Teorie și autobiografie

                                           de Iulia Popovici

 

Zbor în bătaia săgeții a lui Horia-Roman Patapievici a fost la vremea primei sale ediții (1995; ediția a treia, 2002) una din cele mai bine receptate cărți ale unui scriitor român, privită fiind, datorită argumentului ei (Despre ce este vorba?), ca o „biografie exemplar㔠pentru generația autorului (care avea în jur de 30 de ani în momentul schimbării de regim din 1989). Deși supralicitată, din anumite puncte de vedere această afirmație este justificat㠖 deși e neîndoielnic faptul că înclinațiile personale sînt determinante în opțiunile intelectuale pe care le face Patapievici, autismul, superbia, interesul exclusiv pentru cultura înaltă, refuzul total al lumii exterioare, impenetrabilitatea la nou și mai ales la hazard sînt, în același timp, cele ale culturii (și societății) în care se formează; ceea ce într-o cultură occidentală a deceniilor opt-nouă ar fi fost o extravaganță, o asumare identitară excentrică (și ex-centrică) devine în opaca societate românească a vremii un pattern, un model formativ, exemplar prin chiar unicitatea parcurgerii sale pînă la ultimele limite.

Principala problemă pe care o ridică Zbor în bătaia săgeții e chiar statutul cărții în cadrul „literaturii mărturisirilor” – în ce măsură e ea o autobiografie? Căci, scrie Georges May (L’Autobiographie, Presse Universitaire de France, 1979, p. 30), „A y bien réfléchir, il n’existe sans doute que deux caractéristiques communes à la plupart des autobiographes: la première est que leur autobiographie est l’oeuvre de leur âge mûr, sinon de leur vieillesse; la seconde est qu’ils étaient eux-mêmes connus du public dès avant la publication de l’histoire de leur vie.” May, care inventariază în lucrarea sa aproximativ 70 de autori de autobiografii, de la Augustin la Roland Barthes, găsește puține excepții de la aceste dou㠄reguli” (singurele pe care pare a le considera esențiale pentru definirea genului), „cea mai remarcabil㔠în viziunea sa fiind Michel Leiris, care avea „numai 38 de ani” la apariția primei sale lucrări autobiografie, la care se pare că începuse să lucreze pe cînd avea 29 de ani. Cazul lui Leiris însă, crede tot May, „est á la fois si anormal et si exemplaire qu’il nous faudra revenir plusieurs fois dessus au cours dea pages qui suivent” (p. 32) (și alți cercetători în domeniu împărtășesc opiniile lui Georges May, printre alții Georges Gusdorf, Francis R. Hart și Philippe Lejeune).

Excepțiile de la cea de-a doua caracteristică generală a autobiografiilor – autorul este o personalitate cu o viață deja cunoscută publicului (trăsătură a genului pe care și Lejeune o consideră esențială) – se rezumă la cazurile scriitorilor a căror operă recunoscută o constituie în exclusivitate sau preponderent propria biografie (Marmontel, citat de May, dar și, din nou, același Leiris sau Anaïs Nin). Și atunci, în ce măsură poate fi Zbor în bătaia săgeții, ca autobiografie a unui autodidact de 30 de ani, la vremea scrierii acesteia total necunoscut spațiului public și care nu-și datorează ei (sau numai ei) notorietatea ulterioară, excepția absolută de la singurele caracteristici generale ale unui gen oricum foarte greu de prins într-o formulă?

Aș tinde mai curînd, pe de o parte, să-l creditez pe autorul însuși, care-și subintitulează cartea „eseu asupra formării”, iar pe de altă parte să consider Zbor în bătaia săgeții o structură mixtă, în care biograficul servește ca argument, ca pretext pentru considerații filozofice mult mai largi, concentrate la rîndu-le asupra construcției de sine a autorului („În eseul pe care ți-l prezint, nu am ținut seama de experiențele iubirii. Am făcut-o conștient, fiindcă nu am dorit să expun decît „teoria”. În Jurnalele pe care, cu timpul, le voi rescrie, după modelul lui A iubi, aceste experiențe, capitale, își vor avea locul lor. În cele din urmă, dacă Dumnezeu îmi mai dă viață, probabil voi scrie o biografie spirituală completă (a unei deveniri în mod necesar incomplete)”, Zbor..., ediția a treia, București, Humanitas, 2002, p. 212). Iar această regăsire a drumului „spre cel ce a fost” e, obiectiv vorbind, cel puțin dificilă pentru un scriitor fără vocația memoriei afective și obsedat, în schimb, de „rescriere” – „autobiografia” însăși e alcătuită pornind de la note de lectură, iar jurnalele, care încep să-l intereseze tîrziu, abia în anii 80, fac și ele obiectul „rescrierii” (nu e vorba despre forma benignă a rescrierii care e „transcrierea”, pe care o diaristă de vocație ca Anaïs Nin o practică în mod curent, ci de o refacere de substanță a textului – A iubi, pomenit în citatul anterior, e un jurnal din 1972-1973, „rescris” în 1986, dintr-o „improprietate inițial㔠privitoare la „manier㔠– vezi idem, p. 195). Pe autor nu-l interesează jurnalul ca „bancă de investiții” (Béatrice Didier) („La început notam pentru memorie. Treptat am început să scriu pentru a uita, iar actul meu îmi dădea straniul sentiment că buzele mele simt deja gustul eternității.”, idem, p. 200), căci timpul său e unul al prezentului continuu; nu-și poate asuma propriul trecut („Niciodată nu am mai revenit asupra acelui trecut care mă obsedase, și asta pentru că reușisem să-l înving”, p. 196), iar memoria la care face apel e una scripturală (pe care ajunge s-o deplîngă, dar de care nu se poate lipsi, la fel cum deplînge renunțarea la „a trăi” în favoarea lui „a înțelege”  fără a reuși totuși să iasă din modelul existențial livresc). Cele cîteva elemente biografice – copilăria, conflictul cu tatăl, armata și primii prieteni de spirit și, mai ales, moartea tatălui – sînt la rîndu-le lipsite de, să zicem, autenticitatea proprie literaturii mărturisirilor, sînt golite de trăire genuină pentru a fi transformate în momente exemplare de inițiere (nici chiar plîngerea tatălui, fragment foarte puternic al cărții, nu e ferită de tentația evaziunii teoretice care înlocuiește cufundarea în propria intimitate afectivă).

Spirit exclusiv cerebral, Patapievici nu e capabil (o incapacitate înnăscută și cultivată în același timp) de asumarea trăirii autentice (iar aceasta e diferența fundamentală între el și Mircea Eliade, cu care se înrudește intelectual), a „micului infern” (căci resimte „o antipatie” față de „aruncarea măruntaielor sufletești pe tarab㔠și refuz㠄introspecția bazată pe incriminare, pe cultul gîndului ascuns, pe refulare și pe jocul nedemn cu motivații care înalță după ce mai întîi au trecut prin înjosire”, ibidem, p. 197 – adică, in extremis, chiar substanța intimismului); mecanismele „scrierii de sine” rămîn totuși funcționale: cînd ține jurnal, o face din același  mal de vivre care-l chinuie pe Amiel și vede în actul scrierii de jurnal acea salvare (entreprise de salut) care-o face pe Anaïs Nin dependentă de acesta („Am scris pentru a elibera negurile de bezna din ele.”, Zbor..., ediția citată, p. 196; „Jurnalul relevă din urgența a ceea ce trebuie să devii, sau este zadarnic să mai încerci.”, idem, p. 198). „Autobiografia” este inventarul unei succesiuni de crize ( metamorfoza e unul din „miturile, fantasmele și imaginile interiorității” pe care Simion le consideră fundamentale (vezi capitolul cu acest titlu în Ficțiunea jurnalului intim, vol. I Există o poetică a jurnalului?, București, Univers Enciclopedic, 2001) pentru jurnalul intim și, prin extensie, pentru genul biografic, împreună cu insecuritatea) fără ca cezurile dintre ele să fie evidente altfel decît discursiv, din cauza obsedantei nevoi de coerență interioară care-l face pe autor incapabil de nostalgie, de o privire inocentă în propria istorie (într-o frază ca „Îi zîmbesc încurajator tînărului care se zbate în acele pagini; spre deosebire de mine, el încă nu știa care e scopul strădaniei sale.”, una din rarele situații de asumare a unui Celălalt, al unei alte vîrste, de activare a unei funcții a memoriei, e mai puțin nostalgie și mai mult siguranța intuirii de la început a „căii drepte”).

Construcția cărții – ca succesiune de aforisme numerotate (de la 1 la 275) – trimite la scrierile filozofice, fiind cu totul neobișnuită pentru o scriere biografică (iar ideea că astfel ar putea fi identificată originea fiecărui fragment în caietele și jurnalele autorului, cuprinse într-o „bibliografie” finală, nu se justifică, de vreme ce corespondențe exacte între respectivele fragmente și lista din încheiere nu există). Ca foarte multe jurnale intime, memorii sau autobiografii, Zbor în bătaia săgeții  are, cel puțin aparent, un lector-destinatar, „prietenii” care l-au însoțit pe autor în acea perioadă de formare (între 13 și 30 de ani). Persoana a doua e totuși doar o figură textuală, la fel cum invocarea din cuvîntul de introducere a prietenilor – tovarăși de aventură spirituală rămîne în „autobiografia” propriu-zisă un pretext și aproape nimic mai mult.

 „A citi bine un jurnal intim echivalează cu a ajunge la acest personaj umbros pe care autorul, în conivență cu naratorul său, nu-l povestește.”, spune Eugen Simion în lucrarea citată, iar afirmația lui e aplicabilă în mare oricărui text din literatura biografică; Béatrice Didier, o altă cercetătoare a jurnalului intim, în care vede „o oglind㔠a diaristului, ajunge la concluzia că, în fapt, „le miroir c’est le regard de l’Autre”. Patapievici însă refuză să se ofere pe sine chiar în chiar propria scriere biografică, refuzînd totodată să se privească în oglinda aceasta pe care singur și-o alege. Zbor în bătaia săgeții e mai curînd o „autobiografie” a ideii de formare spirituală decît cea a unui individ.

 

 

 

 

 

respiro©2000 All rights reserved.