri. Dar Ecstasie nu avusese timp sa devină dogmatic, așa că foamea sa de învățătură devora cu egală patima "Scara" Sfîntului Ioan Climaxos și "Odiseea", povestea care l-a mișcat cel mai mult pentru că era cea a unui om care călătorește pe mări. Însă marea revelație a fost "Cîntarea Cîntărilor": acele pagini nu păreau scrise cu cerneală ci cu dragoste, dragoste pură, esență de dragoste. Vraja a fost atat de puternică încît, furat de o plăcere nouă, tînărul a pierdut iarăși, a doua oară, șirul timpului și, nebăgînd de seamă că soarele se stinge, a uitat să onoreze întîlnirea de pe malul mării. Cînd a isprăvit de citit Cîntarea soarele răsărea – și atunci, venindu-și întru fire, și-a amintit de dragostea sa și a alergat disperat pe străzile pustii pînă pe plajă, unde însă, în locul frumoasei zămislite de mare, nu a mai găsit decît leșul unui pescăruș ucis de furtună. În zadar a mers apoi, în fiecare seară la ceasul cuvenit la locul desfătărilor sale: marea a rămas mereu tăcută, din valurile ei nu a mai ieșit nicicînd fată mai frumoasă ca luna, și Ecstasie a înțeles ca pierdut-o pentru totdeauna. Din această perioadă de deznădejde datează de altfel și prima sa lucrare, pe care a scris-o cu cerneală făcută din apa mării, un lung poem de dragoste, pe care se pare că, mai tîrziu, realizînd valoarea literară scăzută a lucrării, l-ar fi dat valurilor.

Sfîșiat de durere asemenea velei unei corăbii de către vînturile din larg, Ecstasie a întors spatele mării ca un amant părăsit iubitei ce l-a lăsat, jurîndu-și să nu o mai vadă.

Și pasul l-a purtat departe de mare, atît de departe încît nu doar vuietul sau mirosul ei nu îl mai ajungeau, ci nici măcar amintirea. Prins pustiuri și munți și cetăți nenumărate, Ecstasie a iscodit mai întîi uitarea și apoi, mînat de acea chemare irezistibilă, noi chipuri ale fericirii. La Damasc, un vechi hașișin lăsat la vatră l-a inițiat în extazul dat de fumatul acelor ierburi care te poartă spre Grădina Deliciilor lui Allah, unde huriile te dezmiardă și havuzurile susură fără încetare, în Persia a învățat la școala imamilor zburători, care prin dansul lor frenetic se învîrteau și se ridicau în văzduh, în Indii a gustat în toate chipurile deliciile amorului, și nu găsise pînă atunci nimic la fel, dar drumul era mai puternic decît orice si  iată-l ajuns în Kitai, unde un discipol al lui Lao-Tzi i-a vorbit despre unica fericire posibilă care este detașarea, și apoi, cu o pipă de opiu, l-a învățat primii pași în această dificilă artă. S-a întors prin Mongolia, unde delirul războinicilor era întrecut doar de cel al șamanilor, vrăjitori vestiți ale căror taine Ecstasie, cu binecunoscuta-i sete, le-a învățat repede, și a pătruns în delirul fremătător al acelor vindecători temuți. Peste tot, mii de pericole l-au pîndit și s-au năpustit asupra lui - dar toate, asemenea fericirilor în brațele cărora s-a aruncat de asemenea peste tot, l-au lăsat să treacă mai departe. Nici moartea - nici unul dintre extazele încercate de-a lungul drumului nu au fost în stare să îl oprească. Pentru că, după fiecare primejdie ca și după fiecare delir, Ecstasie se trezea viu – adică înapoi. Pe același țărm.

Trecuseră ani și ani de cînd părăsise Trapezuntul. Nu îi era dor de acel oraș, dar privind înapoi, nu de pe înălțimile Himalayei, ci din adîncurile în care viața sa ajunsese, nu vedea decît același drum, lung și prăfuit, între două orizonturi străine. Ce putea afla între ele? Totul - dar nimic care să nu treacă.

A urcat în munții aceia despre care se spunea că ar străpunge Cerul pînă cînd nu a mai putut respira. Spera să ajungă în Cer, dar trupul său nu l-a lăsat. Atunci și-a dorit să moară. Tîrîndu-se pas cu pas pe stînci și pe gheața veșnică a muntelui, răsuflînd o dată la trei zile, Ecstasie nădăjduia să își dea sufletul acolo, sus, unde avea senzația că timpul nu trece - pentru că nu există. Dar nu era în Cer, și timpul trecea, așa cum a trecut peste el teribila avalanșa pornită din crestele pierdute în nori. De parcă Dumnezeu ar fi scuipat peste mine, pentru a mă arunca înapoi în țărîna din care mă ridicam spre El, a spus mai apoi Ecstasie. S-a trezit la poalele muntelui, viu printr-o minune pe care nici nu și-ar fi dorit-o. Dar deși nu mai găsea nimic pentru care să își trăiască viața, s-a ridicat și a mers mai departe. A străbătut iarăși țări si zări, călător de nicăieri spre niciunde, colindînd ținuturi care altădată l-ar fi vrăjit - dar acum știa deja că toate sunt la fel aici, adică trecătoare.

Apoi a ajuns la marginea pustiului. Nimeni nu îl străbătuse, se povestea, sau cel puțin nu era nimeni cunoscut să se fi întors de acolo. Pietrele ard, soarele arde, răsuflarea ta arde acolo - l-au avertizat. Ecstasie a stat și a cumpănit, vreme de ani buni dacă să se avînte asemnea unei corăbii spre larg în gura de foc ce îi sugea toată voința. Vreme în care a construit la marginea desertului aceluia fara intoarcere un așezămînt pentru călătorii care ar ajunge pînă acolo: i s-a spus, mai întîi, "Popasul din Urmă", apoi cîțiva călugări aveau să îl transforme în Mănăstirea Drumul către Emaus. Aici și-a scris cele două lucrări pe care le păstram de la el: "Viețile Înalte", o culegere despre asceții, vindecătorii, sfinții și învățații întîlniți în lunga sa drumeție, și "Drumul Risipitorului", un lung poem în metrică akkadiană, destul de încîlcit și sinuos, plin de hîrtoape dar și de imagini minunate, dominat de o soteriologie tristă.

În acești an petrecuți la "Popasul din Urmă" s-a mai îndelitnicit cu creșterea porumbeilor și cu încercările de a face posibilă adaptarea la clima deșertică a trandafirilor și algelor (de unde unii au dedus că își pierduse mințile). Încercările acestea au fost sortite eșecului – și totuși din încrucișările misterioase dintre roze și plantele mării, ale căror semințe le adusese pînă acolo în pletele-i lungi, a ieșit un soi de floare nemaivăzută în alte părți, un fel de trandafir marin de deșert, cu petale de un roșu bolnav și cu spini atît de fragili încît pluteau în bătaia vîntului deșertului aidoma algelor bătute de valuri.

Cît despre porumbei, pe ei i-a trimis într-o bună zi în largul deșertului, și mare a fost mirarea tuturor celor care trăiau la acel capăt de lume cînd, într-o dimineață sîngerie, din pustiu s-a întors un stol de pescăruși.

Doar Ecstasie a tăcut – căutînd să priceapă acum ce nu pricepuse o viață. Acum însă știa de unde pornise – și unde trebuia să se întoarcă. Așa că a pornit cu pas liniștit de drumeț experimentat spre inima pustiului, unde îl aștepta marea. Marea sa. A înaintat ușor prin aerul de foc, ca o barcă mică cu panze, pînă ce ochii lor nu l-au mai văzut. Dar el nu mai bătea doar un drum al oamenilor, ci se întorcea acasă. Vedea cerurile deschizîndu-se și pe înaripați, tăcuți și triumfători, plini de o tainică glorie și de bucuria de neînțeles muritorilor deschizîndu-i porți după porți. Cerul era o grădină, o grădină crescînd parcă în largul unui ocean nesfîrșit, acolo unde albastrul cerului dă un sărut pur albastrului mării pentru a naște o lumină nemaivăzută. Acolo sus Ecstasie tremura tot și de atîta frumusețe rîuri de lacrimi i se prelingeau pe obraji. Presimțea undeva, peste tot, prezența Lui, totul era prea-plin de El, și Ecstasie, plutind prin orbitoarele grădini suspendate, Îl simțea pretutindeni. Îngerii rămăseseră undeva în urmă, ca un cor luminos, ca un nor strălucitor, și grădina aceea magnifică strălucea undeva departe sub el. Vămile îi erau deschise și el simțea apropierea de Cel Nepătruns. Apoi și Cerul s-a sfîrșit, și lumina a dispărut, și nu mai era nimic, și acesta era semnul că era acolo unde e Totul. Nu mai existau vedenii, nici imnuri de slavă, nici lumini orbitoare, nu mai era nimic pentru că era totul... Și Ecstasie, un soare explodînd de fericire, a reușit doar să îngaime "În mîinile Tale..."

 

 

respiro©2000 All rights reserved