Ars Moriendi

Există mai multe feluri de a muri. Aproape că e inutil să adaug: nu toate presupun dispariţia fizică, anihilarea celui ce moare. Moartea e un lucru subtil şi uneori ţi se întâmplă să mori fără ca măcar să-ţi dai seama imediat de asta: începi să pricepi doar atunci când vezi cum se uită ceilalţi la tine. Despre una din aceste morţi stranii aş vrea să vorbesc aici.

     E acea moarte care ţi se întâmplă atunci când pleci dintr-un loc unde ai stat destul de multă vreme. Nici nu-ţi trece prin cap, la început, că plecarea ta e, de fapt, un “ultim drum”. Pentru tine e o plecare ca oricare alta, începutul unei absenţe. În ceilalţi însă, după o vreme, această absenţă începe să se strângă în ea însăşi până când în viaţa lor n-a mai rămas aproape nimic din tine. Poate doar o amintire, o scrisoare, o fotografie – dar astea nu contează. (Să-ţi aminteşti de cineva nu e deloc de ajuns ca să-i dai şi viaţă; poţi să-ţi aminteşti foarte bine şi de cei răposaţi întru Domnul.) Încetul cu încetul, în sufletul celor pe care i-ai lăsat în urmă, în locul unde ai fost tu încep să crească tot felul de alte lucruri, să se cuibărească tot felul de nou-veniţi, până când nu mai rămâne nici urmă de tine. Tu credeai că, într-un fel sau altul, viaţa lor te presupunea, că ajunseseşi să fii o trăsătură, chiar dacă una discretă sau greu perceptibilă, a biografiilor lor, în sfârşit, că – fie şi într-o măsură infimă – tu umpleai o parte din viaţa lor, o parte pe care numai tu o puteai umple, şi nimeni altcineva. Da’ de unde! Vieţile lor se desfăşoară acum la fel de bine şi fără tine, şi nimic nu pare să le lipsească. Nu e nimic nepotrivit, nimic nelalocul lui în noul curs al lucrurilor: toate sunt fireşti şi la locul lor. E ca şi cu o casă în care ai locuit cîndva: atunci casa făcea parte din tine şi tu făceai parte din ea. Viaţa ta şi viaţa casei erau de neconceput una fără cealaltă. Şi totuşi, astăzi vezi foarte bine cum noii locatari stau în acea casă cu aerul cel mai firesc din lume: casa a crescut în ei şi ei au crescut în pereţii casei. Şi locatarii şi casa se poartă ca şi când nici vorbă ca tu să fi locuit vreodată acolo.

La rigoare, viaţa înseamnă în primul rând viaţa trupurilor care se întâlnesc, se salută, îşi strâng mâinile, se cântăresc din priviri, se adulmecă, se obişnuiesc unele cu alte, se resping şi se atrag. Până la urmă, viaţa e, probabil, ceea ce rezultă din tot acest erotism al trupurilor puse în mişcare de alte trupuri. Să pofteşti pe cineva la cină, să-i potriveşti scaunul, să-l întrebi dacă mai vrea ceva şi să-i torni în ceaşcă, să-i aduci haina şi să-l îmbrăţişezi la plecare: pentru ca viaţa să rămână vie, probabil că acestea sunt lucrurile cele mai importante. Fără aceste trupuri care se caută unele pe altele lumea ar fi numai o colecţie de fantasme, de umbre neputincioase şi moarte, care nu vor învia niciodată pe nimeni. Da, trupul celuilalt e ceea ce mă agasează, mă înghesuie, mă irită – dar, în acelaşi timp, este ceea ce mă face viu.

Să pleci dintr-un loc înseamnă să mori pentru cei cu care ai trăit acolo. Absenţa îndelungată a trupului tău din rutina lor zilnică înseamnă de fapt scurgerea ta dintre cei vii. Faptul că le scrii scrisori, că dai din când în când diverse “semne de viaţă” sunt, pentru ei, mici trucuri postume pe care, ca mort, ţi le mai poţi permite pentru o vreme. La scrisori ţi se răspunde din ce în ce mai rar, până când ajungi să te jenezi să le mai scrii. Iar dacă ţi se întâmplă să te întorci în vizită, nici o problemă: lumea te recunoaşte, te salută şi stă de vorbă cu tine. Însă nu simţi deloc că ţi acordă existenţă propriu-zisă; cumva toţi se uită la tine ca la o apariţie ceţoasă. Explicaţia prezenţei tale printre ei probabil că este foarte simplă: tu nu exişti, eşti în continuare mort pentru ei, atâta doar că li se întâmplă din când în când să te mai viseze.

Costică Brădăţan,

Ithaca, Septembrie 2003