Stomacul lui Chronos: arta la început de mileniu

 

interviu cu criticul-curator de artă Brett Yviet

Cremaster3  de Matthew Barney    

 

Dragă Brett, la un moment dat (Respiro 3) spuneai: ”Accelerarea paroxistică a noilor medii ne produce supraexcitație, vertij,  intrăm într-o stare de orgasm epileptic, o stare de șoc în care orice fel de atitudine critică dispare. Imersați în oceanul informațional nu mai putem diferenția nimic, totul devine ecstatic, sublim”. Care este opinia ta vizavi de expoziția recentă Matthew Barney de la muzeul Guggenheim din New York?

Ciclul cremaster (1994-2003) este o suită de coșmaruri orchestrate cu virtuozitate,  un plonjon într-un infern de stimuli violenți și obsesivi: conștiința omului contemporan. 

Proiectul face aluzie la coborîrea testiculelor în scrot din timpul perioadei intra-uterine. O spirală cu cinci inele. Cremaster 1 reprezintă poziția cea mai nediferențiată cînd testiculele sunt încă în abdomen iar Cremaster 5, poziția cea mai coborîtă cînd testiculele au ajuns în scrot. Cinci creații video, fiecare cu o durată de aproximativ două ore  proiectate continuu la nivele diferite ale cohleei care este muzeul Guggenheim. Pe pereți și pe sol, în jurul monitoarelor video, instalații, fotografii, și alte elemente din recuzita esteticii fetișiste a pop-horrorului: sînge, clăbuci, rășină, silicon, gnomi bărboși, japoneze goale, porumbei vii.  

În viziunea lui Barney, noaptea este nesfîrșită. Dușul scoțian al proiectului său amestecă imagini hiperviolente cu coregrafii lascive, close-up-ul unei omucideri sau al distrugerii unei mașini este juxtapus unor pin-upuri îmbrăcate doar în niște stringuri argintii.

O pseudo-inițiere la regizarea căreia Barney a lucrat mai mult de opt ani. De la o așa zisă stare de inocență, prin excitarea simțurilor, muncă, sinucidere și crimă, ajungem în centrul fantasmelor sale sado-masochiste.

 

Cremaster5  de Matthew Barney

 

Proiectele video amestecă într-o supă groasă bucăți pe jumătate digerate de mitologie celtică, franc-masonerie, geologie, decoruri de operă și literatură de senzație. Coșmarului din filme îi corespunde un coșmar simetric, hiper-real, alcătuit din sculpturi în silicon și desene în vaselină, aranjate și ele într-o ordine corespunzătoare ciclului la care fac referință. Într-un interviu, Barney a declarat că scopul principal al videomontajelor a fost de a crea obiectele. Filmele au precedat sculpturile, instalațiile și lucrările de grafică și nu viceversa.

Expoziția este un pisc negativ, un abis al abjecției. Fascinația pentru pornografie și erotismul sadomasochist al autorului ating o pseudo-sublimare în ultima sală a expoziției. Pereții negri și fotografiile obscene ca în booturile unui sex-shop și muzica plină de nostalgie și disperare a ultimului film (Cremaster 5) anunță centrul obsesiei al cărei sens refuză orice explicație: o încăpere claustrofobă în care gînguresc trei porumbei cu penaj elegant.

Universul lui Matthew Barney este universul omului contemporan contaminat de mașini și automatisme. Arta lui nu este o oglindă, artistul vomită ceea ce societatea de consum l-a silit direct sau indirect să îngurgiteze pe parcursul experienței lui de locuitor al țării celei mai dezvoltate tehnologic din lume. Ritualurile sugerează repetiția mecanică, compulsivă.

Lung-metrajele, în sensul cel mai literal, sunt filme de “acțiune“. Contemplația este complet absentă din aceste colaje macabre și grotești.

Care este valoarea estetică a unei astfel de arte? În « Diary », ultimul roman al lui Chuck Palahniuk, Misty, o femeie care-și redescoperă la maturitate pasiunea pentru pictură, spune undeva că în zilele noastre, toți cei care se mai încumetă să picteze o fac folosindu-și propriul sînge sau spermă. Apoi adaugă că acum se pictează pe cîini vii luați de la azilul de animale sau pe deserturi de gelatină și nimeni nu mai întrebuințează  astăzi pînza. Ce crezi în legătură cu astfel de experimente?

Palahniuk exagerează, desigur, dar ironia lui ilustrează foarte bine situația prezentă.

Șoc-valoarea, capacitatea artei de a șoca, a devenit principiul estetic dominant  pe scena artei occidentale. Cel mai important acum este să șochezi. Frumusețea a devenit desuetă, cine se mai preocupă astăzi de frumusețe? Este foarte posibil ca în viitorul apropiat  criteriile estetice clasice să nu mai intereseze decît pe muzeografi și pe studenții la istoria artei.

Multe opere de artă au șocat cînd au fost prezentate pentru prima dată publicului. Bosch, Goya, Manet, și mai aproape de noi, Warhol și Basquiat, și-au șocat și ei, la  vremea lor, contemporanii. Astăzi însă, mulți artiști vor să șocheze doar de dragul șocului și operele lor nu par să conțină vreun alt mesaj. Șocul însuși este mesajul.

Apropos de Palahniuk, în urmă cu cîteva seri, am fost la lansarea unei cărți de-a lui în librăria Barnes and Noble din Union Square din Manhattan. Evenimentul începea la ora 7 seara. Am ajuns pe la șase jumate dar toate scaunele erau deja ocupate și o mulțime de tineri se înghesuiau în spatele unui cordon de pluș verde. Pentru început, Chuck ne- anunțat că va citi o povestire scurtă, „Guts”. Înainte de a începe lectura, autorul ne-a mărturisit că intenția din spatele nuvelei a fost explorarea sentimentului de jenă. Exemplele folosite în această incursiune în lumea deviațiilor sexuale sunt extrem de șocante și “grafice “. Un adolescent își introduce în anus un morcov uns cu vaselină, un altul folosește o bucată de ceară pe care și-o va băga (și o va scăpa acolo!) în interiorul uretrei și, în fine, eroul principal se masturbează sub apă așezat pe gaura de scurgere a unei piscine. La un moment dat, datorită forței de sucțiune, personajul lui Palahniuk (pentru a mări impactul, autorul folosește persoana I), este gata să fie eviscerat. Scena este descrisă hiperdetaliat, chiar cu sadism, aș zice. Conținutul, consistența și chiar gustul intestinului prolapsat sunt redate cu lux de amănunte. Am privit în jurul meu, în sală. Foarte mulți tineri, media de vîrstă a publicului abia dacă depășea douăzeci de ani. Cîteva fete se înroșiseră și priveau în jos, vizibil jenate. La sfîrșitul lecturii însă, toată lumea a aplaudat foarte entuziasmată.

Chuck Palahniuk, care în “Fight Club“ critica atît de acid societatea de consum, face și el jocul sistemului, folosind exact aceleași comportamente pe care la începutul carierei le ridiculiza. 

În societățile de consum, folosirea șocului ca strategie promoțională este un fenomen universal. Arte plastice, teatru, film, literatură, muzică, dans, astăzi șocul este prezent peste tot.

 

Cum crezi că s-a ajuns aici? Întrevezi vreo soluție?

O vizită în Times Square este o experiență filosofică. Lumini care îți bombardează retina din toate părțile, teletexte verticale, orizontale, reclame luminoase colorate țipător: roșu, albastru, verde, oranj, oamenii care se îmbulzesc zăpăciți, alergînd de colo-colo, încercînd să privească, să surprindă ceva, o idee, un firicel de sens vizual în toată această harababură informațională.

Nu e nimic de înțeles și cu atît mai puțin nu poate fi vorba despre soluții. Adicția este dată de dopamină, o substanță din creier. Receptorii dopaminergici sunt stimulați de impulsurile repetitive: circuitul adicției. În timpul actului sexual, de exemplu, acel du-te vino repetat, acea mișcare ritmică va determina o descărcare de dopamină percepută de noi drept senzație plăcută.

Așa suntem construiți. Ritmul, repetiția, secuzele și descărcarea de impulsuri nervoase fac parte din arhitectura noastră interioară.

Suntem hipersaturați de informații. Telenovele. Hipermarket. În fiecare după amiază un alt război nou-nouț: Bosnia, Somalia, Irak. Cotele bursiere. Atacurile teroriste. Un ocean de impulsuri care degenerează inevitabil într-o apatie totală.

Pentru a reinduce ritmul este nevoie de stimuli puternici.

Artistul lucrează într-o stare intermediară între veghe și somn pe care i-o transmite și publicului amator de artă. Tehnici soporifice, care induc un somn cu vise frumos colorate. O artă derivată direct din ședințele șamanice: transe cu ochii deschiși. Extaze, entaze. Imersarea în oceanul călduț al iluziei.

Sunetele, imaginile, gesturile repetate, toate impulsurile ritmice au efecte asemănătoare, orice formă de artă reproduce această stare de semi-transă. Forme și culori ritmate. Dansuri hipnotice. Rap music. Trance music. Catharsis. Epifanie. Toate cuvintele pe care le folosim pentru a descrie impactul operelor de artă asupra psihicului uman se referă, de fapt, la această stare indusă de descărcările nervoase ritmice.

Japonezii servesc împreună cu bucățele de pește crud și o pastă verde de hrean: wasabi și niște petale de ienupăr roz: beni-shoga cu scopul de a restabili sensibilitatea papilelor anesteziate de gustul monoton.

Înjurături, muzică rap, cadavre, sînge, sex, moarte, violență au același efect cu wasabiul și beni-shoga: sincope. Arta contemporană reintroduce ritmul folosindu-se de stimuli șocanți. Șoc-terapie. Șoc-valoare.

În același timp cu expoziția Matthew Barney de la Guggenheim, Muzeul Societății Asiatice a găzduit expoziția unui artist tailandez contemporan, Montien Boonma. 

colaj de Adina Dabija

Arta lui Boonma, inspirată din experiențele lui de practicant al budismului oferă o alternativă extrem de interesantă idolatriei occidentale a egoului. Folosind cel mai adesea imagini abstracte, Boonma explorează dintr-un unghi complet diferit problemele omului contemporan.Într-una dintre instalații, de exemplu, Montien Boonma folosește săculețe cu ierburi parfumate, atragîndu-ne atenția prin miros, simțul nostru cel mai lent, asupra procesului de meditație și vindecare. O altă lucrare, un bust de bronz, gol pe dinăuntru al lui Buddha, a fost realizată cu scopul declarat de a servi drept spațiu de meditație. "I want the space inside the Buddha image to be a place of refuge for viewers seeking calmness and contentment", mărturisește artistul.

 

Comparînd lucrările celor doi artiști, cu mesaje și conținute atît de diferite poți privi arta și ca pe un dialog imaginar între Parmenide și Heraclit, între iubitorii de etern și cei de efemer.

 În centrul artei s-ar găsi deci reprezentarea timpului…

 Într-un anumit sens…

Arta clasică, sau, mă rog, toată arta de pînă la finele secolului XIX, mumifică realitatea. Majoritatea operelor pe care le admirăm prin marile muzee de artă au contururi precise, sculpturale. Realitatea reprezentată de ele este îmbălsămată și statică. Cele mai multe tablouri sunt sculpturi proiectate în două dimensiuni în care perspectiva nu este altceva decît o convenție suplimentară. Frumosul este nemișcat, ca un “vis sculptat în piatr㔠după cum spunea Baudelaire.

De la impresionism încoace, în artă apare în mod explicit intenția de a surprinde timpul. Pictorii impresioniști sunt primii preocupați să reprezinte o clipă, o amiază însorită, o stare sufletească. Impresionismul, expresionismul și bineînțeles apariția artei fotografice sunt rezultatele obsesiei de a capta timpul. Cubismul, abstract impresionismul, arta-pop, minimalismul, conceptualismul etc, majoritatea curentelor secolului XX sunt dezvoltări diferite ale acelorași preocupări de a surprinde fugacitatea, efemerul.

Post-modernismul a fost o reacție împotriva dominației efemerului. Pastișînd, ironizînd, citînd, post-moderniștii încep un alt ciclu. Arta post-modernistă de la “sfîrșitul timpului“, reinstaurează viziunea clasică asupra realității. Parmenide are din nou cuvîntul. Timpul reînțepenește.

Și arta video, arta digitală, cum continuă ele acest dialog?

Arta video și mai nou cea digitală reprezintă o schimbare de paradigmă, un salt, o trecere spre altceva. Pentru prima dată în istoria artei, raportul dintre privitor și obiectul de artă se inversează. Din exterioare, pasive și inerte, cum erau pînă la post-moderniști, operele de artă devin din nou agresive și neliniștitoare. Timpul lor se "invaginează" în mod direct în mintea celui care privește.

Trăim mutații esențiale. Arta nu va mai fi niciodată ca înainte. Obiectul de artă nu mai așteaptă cuminte și înrămat ca vizitatorul să vină și să aibă o epifanie estetică în fața lui. Opera de artă, în formula ei clasică e pe cale de dispariție. Artele vizuale se transformă în arte ale spectacolului.

Din privitor și vizitator, publicul devine spectator. O artă spectaculoasă, spectaculară, o artă a stupefacției.

Arta și timpul: înainte privitorul se învîrtea în jurul obiectului: acum obiectul se învîrte în jurul privitorului. Obiectele curg și impresiile noastre sunt și ele antrenate în flux. Cinematografia ne pregătise pentru asta: imaginile mișcate instauraseră, deja, o altă estetică.

Faimoasa schimbare a subiectului căutată de mistici are loc acum fără surle și trîmbițe în obscuritatea camerei în care urmărim un ecran de televizor sau monitorul unui computer. Transmisă prin intermediul televiziunii prin satelit sau al internetului, schimbarea devine globală. După cum arată, Victor Pelevin în ”Homo Zapiens”, cînd te uiți la televizor “în fiecare secundă are loc o schimbare a unghiului de vedere al camerei , o mișcare de close-up înspre un obiect sau o schimbare completă a imaginii prin folosirea unei camere diferite. […] Schimbările imaginii se numesc tehnomodificare. […] Aceste schimbări ale imaginii produse prin diferite tehnomodificări pot fi corelate cu un proces psihologic virtual în care cel care privește este forțat să-și schimbe atenția de la un eveniment la celălalt și să selecteze din ceea ce vede conținutul cel mai interesant-adică, să-și schimbe atenția așa cum doresc realizatorii programului. În continuare, procesul psihologic își creează propriul său subiect virtual, care pe durata programului de televizor va exista în locul individului, substituindu-se conștiinței lui ca o mînă care intră într-o mănușă de cauciuc.

Procesul este similar posedării de către un spirit. Diferența constă în faptul că în acest caz, spiritul nu există. Ceea ce există sunt doar simptomele posesiei. Spiritul este virtual, dar din momentul în care telespectatorul își încredințează realizatorului programului atenția pentru ca acesta să o direcționeze după bunul lui plac, el sau ea, în mod efectiv, devin acest spirit, și, acest spirit inexistent, va poseda împreună cu telespectatorul nostru și alte cîteva milioane. “ 

Comunicarea prin intermediul internetului continuă procesul de zombificare. Personalitatea unui individ este determinată de o anumită constanță a mediului, de măștile bine definite pe care trebuie să le poarte în jocul economico-social. Toate aceste identități, toate aceste personalități diferite sunt interșanjabile în funcție de context. Pe o linie vorbim la telefon cu secretara și pe cealaltă cu unul dintre șefi: concomitent ne verificăm mesajele de pe cele cîteva liste de discuții la care suntem înscriși.

Imersați într-o multitudine de medii virtuale diferite, zapînd continuu de la un program de televiziune la altul, la un moment uităm cine suntem.

Fuga de idei, dificultatea de a ne concentra este boala începutului de mileniu. Reclame, anunțuri publicitare, videoclipuri, o conspirație de distragere a atenției care ne tinde să ne reducă pe toți la o turmă de consumatori cuminți și docili.

Șocul artei contemporane, este, pînă la un punct, un gest terapeutic. Din nefericire, însă, sistemul nervos al omului contemporan suprasaturat de stimului haotici, ajunge la un moment dat să se obișnuiască cu orice formă de șoc-terapie și chiar o catastrofă reală de dimensiunile celei de pe septembrie 11 este extrem de rapid asimilată.

Îmi amintesc că prima oară cînd am văzut un Vermeer în original în Muzeul de Stat din Amsterdam, m-am cutremurat. Acuratețea delicată cu care el reprezintă lumea este bulversantă. Nu este și asta o formă de șoc ?

Esența emoției pe care o simțim în fața unei capodopere este dată de o schimbare de perspectivă, de un salt estetico-cognitiv, perpendiculară bruscă pe fluxul  percepției noastre temporale.

Multe opere valoroase șochează dar nu orice proiect artistic șocant este valoros. Astăzi mulți artiști contemporani își îndreaptă eforturile spre crearea de “ efecte speciale“  cît mai șocante într-o încercare tragico-comică de a concura Hollywoodul.

Timpul și operele de artă s-au aflat întotdeauna într-o relație pasiv agresivă. Într-un univers lipsit de timp arta nu poate exista. Mai mult, eu cred că frumusețea este chiar această fulguranță, această fugacitate care ne iluminează pentru o fracțiune de secundă sufletele.

Pe de altă parte, tot el, timpul, secondat de uitare, reduce la un numitor comun, kitschuri și splendori deopotrivă, cu o seninătate terifiantă.

În mitologia greacă, timpul, era personificat sub forma unui zeu care-și devora copiii: Chronos. Cîte dintre proiectele artistice contemporane vor rezista stomacului lui necruțător?

 Interviu realizat de Paul Doru Mugur, septembrie 2003

 


respiro©2000 All rights reserved