Patañjali vs. tramvaiul 34

 

                                                                   de Lucian Dantes

 

În tramvai, venind de la birou spre casă, reușesc pentru un minut să-mi controlez respirația și afluxul de gânduri. Cad atunci într-o amintire care mă ajută să mă concentrez asupra unei singure percepții și să elimin orice altă reprezentare mentală. Sunt cu Dorin, în urmă cu zece ani și urcăm prin pădure pe traseul “Măgura”. O dată cu percepția vizuală, cu reprezentarea pură și limpede a imaginii arborilor bătrâni și a pantei pe care o urc, mă cuprinde un simțământ de putere nemărginită: m-am concentrat asupra unui singur gând (dhäraëä), detașat de orice dorință (vairägya), suspendând temporar orice risipă de energie mentală.

Sunt Eu, Aici și Acum, în afara timpului și a durerii.

…De fiecare dată când, înghesuit ca într-o conservă în pântecele gândacului de metal ce alunecă pe șine, am viziunea acelor codri, în sânul cărora eu și Dorin ne chinuiam trupurile câteva ceasuri pe zi, trăiesc o binefăcătoare clipă de liniște. Aici, în mine, sunt fagii cei uriași, printre care îl văd pe prietenul meu departe, sus, înaintea mea, sărind ca un cerb peste nămeți de frunze și crengi uscate. Aici, în sinea-mi, e tăcerea întreagă pe care o caut și o strig de atâția ani…

…Starea de Non-Timp…

"Karmäçaya”, rezervorul din care semințele faptelor și gândurilor încolțesc neîncetat, și-a slăbit strânsoarea, o dată cu încetinirea respirației. Chiar dacă aceleași imagini încearcă să-mi rănească ochii prin geamul tramvaiului – blocuri de beton paralelipipedice, figuri de oameni extenuați, zăpadă amestecată cu noroi pe care o spulberă roțile mașinilor fără număr, aflate într-o veșnică, nebună, inutilă întrecere…Tot acest peisaj în agonie mă atacă, la fel ca în orice zi, cu înverșunare atroce, încercând să mă îmbolnăvească, să mă ucidă. Iar eu, în aceste clipe de eliberare din cătușa karmei, deși îl văd, deși îi simt în nări miasmele otrăvite, am reușit să rămân în afara lui; nici o fărâmă din mine nu se mai zbate, nu se mai opune. Pentru că eu, cel adevărat, mă aflu cu Dorin într-o pădure de fagi, într-o mare de liniște, în Realitate ("sat-cit-änanda") și privesc tramvaiul, cu tot ce-l înconjoară, ca spre un vis urât, preschimbat de mult într-o amintire ce și-a pierdut puterea de a mă mai durea.

Dar iureșul gândurilor (citta-våtti) mă ia din nou în stăpânire, vârtejul involuntar al minții, cu miile ei de asociații perverse, mă transformă la loc în Sisif. Pacea, în care mă scufundasem câteva clipe, trăind revelația propriei mele ființe, eliberate, se destramă, se înapoiază în amintire și în locu-i prinde formă, redevenind palpabil, cumplit de real, coșmarul începând să mă macine mai departe.

Coborând pe peron, conștientizez că o nouă zi fără rost se apropie de sfârșit.

·        De aici, din intimitatea legăturii dintre mișcarea respiratorie și succesiunea conținuturilor mentale, pratyaya, izvorăște misterul zbuciumului, al implicării noastre în chinul devenirii cosmice. Dinamica tranziențelor mentale (citta-våtti), copiază legile care determină evoluția materiei, miliardele de cauze generând nenumărate efecte. Orice conținut mental, pratyaya, se fixează, ca întipărire inconștientă, saàskära (precum o plantă moartă pe fundul nămolos al unui lac), în karmäçaya, depozitarul tuturor gândurilor și faptelor, memorie a întregii experiențe trecute, generator al experienței ulterioare (prärabdha-karma). Atunci adoarme, pentru scurtă vreme, suferința (duhkha) când, controlând reprezentarea unui obiect oarecare, reușesc să-mi mențin atenția asupra lui pe durata mai multor cicluri respiratorii. Realitatea obiectivă din jurul meu (cosmosul, prakåti) nu dispare, nu se anulează activitatea senzorială, efectul ritmării respirației fiind doar acela că obiectele percepute, “întipărite” nu mai află pământ roditor, căci atât timp cât semințele, saàskära, nu sunt legate de o dorință (atracție sau repulsie), memoria “karmic㔠(karmäçaya) le reține ca simple acte neutre, fără ca ele să mai constituie cauze sau predispoziții latente (väsanä), pentru actele și, implicit, suferința viitoare. Esențial este că experiența pe care o induce fixarea atenției asupra unui obiect, dhäraëä, dublată de controlul suflului, (präëäyäma)și absența oricărei pasiuni (vairägya), împiedică fapta virtuală să fructifice.

·        Momentul de concentrare și de control al suflului experimentat în tramvaiul 34 a fost, bineînțeles, spontan, întrucât memoria (inconștientul), a restituit conștientului un obiect (senzație, apoi percepție, apoi stare indescriptibilă) care a facilitat fixarea involuntară a atenției concomitent cu încetinirea respirației și detașarea de orice stimuli interiori sau exteriori.

"Momentul de oprire (nirodha-kñana) ce impregnează mintea atunci când dispare întipărirea-care-ivește și apare întipărirea-care-oprește este nirodha-pariëäma (transformarea numită oprire).

[A se urma] calma sa curgere, prin întipărire repetată.

Dispariția dispersării și apariția concentrării minții este samädhi- pariëäma.

Apoi, când conținutul mental stins și cel răsărit rămân mereu același, [această transformare] este numită ekägratä- pariëäma."

(Patañjali, Yoga-Sūtra, III, 9-12)

Această transformare păstrează mentalul fixat, momentul care se naște reproducând conținutul mental (pratyaya) care a dispărut în momentul precedent, pe când în modalitatea ei obișnuită, activă, (determinată de tendința rajas), mintea aleargă de la un obiect la altul, fiind ea însăși tranzitorie.

Starea de liniște, de absență vremelnică a chinului ce mi-l provoacă zilnic peisajul urban, e uneori indusă în felul acesta, prin menținerea concentrării asupra unui obiect care, impregnând mintea, o împiedică să alerge să se risipească, să fie “gândită de gânduri”, cum spune M. Eliade. E o posibilă cale de vindecare a sufletului de teroarea timpului și a banalității cotidiene, cea mai grea boală spirituală.

·        Experiența de azi, ca multe altele de același fel, trăite în ultimii ani, mă împiedică să intru în pura speculație la care mă ispitește intelectual edificiul de cristal al filosofiei dualiste patañjaliene. Ca suflet rătăcit în căutarea adevărului și libertății, am folosit azi, în sânul disperării, tehnica pe care Patañjali o prescrie pentru explorarea fenomenelor subtile ale minții umane, până la reacții involuntare cărora nu le dăm decât arareori importanță. De la o banală înțepătură de țânțar putem construi, pe urmele meditației prescrise de Patañjali (sau, mai bine, zis, de tradiția milenară pe care el a consemnat-o), o cale practică de înfrângere a angoasei provocate de isteria vieții moderne, a suferinței umane în genere.

Poate că ziua ce se apropie de sfârșit nu s-a scurs fără rost, așa cum credeam ceva mai devreme, întrucât am tras acum, spre miezul nopții, măcar o concluzie clară: aceea că doar când reușești să pătrunzi în propria minte, controlându-ți gândurile, ai ajuns să cunoști pacea și libertatea, devenind, din rob – stăpân al propriului destin.

ianuarie 2003

 

 

respiro©2000 All rights reserved